Irina Şubredu

O multime de lucruri ciudate se intampla odata cu o casatorie: te trezesti ca ceea ce numeai “familie” este un termen care isi extinde granitele dincolo chiar de ceea ce iti imaginai ca este posibil. Ocazie cu care devine firesc sa capat un loc in plus de rasfat (la Corbu, unde parintii lui Nik ne adopta, cu tot cu Bogdan, iar mama Cuta imi aminteste de fiecare data de Buni). Ocazie cu care Mada si Nik capata un loc in plus de rasfat – la aceasta familie – devenita prin alianta “a mea”.

Si cand intr-o dimineata ne urcam in masini si pornim – din Tatarasi si Copou, Piatra Neamt, Darmanesti, Ramnicu Sarat si Constanta – spre acelasi loc indepartat, dar frumos, din Muntii Vrancei, ce importanta mai are CARE verighete (sau care iubiri) au facut initial posibil aceasta adunare?

Asa ca nu stiu sa spun daca mi-a placut mai mult clipa de-acum traditionala cand am sarit in Suzuki; oprirea (a nu stiu cata) la poze, intr-un loc care-ti taie respiratia, asteptatul “unde se face la stanga”, leaganul genial de pe terasa, mic-dejunul cu clatite, lapte proaspat si rulada cu frisca, porumbul fiert sau linistea care se lasa cand cea mai mare parte a “trupei” pleaca in expeditie; descoperirea ca Bogdan si Octavian pot petrece o ora impreuna fara ca vreunul dintre ei sa se plictiseasca; clipele furate – “la sfat” cu Mada – ca pe vremuri; canile pe care scria ” Bogatia clipelor petrecute impreuna”; descoperirea ca eu si Manuel am avut in copilarie cate un caine pe care il chema Mitica; declaratia “Mami, eu te iubesc pana… in Bulgaria SI pana la luna SI pana unde se termina balansoarul” – in care “pana unde se termina balansoarul” este considerat cel mai indepartat reper.

Sau felul in care, impreuna cu oamenii acestia, indiferent de legaturile de sange, ma simt ca intr-o familie.

“Hai sa ne pupam ca eschimosii!”

(imi da nasucul. pe urma zice:)

“Asa. Si acuma hai sa ne pupam si ca oamenii!“

Yalom merge cu mine peste tot (l-am carat in brate din Copou pana in Tatarasi, pe jos, de exemplu). Stiu ca suna enervant si plictisitor, dar a devenit aproape ca o voce in the back of my mind – cu care ma sfatuiesc uneori.

*

*          *

Mi-am ascutit creionul cu care imi scriu viitorul, fiindca stiu ca sunt lucruri pe care le vreau (sigur, cand spun lucruri, vreau sa spun experiente). Doar ca nu ma mai grabesc nicaieri si fac pasii pe rand. Le las sa se coaca, sa se aseze, sa capete forma.

*

*            *

Sunt iar intr-o etapa de cumparat carti de toate neamurile – de la psihoterapie la filosofie de doi lei, cu escala prin beletristica (Tracy Chevalier a vrut sa se urce in cosul meu de doua ori saptamana asta si cred ca nu am luat-o doar fiindca mi s-a parut ciudat sa am o a patra carte de-a ei in biblioteca). Nu m-am decis cate vieti imi mai trebuie sa le termin de citit pe toate din biblioteca, dar pentru moment curiozitatea de a vedea ce se ascunde intre copertile lor e mai puternica.

*

*           *

Copilul meu face parte din mine intr-un grad pe care nu mi l-am imaginat, asa cum face parte din mine si frica de a o lua de la capat din nou.  Visul meu de azi-noapte m-a purtat prin toata perioada noastra impreuna de pana acum si a fost un film la care mi-a placut mult, dar mult de tot sa ma uit.

*

*             *

De asemenea, The bedside dream journal a transformat experientele mele onirice in niste calatorii pe sfert constiente. Azi dimineata am visat ca m-am trezit si imi povesteam visul in jurnal (am visat povestea visului de mai inainte). Uneori merg cu ochii inchisi prin casa, fiindca vreau sa raman inca pe terenul acela ciudat dintre somn si veghe – dar asta este deja o alta poveste…

*

*            *

Si ascult pe repeat “The boy with the arab strap”, fara macar sa stiu de ce; probabil din cauza ritmului, probabil din cauza oftatului care se aude aspre finalul melodiei.

Si, vorba cantecului,

What did you learn from your time in the solitary
Cell of your mind?

O rama de lemn (la 5 ani se sarbatoreste ” nunta de lemn” – dupa cum stiati, desigur!) – incredibil de frumoasa, cu maci, buburuze si dragoste – facuta cadou de… cealalta jumatate a mea .

Un buchet mare de trandafiri proaspat taiati din gradina (ce mult o sa-mi placa sa fac asta cand o sa locuiesc in casa aceea de la tara). O cutie de bomboane Bucuria de la mama lor.

Cinci emailuri cu urari de la Mama (geez!) .

Finalul primului an gradinaresc – sarbatorit fix astazi. Ocazie cu care am avut prima cearta cu Bogdan pe tema “te imbraci frumos”, fix cum avea mama cu mine si mi-am promis sa nu am niciodata cu copiii mei (so much for “eu nu am sa fac niciodata asa ceva!”…).

Traditionala iesire in doi de ziua noastra. Si netraditionala iesire la un pahar de vin cu niste oameni primitori si calzi si care nici macar nu-s nasii nostri.

Si traditionala intrebare “mai stam?”.

Mai stam.

Sa mai zica cineva ca nu incurajam feciorul sa experimenteze munca de jos…

(Da, da, spala masina. Serios.)

…sau placerile simple ale vietii:

(in traducere libera: mersul descult. murdaritul cu rasina. si spalatul cu apa din sticla. nu, cu toporul nu se joaca, e numai de decor.)

P.S.: Pixeli mai multi nu avem. E criza. Sau bunicul crede ca se taxeaza in plus …

Nu pentru ca ma emotioneaza poza asta:

la fel de mult ca poza asta:

Ci pentru cat de tare imi vine sa ma bag si eu acolo!

Un copil mi-a spus astazi “La multi ani!” pentru maine. Primesc urarea, tocmai de aceea.

Si o dau, cu drag, mai departe.

Tuturor celor care  pot sa topaie de bucurie ca au bibliorafturi colorate;

care pot sa joace fotbal cu mingea de carpe in mijlocul sufrageriei;

care pot sa faca dansul bucuriei pentru un penar cu 20 de linere de culori diferite;

care iau un cub de post-it-uri si il impart frateste tuturor celor din birou;

care se baga intr-o cutie in care a fost o imprimanta;

care urmaresc cu cea mai mare atentie si seriozitate un desen animat cu zanute;

carora le place sa se picteze pe faţă;

care se joaca cu baloane cu heliu sub pretextul ca ii amuza pe cei (si mai) mici;

pe care ii bucura cum nu se poate – baloanele de sapun;

carora le plac inghetata, acadelele si vata pe bat;

care nu se pot abtine sa nu se dea in leagane in parc;

care stiu toate desenele animate, pe unele dinte ele pe de rost;

care au curajul sa se bosumfle vizibil cand li se pare – nu ca nu sunt iubiti, ci ca nu primesc atentie destula;

tuturor celor carora le place sa picteze, sa se joace, care pot rade intr-un loc scortos si serios, sau de lucruri scortoase si serioase;

care au curaj sa dea si sa primeasca imbratisari.

Adica tuturor celor in sufletul carora traieste copilul interior.

…cum ar fi sa sar in pijamale direct din hainele de drum; sa ma bucur de mirosul de popcorn ca si cum ar fi cine stie ce delicatesa; sa inchid ochii la faptul ca noul “cortulet” al puiului imi mananca jumatate din living; sa abia astept sa ma uit la un film cu baietii mei; sa ii trimit in gand o imbratisare Madalinei, fiindca mi-e prea lene sa ma car pana in Copou; sa pescuiesc bucatile de gutuie dintr-un borcan de compot – la intrecere cu copilul; sa ma gandesc cu recunostinta ca exista oameni ca Andrei, care fac ca totul sa para usor si copii ca fiica lui, care e toata numai un zambet, inainte de a implini trei luni!

Unumaiul meu in poze arata asa:

Copilul si marea:

Close:

Light trace:

Life drops:

Wanna come?

Bench with a view:

Barca:

La Marea Verde (nu Rosie ):

Toate panzele sus!

Sungrass:

E adevarat ca te iei cu tine oriunde te-ai duce.

Si cel mai greu pare sa te opresti. Sa opresti timpul si sa fii aici, bucurandu-te de acum.

Ai tot timpul senzatia ca “odata”, “intr-o zi”, “intr-o iesire” – ai sa faci ce nu apuci sa faci in restul timpului. Ca va fi altceva, ca vei trai altfel.

Dar in realitate nu se intampla asa. Traiesti o iesire la fel – LA FEL cum traiesti orice. Cum traiesti orice zi obisnuita. Ok: Nu mai mergi la birou, mergi la plaja, nu mai megi la cantina, mergi la resturant, nu mai mergi la “casuta”, mergi la supermarket in centrul statiunii. Dar lucrururile astea au pentru tine aceeasi logica si le faci din aceleasi motive ca toate celelalte din viata ta de zi-cu-zi.

Si daca esti un pic atent, vei descoperi ca regasesti aceeasi placere copilareasca de a-ti ingropa picioarele in nisip – la Zlatni Pyasŭtsi sau la Navodari, ca poti avea aceeasi senzatie de paradis senin si libertate privind barcutele din port – in Palma de Mallorca sau la Balcic; ca poti astepta cu aceeasi tensiune sa fie gata pasaportul tau pentru “luna” de miere sau al copilului tau pentru 1 Mai; ca poti avea acelasi sentiment de familie la un pahar de vine de-acasa- la blocuri, de Sfantu Mihai sau intr-o camera spatioasa si cocheta din Morsko Oko.

Abia atunci poti incepe sa intelegi cu adevarat (daca esti istet) ce ti-au spus de atatea ori cartile – si tie ti s-a parut pura filosofie: ca oameni diferiti pot merge in exact acelasi loc si avea experiente cu totul diferite. Si poti incepe sa te gandesti ca experientele acelea nu depind deloc asa cum ai crezut -  de loc – ci mult mai mult de oameni.

Si daca esti si mai destept si reusesti sa fii prezent acolo unde esti, poti incepe sa inveti din fiecare experienta cate ceva valoros. Cum ar fi ca e minunat sa ai un pat imens, in care sa ai loc, dar daca e prea mare te poti rataci in el; cum ar fi ca wenge merge bine cu cremul si ca pot exista paduri prin care nu-ti doresti sa te plimbi; ca nu e o risipa sa ai dealuri pline de liliac, fiindca e incredibila senzatia pe care o ai cand te uiti la ele; ca daca nu mai tii musai ca celalalt sa faca ceva, intr-o zi s-ar putea s-o faca pur si simplu.

Si, daca stii cum, vei duce cu tine toate acestea in viata ta obisnuita – care va capata astfel cate un amanunt aparent nesemnificativ din fiecare loc prin care ai colindat si va deveni astfel mai frumoasa si mai bogata, extinzand putin limitele tale – cate putin cu fiecare iesire.

Si atunci va fi minunat. Sa te iei cu tine. Oriunde te-ai duce…

Today it’s a day like this: