Irina Şubredu

Cand citim impreuna povestea lui Căstănuţă cel mic şi Căstănuţă cel mare si el imi spune “te iubesc pana la luna. SI-NAPOI!”.

Cand se cuibareste la mine-n brate si zice pe cel mai dulce ton din lume “Maaami“.

Cand rade de mine raspunzand la intrebarea “unde’s pupicii mei?” – “i-am ascuns in desenul animat”.

Cand vine dimineata si spune “Mami, fa-mi patutul meu” (asta insemnand ca se ascunde sub patura noastra si vrea sa-l legan cu picioarele).

Si mai ales cand mi-a spus “nu eu sunt al tau. TU ESTI A MEA“.*

*Pentru ca in Casuta Zanelor s-a serbat azi Dragostea si  un numar impresionant de parinti au povestit despre momentele lor cele mai frumoase de dragoste – cu copiii lor. Si pentru ca pe mine m-a sarit randul, desi mi-as fi dorit sa spun.

Uneori, dupa o logica pe care n-am reusit s-o descopar, tema mea de gmail imi “face cadou” o cana de ceai cu lamaie si miere.

Uneori, in zile ca cea de azi, pare singurul lucru bun care mi se intampla. Stiu ca nu e asa, dar tot imi vine sa ma invelesc in patura pana la gat, sa intind mana si sa sorb, picatura cu picatura bautura fierbinte.

Undeva foarte apoape de “casa” exista un culoar secret catre Tara Zapezilor – pe care, daca esti destul de norocos incat sa ai prieteni cu idei si destul de flexibil incat sa accepti o schimbare de planuri de pe o ora pe alta – il treci.

Ajungi intr-un taram aproape magic, din povestile de la gura sobei, cu copaci plini de cuiburi de vîsc, conturati hotarit pe fundalul alb – de la zapada si ceata dulce ca laptele care invaluie tot.

Apoi s-ar putea ca omul care conduce “masina-si-mai-mare” Toyota si care este si el un copil un pic mai mare, cu chef de joaca – sa faca dreapta brusc, prin padure, printre copaci, pe unde nici macar nu e drum; si s-ar putea ca zece minute mai tarziu sa opreasca “un minut, sa iesiti la aer curat” si asta sa se transforme intr-o bataie cu zapada “ca-n liceu” si o incercare de grup de a construi un om de zapada – din bulgari mari, dati de-a rostogolul si ridicati – odata – cu “hei-rup”.

Si apoi, multe (prea multe) ore mai tarziu, prin fata altei masini decat cea cu care ai venit – si in care incap 8 oameni, din care trei in portbagaj (sau in “sectorul prezidential”) – sa treaca nonsalante, exact ca la ele acasa, niste caprioare.

O cana de cafea facuta de Ali si o discutie serioasa, dar frumoasa – mai tarziu, dimineata de luni s-a facut mult mai senina. Fluturele mov de pe geamul Almei poate confirma…

Imi povesteste bucati din viata ei complicata, in care “n-are timp” si in care se intampla tot felul de lucruri serioase si “grele”.

Eu ma uit la ea si zambesc.

“Dacă nu m-asculţi, ca de obicei, te bat!”

“Poftiiiim???” zic.

“Dacă numa’ asculţi, ca de obicei, te bat!” , zice, de data asta mai clar.

Ah, asta era…

Drumul meu prin fiecare zi e presarat cu minuni.

Asta-seara, fara sa plec de la taste, mi-au iesit in cale picaturi de lumina care m-au atins intr-un fel sau altul. Cele mai luminoase, mai jos:

* “  This song makes me miss my friend Meg.

I feel as if there’s a Meg-shaped hole beside me when I listen to this song.”

de aici.

* ” a very kerry christmas.zip” : am gasit intamplator ce imi doresc de vreo doi ani in perioada Craciunului si nu apuc sa-mi fac / caut: o adunatura de melodii “christmassy” – deja arhivata – aici.

* ” I once dated a photographer.  He taught me that the way I see myself is nowhere even close to how others see me.

Someday I hope to be able to see what you see, when you look at me.” – de aici.

* Si, fiindca Lise spune ca muzica atinge direct corpul emotional, puteti asculta aici ceva ce mi-a atins corpul emotional chiar de la prima dintre cele… cateva ascultari: cosmin vaman – Nicaieri nu ninge ca in parul tau – TEST.

P.S.: Daca ascultati cu atentie, o puteti auzi pe fina mea gângurind, in timp ce tatal ei se chinuia (la propriu) sa inregistreze

Cand citesc ceva ce imi place tare mult, mi se face pofta sa scriu, asa cum – cand primesc foarte multa dragoste, ma apuca un chef nebun sa dau dragoste inapoi.

Mi-e drag sa stau cu oamenii. Sa stau de vorba, sa le aud povestile. Sa ii scot la un ceai (pe cei care nu beau cafea), la un capucino – pe cei care stiu sa se rasfete, la un coktail pe cei care nu stiu sa se premieze sau la o cafea pe cei foarte foarte speciali – si sa le ascult povestile. Uneori ma opresc, ma uit la ei si zambesc – fiindca mi-e asa de drag sa fiu acolo.

Lucrul pe care il invat acuma e cum sa-mi schimb papucii. Nu cum sa port tot felul de papuci, fiindca asta stiu deja. Stiu cum sa-i port pe cei cu toc, eleganti si scortosi, si pe cei seriosi, cu botul patrat, care nu stiu sa zambeasca, pe cei comozi, de sport, pe care te poti baza; sandalele sexy cu berete visinii in care imi place sa fiu admirata si pe cei calzi-calzi, care au tot timpul in interior un smiley pe care nu-l stie nimeni (il stiu numai eu si asta ma face si pe mine sa zambesc continuu). Stiu cum sa-i port. Acum invat cum sa-i schimb cat mai usor cu putinta.

Intr-un fel viata mea de acum e ca o zi de vineri, inaintea week-end-ului.

De la Lise stiu ca fiecare persoana este responsabila de ceea ce face, spune, simte si gandeste. Prin urmare Laura este responsabila de urmatoarele:

Respectiv un set cana + ceainic (ca tot spuneam ca am prea multe cani…)

… cu dedicatie :->

…care se potriveste foarte bine cu agenda mea pentru 2010. In care agenda pentru 2010 se afla lista mea de dorinte. Inclusiv asta:

… de implinirea careia Laura este de asemenea responsabila .

Poate ca darul tau pentru Univers, draga La,  este sa gasesti motive de bucurie pentru oameni. Poate ca asta ar trebui sa fie urmatorul tau servici. Si poate ca acolo ar trebui sa fim colege. Poate mai mult decat acum.

Nu cred in puterea de sine statatoare a cuvintelor, desi munca mea se bazeaza in mare parte pe ele. Cred in schimb in realitatile pe care cuvintele le creeaza in  “universul” celui care le aude, le simte, le traieste.

De cand ma stiu ma “hranesc” din cuvintele pe care cei dragi mi le spun (fiindca pe ale lor le cred mai usor si fiindca lor – celor dragi – le dau voie sa imi spuna uneori cine sunt).

Mai jos – unele dintre cele mai frumoase cuvinte pe care le-am auzit pana acum in 2010:

“Multumesc pentru ca ti-ai luat rolul de sora mea mai mare, pe care il joci asa de bine”

“Vine asa o caldura de la tine, Mami!…”

“As vrea sa te rog sa ramii in continuare ingerul meu pazitor, macar pina invat ca nu trebuie sa imi fie greu de fiecare data si nu intotdeauna trebuie sa ma lupt ca sa obtin ceea ce imi doresc“.

“E greu uneori sa stai langa ea, dar crede-ma ca se merita“.

“Nu are voce Irina” – zic eu, refuzand sa cant. / “Are de toate Irina, lasa ca stiu eu!”

“…o sa aleg sa multumesc clipei in care si eu si tu am decis sa facem parte una din viata celeilalte“.

Cum spuneam, nu “cuvintele” in sine sunt frumoase. Sunt frumoase realitatile pe care aceste cuvinte le-au creat in universul “meu”. Dar pe acelea nu vi le pot “arata”, fiindca nu sunt vizibile cu ochiul liber, ci numai cu ochii antrenati ai inimii cum zicea odata Micul print..

Am o pasiune pentru cani (OK, n-am zis obsesie). O pasiune mare care dateaza de pe la inceputul facultatii. Adica de… mult .

Intr-o vreme ramasesem la canile aduse de peste mari si tari (Egipt, Statele Unite si Finlanda sunt, cred, cele mai indepartate).

Am o cana cu fluturi, o cana cu doi mâți si o cana pe care scrie “cutie pie”- adusa din Estonia; o cana cu 3 in 1 de la 3 in 1 si o cana cu XXX de la Amsterdam; o cana cu vaca si o cana de la Praga dupa care m-am dus de doua ori; doua “lucky cups” identice si doua cani de la Tallin – de aceeasi dimensiune, pentru acelasi fel de bautura. (Iar astea sunt numai cateva dintre cele mai dragi!).

La final de decembrie, facand curat, am decis ca am totusi PREA MULTE CANI. Cam tarziu, you would think. Asa ca am decis sa nu mai iau altele, cel putin nu prea curand, cel putin nu fara sa simt din start ca “UAU. VREAU CANA ASTA. ACUM”. Sau ca… ma rog… “scrie Irina pe ea”.

Pe drumul catre “la munte” unde am petrecut trecerea dintre ani, am intrat intr-o benzinarie sa… ceva… capucino. In drumul catre capucino, trec pe langa un raft cu cani. Cu un zambet interior – superior – ma opresc totusi o clipa, din curiozitate si din obisnuinta, convinsa fiind ca NU ARE CUM sa fie printre ele vreo cana dupa criteriile de mai sus. Si fix cand sa zic “HA! I knew it!”, am vazut asta:

Da, da, sigur ca motivul pentru care am putut-o poza este ca se afla chiar acum pe biroul meu, plina cu cola. Dar zau asa, cum sa rezist?? Acolo scrie mov pe negru: “IT’S MAGIC!”. Si mai jos este o vrajitoare care RADE. Si inauntru este o carte. Si… si… na… “scria Irina pe ea”. Si… “UAU” ?