Irina Şubredu

Ajunge Bogdan in fata “acvariului” prin care se vad Codrin (care doarme si mustaceste prin somn) si inca un bebelus. Si sta el ce sta, apoi se intoarce spre Tati: “Tati, deci CARE e AL NOSTRU??” .

Desi nu credeam, EXISTA ceva care ma topeste mai tare decat sa ma uit la un filmulet cu fiul meu de aproape 2 ani cantand “Ceata lui Pitigoi”:  sa ma uit la fiul meu de 4 ani si 4 luni uitandu-se la filmuletul respectiv si razand cu gura pana la urechi!

Patru ani si patru luni fara patru zile.

In caiet la Bogdan scria astazi:

“Se pare ca ii place in mod deosebit tema noastra de saptamana asta. Mai exact Universul“.

Now, that’s my boy!

(cu multumiri Ramonei si Andreei pentru bucuria pe care fara sa stie mi-au facut-o).

Draga Bogdan,

nu stiu cum este sa ai o mama ca mine. Presupun ca nu are cum sa fie prea comod…

In felul in care te cresc, sunt multe “eu n-am sa fac niciodata asa ceva” – notate in carnetel de cand eram copil; multe “sper sa fiu un parinte cel putin pe jumatate la fel de special cum au fost parintii mei pentru mine cand aveam varsta ta” si multe teorii progresiste de psihologia dezvoltarii.

Sunt multe frici (sa nu ti se intample vreo tragedie, sa nu mostenesti fricile mele) si multe asteptari (sa mostenesti curiozitatea mea despre lume, dar mai ales, daca s-ar putea, dorinta de a o face mai buna).

Sunt multe promisiuni - facute mie insami, inainte sa devin mama, facute tatalui tau, cand inca te purtam cu mine, facute tie, dupa ce te-ai nascut.

Cat ai clipi din ochi a mai trecut un an de cand esti cu noi. Un an plin, fantastic, minunat. Un an usor.

Anul in care ai devenit copilul mare cu care joc jocuri cu reguli complicate si de la care – in ultimul timp, iau bataie pe bune la jocurile astea;

in care ne-am obisnuit sa ne spunem “cel mai frumos lucru” care ni s-a intamplat peste zi;

in care se poate intampla efectiv o tragedie daca uneori sosetele nu se asorteaza cu… modelul de la bluza sau daca maneca stanga a ramas in urma odata cu geaca;

in care ai avut pentru prima data un prieten care a ramas la tine peste noapte;

in care ti-ai facut pasaport si ai avut experienta pornind de la care ai inceput apoi un milion de povesti cu “stii, cand am fost in Bulgaria…”; in care imi povestesti cu seriozitate despre Stefan si despre Natalie, despre Andrei Arsene care este altcineva decat Andrei Istov; iar uneori imi spui franc “shhh, acum vorbesc la telefon cu Paul!”;

in care ai speriat-o la culme pe bunica Viorica – spunandu-i ca ai venit singur de la gradinita, pe bunica Jeni – disparand doua strazi mai incolo intr-un oras necunoscut tie si pe Nanu – ascunzandu-te in sertarul de la masa pentru mai bine de 15 minute;

in care ai lasat-o fara replica pe mama mare – ducandu-te singur la magazinul de paine si intorcandu-te cu paine, pentru care ai platit bani si ai primit rest – si pe mamica aceea din Carrefour – cand ai dus inapoi sucul acidulat si l-ai asezat singur pe raft;

in care ai invatat sa dansezi, cu profesor de dans si ai inceput sa faci ore de engleza intr-un grup cu copii de scoala generala;

in care ai invatat pe de rost “Vrajitoarea Yoli-Zoli si pulberea de alandala” si ai trecut prin a doua ta serbare fluierand;

in care invatam impreuna sa ne facem albume cu vise, iar eu invat sa te mai las sa dormi si langa mine uneori;

in care ai sunat singur sa chemi taxiul, dar te-ai obisnuit sa lipesti de mine ca sa “te bag in paturica” daca e cumva prea frig in masina cand plecam la gradi.

Un an plin, in care s-au intamplat multe, nenumarate lucruri importante, fantastice, marunte si dragi, dar care a trecut totusi cat ai clipi.

Si iata-ma acum, din nou, in ziua in care implinesti patru ani, uitandu-ma la felul in care te cresc, in care te crestem.

Si uitandu-ma, vad in el multe frici, asteptari, promisiuni, dorinte. Vad incercari si erori; enervari si regrete.

Dar mai ales, mai presus de toate, vad dragoste.

La multi ani, dragul meu!

“Cu dragoste,

Mama”.

Tot incerc sa scriu, dar ma simt ca si cum as incerca sa dansez balet cu bocanci in picioare. Stiu ce vreau sa spun, dar sunt franturi de vise carora parca le-ar fi greu sa treaca dincoace, in lumea asta facuta din carne si scanduri.

Iar ce vreau sa spun, nu-i despre rezolutii uimitoare de anul nou, nici despre magia Craciunului, si cu atat mai putin despre mintea geniala a vreunui terapeut.

E, mai curand, despre franturi de suflet pe care, dezbracandu-ma de obisnuinte si platitudini, am pretentia sa le las sa ia contact cu lumea; sa simta pe piele toate cele paisprezece grade cu minus.

E despre fragmente mici, inexplicabile de incantare - că atunci cand te astepti mai putin descoperi o veselie pe care nu ai banuit-o la un om pe langa care ai trecut de zeci de ori inainte – care iese in pasi de dans din biroul sefului doar pentru ca se bucura sa te vada sau iti explica senin cum a invatat sa-si recunoasca colegii doar dupa… partea de la mijloc in jos.

E despre momente rare de curaj, ca atunci cand te hotarasti ca ai dus cu tine o frica – destul si ca e timpul sa o lasi jos din spate – si atunci cand faci asta fiecare celula de muschi se relaxeaza dupa nici nu mai stii cata vreme de cand sta contractata. Si astepti senin si impacat sa se intample ceva rau; iar ceva-ul ala nu se intampla.

E despre clipe nepretuite de mirare cand mai gasesti pe cineva – unul dintre oamenii aceia rari care nu cred ca Julio Cortazar e un actor de telenovela si care a pozat aceleasi case de turta dulce din Amsterdam – ca si tine; sau cand asculti melodiile puse de altcineva ca si cum le-ai fi ales cu mana ta.

E despre descoperirea surprinzatoare ca viata e suportabila si cand e grea, cand oameni dragi te dezamagesc si vine vremea sa incepi sa-i vezi si asa cum sunt ei, nu doar cum ti-ai dorit tu sa fie.

Dar si despre descoperirea surprinzatoare ca viata este frumoasa si cand e usoara, cand te duci la culcare cu pace in suflet si cu un zambet interior catre copilul tau care spune “o sa stau si eu langa tine putin, iar daca adorm, Tati o sa ma duca la mine in camera” – fiindca exterior incerci sa fii serios, cu o spranceana ridicata, ca un om mare ce esti, ca un parinte responsabil de educatia copilului tau – ce esti, spunandu-i la final, de parca i-ai face cine stie ce favoare: “bine, hai, dar numai cateva minute” – desi stii bine ca o sa adoarma imediat, cu capul lipit de umarul tau, iar asta o sa te faca sa te simti atat de bine.

Si despre recunostinta care iti umple sufletul cand iti dai seama ca toate astea exista.

Bogdan, ieri dimineata:

“- de ce nu mai e zapada, mami?”

” – pai pentru ca s-a topit…”

” – pai de ce s-a topit?”

” – pai pentru ca a fost cald”

“- a-ha. pai si cand o sa mai fie?”

“- nu stiu, mama… cand o sa ninga data viitoare”

“- cum ar fi… maine?”

Nu stiu exact cate. Doisprezece, poate treisprezece de etaj. Ori cinci etaje. Eh, nu sunt tocmai putine. Dar in timpul urcusului, cumva, la un moment dat, mi-am dat seama ca nu se mai vede la fel. Au inceput sa se vada dealuri, campuri, un colt de oras; luminile care incepeau sa se aprinda.

Si momentul acela magic, de bucurie ca am ajuns pana aici, de “hai sa ne tragem sufletul”, de “uau, uite cum se vede!!!” si de “suntem doar tu si eu si avem orasul la picioare”.

Plus ideea ca na, nu-i musai sa ma duc pana-n Ljubljana, ca sa urc pe munte pana la cetate, ca sa urc in turn pana pe acoperis – ca sa am acces la o noua perspectiva, complet diferita. Toate astea imi sunt disponibile si aici.

Sigur, sunt camere de luat vederi. Si sigur, exista o portarita (cu un fiu pe nume Bogdan). Si mai ales – sigur ca “nu e voie!”.

Dar e usor si atat de aproape incat m-a facut sa ma gandesc ca “altfel”, “mai liber” si “de sus” ne este de fapt mereu la indemana.

O multime de lucruri ciudate se intampla odata cu o casatorie: te trezesti ca ceea ce numeai “familie” este un termen care isi extinde granitele dincolo chiar de ceea ce iti imaginai ca este posibil. Ocazie cu care devine firesc sa capat un loc in plus de rasfat (la Corbu, unde parintii lui Nik ne adopta, cu tot cu Bogdan, iar mama Cuta imi aminteste de fiecare data de Buni). Ocazie cu care Mada si Nik capata un loc in plus de rasfat – la aceasta familie – devenita prin alianta “a mea”.

Si cand intr-o dimineata ne urcam in masini si pornim – din Tatarasi si Copou, Piatra Neamt, Darmanesti, Ramnicu Sarat si Constanta – spre acelasi loc indepartat, dar frumos, din Muntii Vrancei, ce importanta mai are CARE verighete (sau care iubiri) au facut initial posibil aceasta adunare?

Asa ca nu stiu sa spun daca mi-a placut mai mult clipa de-acum traditionala cand am sarit in Suzuki; oprirea (a nu stiu cata) la poze, intr-un loc care-ti taie respiratia, asteptatul “unde se face la stanga”, leaganul genial de pe terasa, mic-dejunul cu clatite, lapte proaspat si rulada cu frisca, porumbul fiert sau linistea care se lasa cand cea mai mare parte a “trupei” pleaca in expeditie; descoperirea ca Bogdan si Octavian pot petrece o ora impreuna fara ca vreunul dintre ei sa se plictiseasca; clipele furate – “la sfat” cu Mada – ca pe vremuri; canile pe care scria ” Bogatia clipelor petrecute impreuna”; descoperirea ca eu si Manuel am avut in copilarie cate un caine pe care il chema Mitica; declaratia “Mami, eu te iubesc pana… in Bulgaria SI pana la luna SI pana unde se termina balansoarul” – in care “pana unde se termina balansoarul” este considerat cel mai indepartat reper.

Sau felul in care, impreuna cu oamenii acestia, indiferent de legaturile de sange, ma simt ca intr-o familie.