Irina Şubredu

Povestea asta as putea-o incepe oricum, de oriunde. Ca nu inceputul e important. Ci ceea ce se intampla DUPA. Inceput. Iar ceea ce (mi) se intampla frecvent in ultimul timp e ca incep de la mine, incercand oarecum sa ma redescopar, si ajung invariabil la ei: ce-au zis, ce-au facut, cum mai cresc; ce-am facut eu cu ei, pentru ei, din cauza lor, in absenta lor.

Tentatia e uriasa. E asa de mare, de fapt, ca uneori nici nu-mi dau seama. De alunecare. Pana cand ma trezesc in mijlocul lucrurilor. Care tin de ei.

De cele mai multe ori pornesc la drum din nevoia de a sonda, de a cauta. Sa vad daca sub muntele de servetele umede si pampersi si pelinci (si carti de povesti; si lego; si memory) – mai e ceva. Ceva din mine. Si daca da, ce.

Si undeva, pe drum, se intampla. Imi aluneca ochii - din dashboard – catre unul – oricare dintre lucrurile mici care sunt ale lor; urechile, de la melodia pe care o ascult cand scriu – catre camera in care doarme cel mai mic dintre ei; gandurile - de la cine sunt si ce vreau, catre cum sa fac sa le fie bine / care dintre ei are mai mare nevoie de mine in clipa asta / oare si Bogdan a fost asa de mic / cand au trecut doua luni / ce bine le sta la amandoi in rosu; imi aluneca inima de la dorul de mine-cea-fara-griji la caruselul fara oprire al mirarii ca sunt ai mei / grijilor si intrebarilor nebune daca o sa fie bine / dorintei de a pune pe fast forward diferite etape / panicii ca timpul trece prea repede si nu apuc sa ma bucur suficient de fiecare moment / iubirii, iubirii fara limita care creste ca un glob de lumina de cate ori imi dau seama, de cate ori ma loveste in frunte intelegerea ca uite-ce-intamplare-nemaipomenita-ca-sunt-si-ca-sunt-asa-minunati-si-ca-sunt-”ai-mei”.

V-am promis ca o sa va povestesc daca e posibil sa nu te pierzi pe tine sub un munte de pampersi si servetele umede. E posibil. Chiar daca uneori asta inseamna sa scrii o postare de jumatate de pagina in cinci reprize; sa citesti o carte in fragmente de cate trei pagini; sa inchei o conversatie de cinci minute in douazeci si cinci sau sa bei ultimele guri din cafeaua pe care ti-ai facut-o – mult dupa ce s-a racit.

Surprinzator este insa ca de multe ori, lucrurile astea se intampla nu pentru ca se agata ei de tine, ci pentru ca aluneci tu spre ei.

“Ce-ar fi sa fiu eu Spiridusul lui Mos Craciun? Si.. TU sa fii Mos Craciun?”

(Pentru ca m-a invatat o prietena sa iau, cand copilul e foarte mic, un costum de Craciun – in loc de multe jucarii cu care oricum o sa se joace mult mai tarziu – si sa-i fac poza, ca poza “ramane”, voila!)

Insarcinata a doua oara fiind, mi-am dorit sa am si eu un copil care sa semene cu mine. Dupa ce s-a nascut acest copil, mi-am dat seama ce mult seamana cu mine. Celalalt.

Ca un parinte este diferit pentru copiii sai diferiti, eram deja convinsa inca de cand, depanand “amintiri din copilarie” cu sora-mea, aveam senzatia ca am crescut in case diferite.

Ca o sa-mi pot iubi SI al doilea copil “in ciuda” faptului ca il iubesc asa de mult pe primul, m-a convins frumos Ada, cu cateva zile inainte sa nasc, dandu-mi sa citesc asta.

Ca s-a intamplat pe negandite sa imi iubesc al doilea copil – dupa ce s-a nascut, v-am tot povestit aici, aici si aici.

Ce nu m-am asteptat sa se intample insa, este felul in care venirea lui Codrin imi schimba usor-usor felul in care sunt parinte. Pentru Bogdan.

Si fie ca ma bucur mai mult de faptul ca VORBESTE, fie ca spun mai des “da” la “Mami, am o idee! vrei sa…”-urile lui, fie ca ii mut ora de culcare mai devreme fiindca am citit mai multe despre somnul copiilor, fie ca am mai multa rabdare cu geloziile lui si mai putina cu obiceiurile care stiu ca nu-i fac bine, mai multa incredere cand spune ca va face ceva si mai putine asteptari sa faca totul perfect, simt ca venirea acestui al doilea copil, cum spuneam, imi schimba usor-usor felul in care sunt parinte. Pentru primul.

Si asez asta printre intamplarile frumoase, dar neasteptate ale vietii. Am zis!

Nu-s cel mai mare fan al iernii. (Nici n-as avea cum, cand cea mai frumoasa luna din an mi-e octombrie, cand iubesc fiecare nuanta calda de portocaliu din toamna si castanele coapte si soarele prin frunze, si.).

Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar astia de la Bamboo pun, frate, asa o muzica frumoasa, ca sa tot stai sa cauti materie prima pentru creat hand-made-bucurii mici de daruit de Secret Santa; iar astia de la Nici au facut niste jucarii pentru newborns cu care m-as juca si eu, daca n-ar fi atente vanzatoarele.

Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar Bogdan canta asa de frumos “Steaua sus rasare”, ca uit pentru o clipa ca nu mai cred de mult in povestile de adormit copiii.

Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar Cookie are asa niste retete usoare de dulce cu mar si scortisoara, ca pana si mie-mi vine cheful sa le fac, si-n casa miroase deodata frumos, a poveste de decembrie.

Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar cand M. imi face ceai cald si bun, de mango si menta, iar L. imi aduce salam de biscuiti si-mi face parul velvet-acaju – incep sa ma inmoi pe dinauntru si aproape ca-mi vine sa zic, vorba cantecului,

“and since we’ve no place to go,

let it snow, let it snow,

LET IT SNOW!“

Photo source.

Acum doua seri, trezit fiind Codrinu’, ne-am napustit si eu si taica-su’care incotro, sa-i pregatim baia, profitand de faptul ca (inca) nu se rostogoleste si (inca) il gasim unde l-am lasat.

In timpul asta frate-su, zis si Bogdan-cel-Mare, fara o vorba, se duce tinta in sufragerie de unde ia respectiv cartea lui Codrin (senchiu, Alma, by the way), se duce in dormitor si incepe sa-i arate: “uite, Codrinu, aici e o floare; aici e un ceas; aici e un soare…”.

La usa, noi, parintii, ne uitam interzisi. Tarziu, ridicandu-ne cu dosul mainii barbiile cazute, ca sa ne inchidem gurile, ne amintim ca ne grabeam. Sa aducem cadita, sa aducem hainute…

• sa scriu povestea nasterii lui;
• sa temin de pictat norii din tabloul cu balerinele;
• sa ma spal pe cap;
• sa-i tai unghiile, ca sa nu se mai zgarie cu ele pe fata;
• sa merg sa mananc cel mai bun profiterol in town, sincronizandu-mi programul cu al Madalinei;
• sa experimentez metoda aceea care presupune ca timp de 25 de minute ma voi concentra asupra unui singur – dar a unui singur lucru si voi lasa deoparte orice altceva;
• sa-i citesc lui Bogdan povestea de seara, inainte sa adorm. Eu, nu el.

Perioadei in care am pus pe pauza schimbarea lumii si fiecare zi are pentru mine cate un obiectiv din asta mic, cat un nasture colorat. Dar care este atat, dar atat de potrivita. Cu momentul, cu starile, cu copiii, cu tot.

Si undeva in fundal, Andries…

Suflu praful virtual de pe dashboard, ca nu mai am loc sa-mi pun nici varfurile degetelor, d-apoi gandurile; si-ncerc sa vad daca mai stiu cum se face treaba asta cu povestitul.

Problema nu-i ca nu-i ce zice, problema e ca-i asa de mult de zis, ca nu stiu unde-i inceputul si incotro e “marea de povesti” spre care ar trebui sa curga… in fine.

Ma simt de parca as sta pe jos, cu picioarele stranse sub mine (desi fizic nici macar nu-mi mai amintesc de cand nu-mi mai e accesibila pozitia asta) si peste tot in jur as avea bucati de foi colorate cu inceputuri de poveste. N-apuc sa termin una de zis, de asezat “la locul ei”, ca imediat apare alta si-apoi alta si alta.

O sa va povestesc, cand o sa mai treaca un pic de timp, cum se produce maturizarea de la patru la… (poate) paisprezece ani – in aproximativ doua zile; cum e sa te indragostesti impotriva vointei tale, cand te astepti mai putin; de ce sa nasti intr-o maternitate privata, in ciuda faptului ca e asa un lucru snob; cum se poate schimba intr-o noapte felul in care-ti privesti soacra;  daca e posibil sa nu te pierzi pe tine sub un munte de pampersi si servetele umede; cum e sa-ti petreci ziua de nastere intepat in vena de trei ori si cum e sa ti-o petreci inconjurat de oameni dragi si tort cu maci pictati; cum e sa let go cu adevarat si-apoi sa descoperi cum zburatul pana la cer pentru care luptai asa mult – se intampla la fel de usor ca respiratul.

Si iar, despre minuni mici si minuni mari, despre minuni vechi si minuni noi si minuni vechi privite in lumina noua o sa va povestesc.Cand o sa mai treaca un pic de timp, si o sa se aseze toate la locul lor.

Sau doar o sa le zic pe toate in soapta si o sa presupun ca le-ati auzit…

Ajunge Bogdan in fata “acvariului” prin care se vad Codrin (care doarme si mustaceste prin somn) si inca un bebelus. Si sta el ce sta, apoi se intoarce spre Tati: “Tati, deci CARE e AL NOSTRU??” .

Desi nu credeam, EXISTA ceva care ma topeste mai tare decat sa ma uit la un filmulet cu fiul meu de aproape 2 ani cantand “Ceata lui Pitigoi”:  sa ma uit la fiul meu de 4 ani si 4 luni uitandu-se la filmuletul respectiv si razand cu gura pana la urechi!