Irina Şubredu

Unumaiul meu in poze arata asa:

Copilul si marea:

Close:

Light trace:

Life drops:

Wanna come?

Bench with a view:

Barca:

La Marea Verde (nu Rosie ):

Toate panzele sus!

Sungrass:

Ca sa ma asez pe scaunul de la birou, din cabinetul de consiliere, trebuie sa-mi croiesc drum printre doua cutii mari ce contin o treime dintr-un “monstru” (= o multifunctionala recent achizitionata si nedespachetata inca).

Macul e deja ingropat sub o stiva mare de hartii “pretioase” (= liste de prezenta si chestionare de feed-back).

In ultimul timp ajung la masa cand n-a mai ramas aproape nimic de mancare.

Cu toate astea, de mult n-am mai avut o perioada asa de frumoasa, de senina, de calda si de buna.

Cele cateva minute in care astept sa ajunga Nik si Mada cu masina imi permit sa miros dimineata si sa-mi amintesc cat de mult imi place. Dupa-amiaza in care el are ore imi da ocazia sa parcurg jumatate de drum cu copilul meu lipit de mine, suspect de cuminte, pe o bancheta din spate a unei masini. Ziua in care merg la posta sa-mi iau cartea lui Elisabeth Kubler Ross ma ajuta sa imi dau seama cat de mult au inverzit copacii. Postul scris de Adrian intr-o zi cu multe discutii despre vocatie si cariera da apa la moara atat preferintelor mele pentru coincidente, cat si credintelor pe care le am despre cum sa-mi traiesc viata.

Asa ca nici nu ma mai mir ca dintr-un motiv sau altul imi tot rasuna in cap cele trei vorbe primite azi-dimineata: “Foarte bine, norocoaso.. Da mai departe!”

Prima carte de-a lui pe care am citit-o a fost “Mama si sensul vietii” (cumparata “intamplator” de sotul meu, fiindca… nici nu stiu de ce; m-a atras “ceva” la ea). N-am putut-o lasa din mana. M-am intors in librarie si mi-am luat “Calaul dragostei” – o carte care n-avea nicio sansa sa fe aleasa intamplator, dupa titlul pe care-l poarta. La fel: devorata. Mi s-a parut incredibil, fiindca mi se intampla extem de rar sa gasesc un autor de la care sa-mi placa la fel de mult doua carti.

Cand ma aflam deja la jumatatea “Minciunilor pe canapea”, am inceput sa ma ingrijorez, asa ca i-am trimis un email lui Adrian (poftim, marturisesc! ) – fiindca am simtit nevoia sa mai cer cuiva o parere despre Yalom. Am vrut sa fie cineva care sa locuiasca in domeniul psihologiei, nu doar sa se uite peste gard si, de asemenea, a contat un pic faptul ca mi se intamplase la fel cu cartile lui.

Asta e povestea partii acesteia din comunicare. Continuarea, aici. Univers jucaus, cum ar zice cineva…

Varianta scurta si simpla a povestii e asa: am gasit un blog din care am tot citit azi si care imi da o stare… cam ca balonul cu heliu al lui Bogdan, pe care imi tot vine sa-l trag de sfoara sa revina “pe pamant” (dar cred ca fac asta numai fiindca imi place la nebunie cum se incapataneaza sa se ridice inapoi…).

(acum realizez ca numele blogului si starea mea au ceva in comun azi e o zi a coincidentelor…)

Blogul e asta si mi l-a trimis aseara Mari, dupa ce l-a gasit si ea “intamplator”, citind un ziar pe care nu-l citeste aproape niciodata. Acolo, Laura Campean povesteste aventura ei in Picaranga, un paradis din Bahia, Brazilia – gasit, cum spune si ea, dupa ce mai intai a inceput aventura descoperirii paradisului interior. Din Adevarul mi-a placut mult Oda pentru Margarita.

* De asemenea, aseara am dat din nou peste pozele din Peru, asa ca starea mea plutitoare are cauze multiple si combinate…

Uneori sa cresti inseamna sa reusesti sa nu te mai plangi de o experienta proasta si sa o vezi ca pe un material servit de viata de-a gata pentru a-ti fi usor sa compari.

Uneori inseamna sa reusesti in final sa spui “nu”-ul ala pe care te tot codesti sa-l rostesti.

Uneori sa cresti inseamna sa faci un lucru pe care il amani de mult prea multa vreme si sa simti din clipa doi cum incepi sa respiri mai usor.

Uneori inseamna sa recunosti fata de tine ca o buna parte dintre lucrurile pe care le-ai pus “on hold” – le vei lasa nefacute pentru totdeauna si sa simti din clipa doi cum incepi sa respiri mai usor.

Uneori sa cresti inseamna sa ajungi acasa si sa reusesti sa traiesti – un pic – fie si o mica parte din ceea ce ai “predicat” la “servici” si sa fii – fie si pentru cateva clipe – omul care iti doresti sa fii.

Uneori, sa cresti inseamna sa iti dai seama undeva pe traseu ca un drum pe care l-ai facut mereu, iar si iar, a devenit brusc mai usor.

(Prea) deseori habar nu am ce inseamna sa cresti; si ma intreb, si ma dau cu capul de pragul de sus al limitelor mele pe care nu reusesc cu nici un chip sa le depasesc; alteori ma uit cu invidie in “curtea vecinului” unde iarba pare intotdeauna mai verde si cresterea fara doar si poate mai usoara.

Insa uneori – uneori se intampla cate un lucru mic si banal- cate un milimetru de miscare a energiei din care sunt facute lumile (ca in secundele acelea rare cand “prinzi” miscarea minutarului); se intampla uneori ca pentru cate o secunda sa pot privi oamenii, lucrurile si intamplarile – prin ochii dragostei.

Si atunci STIU fara niciun dubiu ce inseamna sa cresti.

Cum ar fi o participanta de la training care m-a intrebat daca am doua ceasuri la mine pentru ca am doua timpuri care curg diferit…

Cu Bog-dan ARIAn si mARIA Teo-dora

In fiecare dimineata ma opresc cateva clipe la coltul caminului, sa respir ziua care incepe. Imi plac la nebunie diminetile acestea, pline de soare, cand nu e nici atat de cald incat sa vrei sa te ascunzi, nici atat de frig, incat sa-ti inghete plamanii. E doar aer curat, prospetime si lumina.

Am ajuns sa cred ca in locul acela – e un exoportal - si ca in pragul lui stau cateva clipe, dimineata dupa dimineata, aruncand un ochi catre multele – foarte multele posibilitati in care ziua mea poate sa se desfasoare.

Apoi trec mai departe, cufundandu-ma in amanuntele vietii mele de zi cu zi.

Undeva, aproape de sfarsitul zilei, cand (si daca) ai inspiratia sa te opresti – din alergat, din stresat, din a te stradui sa iasa totul bine – se poate sa te descoperi stand intins de-a latul patului avand sub barbie o claie de par saten deschis spre blond, tinand capul tau putin aplecat, pentru ca manuta mica sa ajunga sa se impleticeasca in parul tau in timp ce cealalta isi tine degetul mare in gura; se poate sa descoperi ca te prinde povestea aiurita din Tigger and Pooh (cumparat intr-o sclipire de geniu a tatalui lui, ca sa-i treaca frica de Shere Kahn) si ca asculti cu drag la final “Your heart will lead you home“.

Si mai ales s-ar putea sa intelegi, in sfarsit, ca in momente ca acestea – nu exista altceva mai important!

“Mami, am pus gust de măr in pupicul meu!”

*

*                         *

“Pana unde ma iubesti, Mami?

Pana… la blocul acela si-napoi.

Si pana mai unde?

Si pana… la masina aceea si-napoi.

Si pana mai unde?

Si pana la… panoul acela si-napoi.

Mami, da’ ma iubesti SI PANA LA PANOUL CELALALT, DE MAI DEPARTE??”

*

*                      *

“Mami, vreau sa impart fulgii mei cu tine!”

Later edit: iar acum doua minute, in timp ce mancam impreuna – el la mine in brate – mi-a daruit cel mai frumos si mai rascolitor “TE… IUBESC… FOARTE… TARE” soptit – pe care l-am primit pana acum de la el – si care m-a topit instantaneu.