Si cand intr-o dimineata ne urcam in masini si pornim – din Tatarasi si Copou, Piatra Neamt, Darmanesti, Ramnicu Sarat si Constanta – spre acelasi loc indepartat, dar frumos, din Muntii Vrancei, ce importanta mai are CARE verighete (sau care iubiri) au facut initial posibil aceasta adunare?

Asa ca nu stiu sa spun daca mi-a placut mai mult clipa de-acum traditionala cand am sarit in Suzuki; oprirea (a nu stiu cata) la poze, intr-un loc care-ti taie respiratia, asteptatul “unde se face la stanga”, leaganul genial de pe terasa, mic-dejunul cu clatite, lapte proaspat si rulada cu frisca, porumbul fiert sau linistea care se lasa cand cea mai mare parte a “trupei” pleaca in expeditie; descoperirea ca Bogdan si Octavian pot petrece o ora impreuna fara ca vreunul dintre ei sa se plictiseasca; clipele furate – “la sfat” cu Mada – ca pe vremuri; canile pe care scria ” Bogatia clipelor petrecute impreuna”; descoperirea ca eu si Manuel am avut in copilarie cate un caine pe care il chema Mitica; declaratia “Mami, eu te iubesc pana… in Bulgaria SI pana la luna SI pana unde se termina balansoarul” – in care “pana unde se termina balansoarul” este considerat cel mai indepartat reper.

Sau felul in care, impreuna cu oamenii acestia, indiferent de legaturile de sange, ma simt ca intr-o familie.

Felul asta de a fi care mi-a devenit o a doua natura ma face sa traiesc asa de mult in debara, intr-un spatiu stramt cu lumina stinsa, unde furia si dezamagirea si frustrarea sunt bine pastrate si adunate, felie cu felie, pana nu mai incap, pana nu mai e loc.

Imi ajunge.

Panica de a spune ce simt, cand celalalt ma intreaba – incepe sa fie mai mica – tot mai mica in comparatie cu ce inseamna de fapt sa NU spun. Cu lipsa de onestitate pe care a “nu spune” o presupune – o lipsa de onestitate fata de celalalt, caruia adesea ii spun “prieten”; o lipsa de onestitate mai ales fata de mine, care incepe sa doara chiar mai rau.

Imi place sa fiu fericita, sa gasesc lucruri frumoase, de care sa ma bucur, sa zambesc si sa zbor, sa ma entuziasmez si sa creez, sa gasesc sensuri, sa invat si sa cresc.

Dar uneori nu sunt. Uneori nu gasesc. Uneori nu pot. Uneori nu mai stiu. Uneori nu vreau. Uneori nu inteleg ce vrea celalalt de la mine. Uneori ma doare ca naiba ceva ce spune, face, nu spune sau nu face cineva. Uneori am senzatia ca nu contez; ca fix atunci cand am mai mare nevoie, nu are cine sa-si faca timp pentru mine. Uneori nu stiu si nu pot sa cer ce-i al meu.

Nu se intampla, in realitate, nicio tragedie cand vorbesc. Imi dau tot mai des seama de asta. Relatiile nu se incheie. Oamenii nu pleaca ingroziti. Nimic nu se rupe. Ba chiar dimpotriva: lucrurile se deblocheaza si se dezleaga. Ceea ce iese la suprafata nu-i intotdeauna frumos, luminos, armonios colorat. Dar o greutate imensa se ridica si dispare pe urma. Habar nu am cum. Mi se intampla doar sa ma trezesc ca respir mai usor. Ca ceea ce numesc “relatie” e mai solid si mai adevarat; mai putin in capul meu si mai mult intr-o realitate vizibila pentru amandoi (sau pentru amandoua).

Si lucrurile, cumva, incep sa fie in regula. Cu adevarat.

or so they say…

Din cauza lui Iren am scormonit iar prin “dear old love” (yeah, guilty!) si m-au rascolit oares’ce sentimente de “what might have been” dar “it can never be again”.  Apoi mi-am amintit de “What dreams may come” si povestea de dragoste de acolo care, de asemenea, m-a impresionat.

Apoi un mare ‘BUT HEY!” s-a auzit, asurzitor, in mintea mea.

BUT HEY!

I’m the lucky bastard that has this all! That STILL has this all.

Apoi mi-au trecut ca un flash prin minte momente (multe momente, zeci de momente) – bucurii marunte si mari, surprize; certuri; saruturi; amuzamente; tandreti… Toate acestea pe care noi doi le-am avut si le avem. Felul in care ne scoatem din minti – dar ne pasa destul incat sa ne scoatem din minti; in care suntem acolo unul pentru celalalt; in care sa fim acolo unul pentru celalalt a devenit a doua natura pentru noi (de parca nu am putea face altfel); in care ma tine in brate; in care adorm atat de usor in bratele lui; in care ma trezeste cu un sarut si cu “it’s morning” – pointing out the obvious in a way that still makes me smile – acum, cand scriu…

E ca atunci cand ai cate un vis – ca ceva iremediabil s-a intamplat – apoi te trezesti si iti dai seama ca nu s-a intamplat de fapt . Si totul pare mai intens colorat si mai luminos, mai magic si mai adevarat.

Si atunci simti – si acum simt – ca sunt norocoasa ca sunt aici.

me included.

so what if i break down

so what if this world just throws me off the edge

my feet run out of ground

i gotta find my place

i wanna hear my sound

dont care about other pain infront of me

cause im just tryna be happy, yea

just wanna be happy, yea…

Leona Lewis, Happy.

Sentimentul trait este de fascinatie nemarginita amestecata cu frustrare nemarginita – dupa care, cand frustrarea devine prea mare – imi bag picioarele si ma las.

Apoi ma intorc, fiindca fascinatia este totusi irezistibila. Si fiindca in tot timpul asta, chiar cand nu stiu “solutia”, am constant sentimentul ca solutia exista, ca o s-o aflu, ca o sa inteleg. Si cine o sa fiu atunci, imbogatita cu volumul de cunoastere acumulat din experienta prezenta, plus echilibrul emotional care ma asteapta – sunt cu mult prea tentante…

Dragostea poate veni in diverse forme. Daca nu apare in forma pe care o asteptam sau speram sa vina, asta nu inseamna ca nu a sosit.