Irina Şubredu

Sirul gandurilor care a dus la postarea de fata isi are originea intr-o prezentare TED impartasita de Adrian asta-seara. Prezentarea o face Philip Zimbardo, psiholog si profesor emerit la Stanford – de care v-ati impiedicat aceia dintre voi care n-ati chiulit chiar de la toate orele de psihologie sociala din facultate, si care implineste azi (ca sa vezi coincidenta…) frumoasa varsta de 78 de ani.

O prezentare TED ingrozitoare care o sa ma fericeasca mai mult ca sigur cu vreo cateva cosmaruri, dar care m-a pus pe ganduri serios si mi-a amintit o dilema mai veche: cum discerni intre bine si rau sau, mai plastic spus “pe unde trece linia care separa binele de rau“. O zice frumos Solzhenitsyn, citat pe parcursul prezentarii de Zimbardo – “but the line dividing good and evil cuts through the heart of every human being”. Nu printre granite de state, nu printre clase sociale, nici macar printre partidele politice (asa zice omul, nu dati cu rosii in mine…), ci chiar prin inima oamenilor, prin inima fiecarei fiinte umane.

Zimbardo incheie intr-o nota optimista, sfatuindu-ne sa ne crestem copiii cu mentalitatea eroului, sa-i educam sa se vada pe ei insisi ca pe niste potentiali eroi care asteapta doar situatia potrivita in care eroismul sa se manifeste. Astfel, situatiile care pot declansa raul ascuns in fiecare dintre noi sunt fix aceleasi situatii care pot trezi eroul latent, persoana obisnuita capabila de fapte extraordinare.

Ceea ce m-a facut sa ma intreb, desigur, daca nu putem merge (cel putin cu imaginatia) si mai departe. Si in loc sa asteptam situatia extraordinara care ne poate transforma in niste eroi – si care ne poate iesi in cale o data, sau doar de cateva ori in viata, ce-ar fi daca ne-am creste copiii cu mentalitatea eroului de fiecare zi, invatandu-i ca sta in puterea lor sa ia zilnic cateva zeci de decizii mici si aparent obisnuite, dar care ii situeaza de partea cu binele al liniei care trece prin fix mijlocul inimii lor? Si daca, facand asta zi dupa zi, in fiecare zi, vor ajunge sa se uite in urma la o viata extraordinara care INSEAMNA CEVA si care nu-i traita degeaba? Si daca nu ne-am limita la a-i invata asta doar pe copiii nostri? Daca am incepe sa aplicam asta in propriile noastre vieti, zi dupa zi? Incepand de azi. .. Cum ar fi atunci?

Stau cu foaia alba-n fata si ma tem c-o sa se verse de-odata pe ea o postare super-serioasa, cu linii drepte si hotarate si fara niciun pic de zambet, asa cum au fost zilele astea.

Pe de alta parte, partii celeilalte din mine, care se joaca tot timpul, chiar si atunci cand lucreaza, care creeaza chiar si atunci cand reproduce formulare, care face misto chiar si atunci cand vorbeste cu persoane importante si severe, i-ar placea sa faca o pauza, macar acum, macar aici. Asa cum in sesiune, pe vremuri, citeam povesti, asa cum in cele mai aglomerate perioade, ma duc in mijlocul zìlei sa ma plimb in parc, asa cum cand sunt stresata pictez.

Cum sa explici oamenilor ca cele mai bune lucruri se intampla cand pui pe hartie lucruri care te pasioneaza si pe care le-ai face oricum? Ca da, primesti acum, insa inainte de asta ai dat, intr-una, in mod repetat? Ca ceva ce pari ca faci cu usurinta si cu ochii inchisi are nevoie de sute de repetitii, incercari si erori, emotii si indoieli si ca daca nu esti dispus sa faci acele sute de repetiti, nu ai cum ajunge sa faci cu usurinta si cu ochii inchisi ceea ce faci? Ca pasul sigur pe care il ai acum vine dupa zeci de poticneli, ca optimismul cu care incurajezi acum pe altii provine din multe situatii fericite prin care ai trecut, precum si dintr-o multime de situatii nefericite pe care te-ai decis sa le privesti intr-un mod fericit? Ca lucrurile bune care ti se intampla au legatura, poate, si cu faptul ca nu vorbesti intr-una, fara oprire, numai despre lucrurile urate, despre nedreptati si tradari, despre atrocitati si orori sau pur si simplu despre fapte mici si meschine? Cum sa explici ca pentru a avea experiente nemaiintalnite, e nevoie sa ai un curaj nemaiintalnit; curajul sa risti – si sa castigi; dar si sa risti sa-ti julesti genunchii si sa expui fragmente mici si dureroase de suflet – care ar putea sa fie si mai tare ranite? Cum sa explici ca nu poti lucra bine decat cu oameni pe care-i iubesti, ca proiecte mari poti face ca urmare a unor prietenii mari, ca studentii de azi care iti sunt apropiati ca niste copii sunt absolventii de maine care vor oferi internshipuri si poate sponsorizari si cu care vei face parteneriate – dar ca MAI INTAI exista dragostea, prietenia, apropierea, mai intai plantezi seminte si ingrijesti rasadurile si pe urma te duci cu cosul sa culegi roadele… Cum sa spui asta fara sa sune descurajator, critic, moralizator, sau cel putin deplasat si “gresit”?

Damn, a iesit o postare serioasa, cu linii drepte si hotarate si fara niciun pic de zambet, asa cum au fost zilele acestea. Cu toate astea, mi-s dragi si Marian si Ilinca, mi-e draga de nu mai pot Cristina, am toata admiratia pentru Florin, imi place la nebunie Ildiko, am o simpatie speciala pentru entuziamul Roxanei si un jos palaria pentru curajul Monicai, si bineinteles o atitudine protectoare fata de Jojo.

Dar poate ca partea vesela si optimista din mine, cea care se joaca si cand lucreaza si care e mereu rabdatoare si incurajatoare, are de asemenea nevoie sa ia cate o pauza. Macar acum, macar aici.

Iubesc clipele acelea cand brusc, fara veste, totul capata sens. Viata ta, zbaterea, calatoria aici pe pamant, totul.

Faceai ceva – citeai, vorbeai, urcai un munte, coborai cararea catre lac, dadeai noroc de ziua cuiva – si brusc, totul capata sens.

Cand iti ridici privirea, ai senzatia ca se misca totul cu incetinitorul, dar e atat, atat de potrivit. Totul este iluminat, totul are o stralucire aparte; parca ai pasit deodata intr-o alta dimensiune, dar nu una straina, ci una suplimentara realitatii – a ceea ce numeai realitate.

Nu stii cum sa ramai acolo mereu; ti-ai dori, incerci, dar nu functioneaza asa. Nu se intampla cand incerci, se intampla cand esti implicat trup si suflet in altceva – cand daruiesti, cand creezi, cand ajuti, cand construiesti, cand iubesti, mai ales cand iubesti.

Imi plac diminetile in care nu te grabesti nicaieri; in care te trezesti bine-dispus, te imbraci in haine comode si-ti prinzi parul neglijent, cu unicul scop de a nu-ti intra in ochi; in care timpul se scurge incet, incet si dupa ce mananci & all mai este totusi timp destul sa lenevesti o bucata pana la prima chestie importanta de pe “ordinea de zi”.

Nu-mi plac serile in care – cand ridici ochii din monitor descoperi ca-i bezna afara si nu-ti vine sa crezi cat e ceasul si mai ai multe, atat de multe lucruri, inca, de facut.

Imi plac sesiunile in care insight-urile pocnesc ca floricelele de porumb – unul dupa altul; in care constientizarile se inlantuie, privirile se lumineaza si lucrurile merg ca o coregrafie indelung exersata si planuita – cu exceptia faptului ca totul se intampla spontan.

Nu-mi plac sesiunile in care simt nevoia sa-mi scot din traista un cleste cu care sa scot vorbele; in care oamenii is bine intentionati, doar ca li-i frica si asteapta, daca s-ar putea sa le dai tema pentru acasa sa-si aminteasca sa respire.

Imi plac regasirile proaspete, cu miros de aer curat, cu pasii de dans ai imbratisarii calde-calde data in ciuda vremii reci-reci; imi place secunda aia cand recunosti pe strada persoana pe care o cauti si fata ti se lumineaza intr-un zambet incontrolabil si zambetul creste cu atat mai mult cu cat ea, persoana, nu te-a zarit inca si tu stii ca urmeaza sa te zareasca si sa zambeasca si te bucuri ca poti anticipa fie si cu cateva clipe momentul.

Nu-mi place senzatia sacaitoare pe care ti-o da faptul ca cineva care ar trebui sa te stie pe de rost, face fix lucrul care pe tine te scoate din minti cel mai tare si se asteapta ca asta sa te determine pe tine sa faci ceva… cand stii ca ar fi atat – dar atat de usor, daca… daca…

O gramada de mofturi la o ora tarzie, intr-o zi care a inceput cu multe, prea multe ore in urma, la o ora cand stii ca AR TREBUI sa adormi, pentru ca maine dimineata, devreme… dar nu vrei, pur si simplu, pentru ca uite, desi e tarziu de cafea, mai ai cola rece in frigider si floricele in cuptorul cu microunde si povesti, foarte multe povesti ti se plimba prin cap.

Este a nu stiu cata oara cand stau cu “foaia alba” in fata si nu ma pot decide sa scriu un articol cu cap si coada. Tot am senzatia ca poate nu s-ar potrivi cu restul… peisajului de aici. Dar poate peisajul de aici nu se mai potriveste cu mine.

Pe de o parte mi-e ciuda ca m-am invatat sa tot iau calea usoara si scurta a alegerii unei imagini sau a unei melodii care – in fapt – exprima starea mea de moment. Dar intr-un mod lenes si neoriginal; intr-un mod care nu-mi mai cere sa fac “munca” de a distila in cuvinte ceea ce ma bantuie sau ma consuma sau ma ridica pe culmea entuziasmului si a bucuriei.

Am o dispozitie total nesiropoasa si nu stiu daca e de la tonele de treaba pe care le am de facut sau de la norii prin care trece avionul meu cateodata (pe marginea cazii vad in fiecare dimineata jucariile lui Bogdan din categoria “obiecte care zboara” si in fiecare dimineata ma duc cu gandul la Javier Marias si “Maine in batalie…”).

In ciuda dispozitiei nesiropoase, precum si a protestelor anti-Valentine, mi-am luat jumatate de zi pentru relatia mea (barbatul acela care parca ar fi dintotdeauna acolo si pe care il redescopar cu mirare cand imi ridic ochii din cand in cand din… amanuntele vietii mele de zi cu zi) – si ne-am dus sa vedem o expozitie de fotografie, sa cumparam placinte cu gust de a-casa si sa cinam La Castel.

In rest, simt uneori lipsa lui Adrian (dar am vazut ieri ca i-au aparut niste carti noi si am de gand sa ma delectez cu ele curand); am mai tot timpul sub ochi doua carti (ceva beletristica si ceva psihologie, de obicei); vad multi, multi “copii” zilele astea – si le dau parti din mine, straduindu-ma in acelasi timp sa-i motivez, invat, conving, scutur sau amenint (dupa caz) sa se gandeasca la viitorul lor; planuiesc multe lucruri care ma entuziasmeaza grozav (atat din cele profesionale, cat si bucurii mici si mari – personale); ma bucur de cafele si discutii cu oameni destepti, frumosi si talentati, care si-au promis sa nu-si mai faca niciodata prieteni noi si trimit non-stop dragoste unor oameni cat se poate de dragi care au trecut prin clipe cat se poate de grele.

Am multe in gand, dar acum stiu ca is posibile toate; multumesc in viteza Universului pentru sincronicitatile pe care mi le serveste cam la doua zile (Vermeer si Stephen Hawking fiind doar cele mai recente); ma simt coplesita de treburi si fantazez la odihna – doar ca sa imi amintesc in doua secunde ca jumatate de zi de pauza imi ajunge ca sa imi recapat perspectiva. Imi impart dilemele cu oameni cu aceeasi formare ca mine – bucuroasa peste masura ca i-am gasit si ma intreb tot timpul ce pot face sa iubesc lumea asta asa cum este, fara sa incetez sa o fac in fecare zi un pic – macar  un pic mai buna.

Sa capatam putina perspectiva, zic:

1. Un copil face primii paşi de unul singur.

2. Undeva, în lume, doi oameni se îndrăgostesc.

3. Undeva, cineva admiră un răsărit superb. În alta parte, în acelaşi timp, altcineva admiră un apus.

4. Un soldat luptă ca să nu fie nevoie s-o faci tu.

5. O persoană care a suferit mai demult un accident, tocmai se pune pe picioare.

6. Un mic grup de oameni construieşte ceva care în curând va transforma imposibilul în posibil.

7. Undeva pe pământ, au apărut pe cer două curcubee întregi.

8. Unul dintre artiştii care urmează să ajungă printre cei mai renumiţi repetă cu răbdare la el acasă.

9. Cineva scrie o carte care îţi va schimba perspectiva asupra vieţii – în curând.

10. Un prieten îl ajută pe altul să depăşească impulsul de a se sinucide.

11. Oameni aparţinând unor religii diferite se află chiar acum în temple, biserici şi moschee rugându-se din toată inima pentru pacea lumii.

12. Un cuplu în vârstă sărbătoreşte nunta de aur.

13. Doi prieteni râd cu lacrimi la serialul preferat.

14. Un pompier aleargă într-o clădire în flăcări ca să salveze un om pe care nu-l cunoaşte.

15. Cineva din oraşul tău îşi doreşte  sincer să-ţi devină prieten.

16. O proaspătă mămică stă pe un pat de spital ţinându-şi în braţe copilul pentru prima dată. În altă parte, altă mămică tocmai a născut gemeni.

17. Cineva face un duş fără nicio grijă în timp ce cântă din toţi plămânii.

18. Undeva, cineva zâmbeşte amintindu-şi un moment special petrecut cu tine.

19. Un fost alcoolic sărbătoreşte acum un an de sobrietate.

20. În toată lumea, voluntari inimoşi îngrijesc oameni mai puţin norocoşi decât ei.

21. Un sportiv de performanţă tocmai şi-a depăşit recordul personal.

22. Doi tineri tocmai şi-au dat primul sărut.

23. Cineva îmbrăţişează un prieten care are nevoie disperată de asta.

24. La un supermarket, cineva tocmai şi-a lăsat mărunţişul în vasul de colectă pentru o cauză nobilă.

25. Un grup de prieteni vechi stau la o masă şi împărtăşesc amintiri.

26. În lumea întreagă, oameni se străduiesc să protejeze drepturile şi libertăţile umane fundamentale – pentru cât mai mulţi dintre noi.

27. Un chirurg se află într-o operaţie, fiind pe cale să-i salveze viaţa pacientului său.

28. Un om ţine uşa pentru persoana care se află în urma lui.

29. Cuiva îi este dor de tine şi abia iţi aşteaptă următoarea vizită.

30. Tocmai ţi s-a amintit că lucruri extraordinare se întâmplă oamenilor obişnuiţi în fiecare clipă şi că viaţa de zi cu zi e plină de frumuseţe şi minuni.

Sursa.

Commitment is what transforms a promise into reality.

It is the words that speak boldly of your intentions.

And the actions which speak louder than the words.

It is making the time when there is none.

Coming through time after time after time, year after year after year.

Commitment is the stuff character is made of; the power to change the face of things. It is the daily triumph of integrity over skepticism.

Abraham Lincoln

Am terminat de citit “Ultima prelegere” a lui Randy Pausch si m-am ales – bonus – cu cateva dileme:

1. Este Randy atat de bun pe cat mi s-a parut, sau m-a impresionat asa “doar” pentru ca urma sa moara? Si daca raspunsul este varianta b,

2. chiar nu suntem in stare sa AUZIM mesaje de genul celor pe care el le transmite (simple, in esenta, despre oameni si viata si despre sensul traiului pe pamant) – decat daca ne vorbeste cineva care moare si lasa in urma 3 copii care nu merg inca la scoala? sau

3. suntem in stare sa “auzim” aceste mesaje, dar diferenta dintre “a cunoaste cararea” si “a merge pe carare” este atat de mare, incat nu ajungem, de fapt, sa le transformam in actiune?

Si cu asta, cumva, I’m back to square one:

4. (si cea care ma bantuie cel mai tare): CUM faci, mai exact, sa inveti sa traiesti in felul oferit ca exemplu de Randy (si de pacientii in stadiu terminal ai lui Yalom, de altfel) – FARA sa ai corpul invadat de metastaze sau sa fi suferit vreo nenorocire iremediabila? Cum faci sa-ti pastrezi perspectiva clara asupra vietii si sa lasi lucrurile nesemnificative sa nu conteze si sa faci tot binele pe care il poti face si sa creezi zilnic amintiri cu ai tai si sa-ti cultivi curiozitatea si sa-i inspiri pe altii si sa bei coniac din paharele “bune” si sa faci pace cu moartea – cat inca nu-ti bate la usa?

Iar asta este, probabil, una dintre dilemele cele mai importante ale vietii mele de pana acum.

Puterea de a zice “Gata.”, “Ajunge.”, “S-a incheiat.”, “La revedere.”. De a zice “Don’t mess with me!”.

The silver lining – granita incredibil de efemera intre orice si orice. Intre a fi si a nu fi. Intre constientizare si inconstienta. Intre a ramane si a pleca. Intre a spune si a tacea. Intre frica si dragoste.

Intelegerea in sfarsit a ideii ca alegerile mici, din fiecare zi, ajung sa defineasca substanta a cine esti.

Leting go. Incheierea agatarii – de oameni, credinte, idei si proiecte. E in regula: nu mori daca faci asta, desi uneori fix asta pare ca se va intampla.

Provocarea – cand o persoana in care crezi si pe care o admiri spune lucruri despre care vocea ta interioara te previne ca nu-s ok; ca scurtcircuiteaza o veriga a rationamentului, chiar daca nu poti spune inca exact pe care.

Sportul extrem al pasitului pe puntea dintre tine si celalalt – fata de care mersul pe sarma pare o joaca de copil; al discernerii intre relatia imaginara cu proiectia celuilalt si relatia reala, cu omul din fata ta.

Curajul de a cauta mereu sa afli cine esti, de a nu te multumi cu raspunsul superficial sau cu un raspuns de acum 7 ani. Si apoi curajul fidelitatii fata de raspunsul – gasit sau ales.

Asa-mi trebuie daca incerc sa controlez constient lucrurile care se intampla atat de firesc spontan. Daca incerc o suta de alte haine, desi stiu foarte bine care mi se potriveste – doar ca nu vrea muschiul meu sa o ia pe aceea.

Daca aud foarte clar vocea instinctului, dar nu o ascult, fiindca imi contrazice argumentatia logica.

Daca ma gandesc la un milion de lucruri care se vor intampla dupa ce se va intampla lucrul care se intampla chiar acum, in timp ce lucrul care se intampla chiar acum – se intampla chiar acum.

Daca stiu exact ce vreau sa spun, dar imi fac griji daca o sa-ti placa sau nu sa auzi ce vreau sa spun, si apoi caut mult si bine ceva ce cred ca iti va placea sa auzi, dar nu sunt sigura ca iti va placea sa-l auzi, si nici ca se potriveste foarte bine cu ceea ce vreau de fapt sa spun.

Asa imi trebuie, zic. Sa ma invat minte.