Imi plac oamenii care exprima frumosul; cei care picteaza pe perne, cei care canta; cei care scriu frumos poezii si povesti.

Imi plac oamenii care stiu (si pot) sa rada de ei; care nu se iau foarte tare in serios. Cei care au rabdare cu copiii, pentru jumatate de ora sau pentru o viata.

Imi plac oamenii care pot sa-si dea numarul de telefon unui necunoscut. Care suna in ajun de Craciun. Care nu se supara cand nu li se raspunde si care suna din nou. Oamenii care ofera pur si simplu. Adresa lor, pentru cand ajungi in oras; o omleta, o cafea; inima.

Imi plac oamenii care se stiu bucura de bucurii mici si pe care nu-i supara supararile mari. Nu ca nu-i supara; nu-i… amarasc, nu-i blocheaza, nu-i transforma in niste bursuci ursuzi.

Imi plac oamenii care stiu sa iasa in fata elegant si cu gratie; si oamenii care la fel de gratios si modest stiu si pot sa ramana in spate. Imi plac oamenii care stiu cand e cazul s-o faca pe una si cand pe cealalta.

Imi plac pana in strafundurile fiintei mele oamenii care nu cred ca drumul lor e singurul bun; cei care nu cred ca totul li se cuvine; oamenii care au curajul sa spuna “am gresit” sau “poate ca nu am avut dreptate” si cei care ii pot lasa pe altii sa traiasca vieti diferite de a lor.

Imi plac oamenii care stiu ce vor; dar si cei care inca mai cauta.

Imi plac oamenii buni in ceea ce fac. Oamenii aia pe care ii vezi de la o posta; in prezenta carora, cand stai, nu simti cum trece timpul. Imi place ceasul bun care a facut sa-si gaseasca darul ce le-a fost dat si imi place la nebunie, imi place cu patima rabdarea care i-a facut sa exerseze ceas dupa ceas, zi dupa zi, an dupa an pana s-au transformat in magicienii care sunt acum.

Imi plac oamenii care nu si-au pierdut curajul de a-si face prieteni noi; pe care viata nu i-a facut aspri (sau, si mai rau, acri); oamenii care cumva au ramas proaspeti, fie ca au 19, 35 sau 67 de ani; cei care indraznesc sa-si poarte sufletul la vedere pe-afara.

Imi plac barbatii care stiu sa-si ingrijeasca copiii; cei care au grija de femeile lor si cei care nu le iau ca pe ceva de la sine inteles.

Imi plac femeile care pot sa admire alte femei – cu adevarat, si din inima; si care sunt suficient de sigure pe ele pentru a nu se simti in competitie mereu.

Imi plac copiii curiosi si senini; cei concentrati pe-o minune din asta mica a lumii (cum ar fi o cochilie de melc) – si cei care au avut cum sa invete sa devina generosi.

Imi plac batranii care spun povesti; a caror viata spune o poveste. Imi plac cei care stiu cum sa-ti dea la o parte suvitele de pe frunte alungand in acelasi timp si cu acelasi gest si grijile.

Imi plac oamenii luminosi. Oamenii calzi. Oamenii care sunt ca o adiere de primavara. Oamenii care se uita la tine si nu prin tine; si cei care, cand se uita, vad cea mai buna versiune a ta. Oamenii care incurajeaza, care te mangaie cu gandul lor bun; oamenii care ajuta. Pe cei care asculta.

Imi plac oamenii care iubesc. Si mai ales, (stiu ca am mai spus, dar mai ales) imi plac oamenii.

Si, de fapt, nici nu vine sfarsitul lumii in 2012 (de ce, va povesteste frumos Ada, aici); da’ am zis ca un pic de drama in titlu nu are cum sa strice.

Asadar, de revelionul 2011/2012 n-am dansat pana-n zori de zi, ca anul trecut; nici n-am plecat peste mari, tari si oceane, ca asta-vara; nu mi-am petrecut revelionul in sosete cum oarecum cu invidie am aflat ca face Printesa; nici n-am fost “in centru” s-o ascultam pe Ina, ca de revelionul dinainte de a se naste Bogdan (nu, nu i-a placut; sa zicem ca avea gusturi muzicale inca de pe-atunci).

De revelionul 2011 / 2012 am primit cadou de la sotul meu o noapte de somn. Asa ca am dormit 11/12 ore. Si cand m-am trezit, lumea se vedea mult mai frumos de la mine. Ceea ce va doresc si voua!

The end.

Startul studentiei mele e un moment distinct, pe care pot pune degetul si pe care mi-l amintesc cu claritate si azi: discursul doamnei Iacob la deschiderea anului universitar de la Facultatea de Psihologie pe care o incepeam si eu cu entuziasm. Ne-a spus atunci ca – daca in liceu – profesorul isi “alearga” elevii, in facultate este treaba studentului sa-si “alerge” profesorii. Ca pasim intr-o lume in care nu ne mai cearta nimeni daca chiulim, nici nu ne mai controleaza zilnic cineva la teme. Ca tot ceea ce facem ca studenti – nu vom mai face asadar din frica, nici din rusine, ci pentru ca ASA ALEGEM noi. Ca suntem, cu alte cuvinte, responsabili de ceea ce facem din studentia noastra.

Ma uit astazi in urma si cel mai frumos lucru pe care il pot spune este ca nu regret nimic, n-as schimba nimic din ce a fost, din ce am trait. Ca am avut cea mai frumoasa si mai plina studentie pe care si-o poate dori cineva.

Multe lucruri s-au schimbat (zic eu – in bine) de atunci incoace:

- cand eram eu boboc cunosteai un coleg de facultate mai mare doar daca “nimereai” cu el in camera de camin; acum exista program de mentorat – chiar din prima zi de facultate;

- cand eram eu boboc imi luam informatiile de la avizierul facultatii; acum exista http://360.uaic.ro/;

- cand eram eu studenta, am aflat despre burse la inceputul semestrului II si despre taberele studentesti – in anul III;  acum informatiile acestea iti sunt disponibile din prima zi de facultate;

- cand eram eu studenta am aflat despre Centrul de Cariera - in anul I de master; acum cortul CIPO te asteapta pe alee in fata Universitatii as we speak.

E mult mai usor acum sa fii boboc la Cuza: oportunitatile sunt mai colorate, mai multe si mai la tot pasul; n-ai cum sa nu te impiedici de ele, chiar daca ai vrea…

Dar, intr-un fel, e si mai greu!

Ceea ce faci din studentia ta depinde acum – parca si mai mult – de tine. Nu prea mai exista scuza ca nu ai stiut, ca nu ai ce face, ca nu ai de ales.

Depinde de tine cat de mult te distrezi, cat de mult inveti, cat de mult te implici, cat de mult te plimbi, cat de mult ajuti, cat de mult iubesti.

De aceea iti spun:

• cat esti student, du-te de-un 1 mai la mare, cu trenul, iar acolo dormi in cort, bagat in sacul de dormit;

• chiuleste de la un curs, sa vezi cum e, dar nu chiuli de la toate, ca o sa-ti blestemi zilele in sesiune…;

• du-te la chefuri, chiar daca la inceput nu cunosti aproape pe nimeni;

• dar du-te si la seminarii; de fapt – stii ce? du-te chiar de la inceput si ia-ti de facut prima tema: dac-o faci prost, iti ramane timp de inca una; dac-o faci bine, ai scapat din prima, iar profesorul te va tine minte oricum!

• pleaca intr-o excursie pe nepregatite;

• participa la un concurs, la o conferinta, la un workshop;

• de fapt, foloseste orice ocazie – ca sa-ti dai seama ce iti place sa faci, care e pasiunea ta (asta daca nu stii deja – caz in care esti un norocos, lasa-ma sa-ti strang mana!);

• fa lucruri pe care te-ai teme in mod normal sa le faci si observa cum te ajuta asta sa cresti, sa te dezvolti.

Dar mai ales, mai ales, du-te la Centrul de Cariera si fa-ti un plan de cariera! N-o spun doar pentru ca lucrez acolo si pentru ca mi-e drag locul acela; ti-as spune-o oricum! Cat mai devreme in studentia ta, gandeste-te incotro vrei sa se indrepte drumul tau. Internshipuri, voluntariate si proiecte in asociatiile studentesti sunt acum pe toate drumurile (apropo, nu trece prin studentie fara sa afli pe pielea ta ce sunt alea!) – dar sa le alegi in functie de ce vrei sa te faci “cand vei fi mare” – iti usureaza mult munca.

De fapt, daca e sa iti spun un singur lucru cu adevarat important – pentru tine si studentia ta la Cuza, acela e: ia-ti viata in propriile maini, nu de maine, nu dupa Craciun, nu din 2012, de AZI. Si incepe s-o modelezi, sa scrii scenariul ei, s-o pictezi, s-o transformi – in absolut ce vrei tu, numai sa-ti placa!

Iti trimit un gand bun, asa cum, dupa ce ma vei cunoaste mai bine, vei vedea ca fac mereu, si ma alatur echipei mari de oameni care s-au adunat sa iti ureze

BUN VENIT LA UAIC!

Cu drag,

Irina.

P.S.: raspund astfel, azi, unei lepse primite de la Madalina; si o dau mai departe catre Manuel, Alma, Cosmin si Sinziana.

Nu devenim adulti cand ne jucam de-a mama si de-a tata, nici cand contemplam extaziati batul cu doua linii pe el, ci in clipa cand ne vedem copilul in carne si oase si ne loveste-n frunte volumul de responsabilitate care ne asteapta.

Nu devenim adulti cand ne punem pe degete verighete, ci cand in loc sa intoarcem spatele si sa plecam, ramanem pe loc si comunicam, facand relatia sa mearga mai departe.

Nu devenim adulti cand obtinem primul loc de munca, ci cand reusim sa ne gasim motivatia de a face lucruri frumoase, care ating vietile altor oameni, in ciuda “sistemului”, a betelor in roate si a eforturilor celorlalti de a ne descuraja. Devenim adulti cand invatam cum sa fim mentori pentru un grup de voluntari sau de interni, si cum sa facem sa-i invatam sa faca la randul lor lumea mai buna, acolo unde sunt, oriunde s-ar afla.

Nu devenim adulti cand obtinem permisul de conducere, ci cand ne folosim masina ca sa dam o mana de ajutor cand e mai mare nevoie, in ciuda faptului ca afara ploua, sau ca e noapte, ca dezaburirea nu functioneaza sau ca a doua zi ne asteapta un drum mult mai lung.

Nu devenim adulti cand avem drept de vot, ci cand ne internam parintii si-i pregatim, povestindu-le pas cu pas despre operatia care-i asteapta.

Devenim adulti sub ochii mari ai copiilor nostri care asteapta de la noi minuni, devenim adulti sub ochii intrebatori ai cursantilor care asteapta de la noi raspunsuri; devenim adulti cand gasim curajul de a trece peste ce ne sperie mai tare si a face totusi pasii mai departe; cand gasim in noi puterea de a spune “acum ma opresc, si renunt, pentru ca asta imi face rau”, dar si de a spune “acum ai sa te opresti si ai sa renunti, pentru ca ai depasit limita prea tare!”.

A fi adult are prea putin de-a face cu cifrele din buletin, cu contul din banca, inscriptia de pe cartea de vizita, de sub numele tau; are prea putin de-a face cu starea civila, numarul de ani petrecuti la scoala sau cu numarul de oameni aflati in subordine. “Cresterea e obligatorie, maturizarea e optionala”, zicea odata cineva, in timp ce Adrian povesteste mai mereu ca are senzatia ca traieste intr-o lume de prescolari.

A fi adult are prea putin de-a face cu distractia, cu jocurile, cu puterea. E o treaba serioasa, deseori deloc amuzanta, care are de-a face mai degraba cu obstacolele, cu juliturile, cu greutatile si fricile – insa numai daca sunt urmate de ajunsul la destinatie (fie ea si intermediara), de cicatrici care spun o poveste, de eforturi si de curaj si numai daca din fiecare reusim sa invatam cate ceva.

Nu stiu daca ti-am raspuns, sis, la intrebarea ta serioasa in felul meu neserios, dar stiu ca macar am incercat. Si mai stiu ca – asa cum sa copilaresc cu tine a fost o placere – sa fim adulti impreuna e cel putin mai usor.

In clasa a IV-a cream spectacole-surpriza pentru parinti, intr-a X-a martisoare personalizate – cu telefoane zambarete si loc pentru mesaje scrise – ca sa insemne ceva pentru cel care le primeste si ca sa nu poata fi pur si simplu date mai departe. (Iar Ionut imi jura ca si la 60 de ani va purta in portofel martisorul de la mine).

Nu stiu DE CE e atat de important sa creez. Poate e un fel in care ceva din mine poate ramane, poate fi dat mai departe, cum ar zice Yalom. Poate e o incercare de a obtine aprecierea celorlalti.

Desi nu cred. In primul caz satisfactia ar fi mult intarziata, in al doilea caz ar depinde de reactiile celor din jur.

Ori nu e asa.

Sa creez imi aduce bucurie IMEDIAT, pe loc si INDIFERENT de reactia celorlalti.

Ma simt bine cand pot face o surpriza, lasa un mesaj, compune un text; cand pot crea un curs, gasi un titlu, inventa un aranjament nou pentru decoratiuni vechi.

De fapt, ca sa fiu sincera, NU ma simt bine cand nu pot face asta, cand nu am libertate de miscare sau cand sunt inconjurata de un zid solid de negativism.

Nu pot canta, compune melodii, iar desenele mele n-ar putea fi expuse nici macar la gradinita, dar m-am obisnuit de mult cu ideea ca talentele pe care le am nu sunt in aceste domenii.

Scena pe care ma pot desfasura oricand cu placere si mai ales cu usurinta – o reprezinta ideile, proiectele, cuvintele. Aici pot crea oricand ceva nou, minunat, original. Aici nu doar ca-mi place sa fac ce n-a mai facut nimeni inaintea mea, dar e ca si cum ceva din mine nici nu-mi da voie sa merg pe drumuri deja batute, ori care se regasesc pe toate hartile. Aici ma vad “nevoita” sa urmez hartile mele secrete, unde directia o da cea mai colorata si surprinzatoare tusa de imaginatie, iar compasul e mai ales inima.

Las mereu o bucatica din mine, in orice creez. Nu pentru ca sunt perfectionista, nici pentru ca sunt pretentioasa, nici pentru ca sunt orgolioasa, ci pentru ca sa creez este foarte important pentru mine.

Si pentru ca, desi uneori incerc, nu pot face altfel.

Pe Lise am intalnit-o cu patru ani in urma si o pot numara cu siguranta printre oamenii care si-au pus amprenta asupra vietii mele. Nu cred nediscriminatoriu in teoria ei despre lume si viata, insa sunt multe aspecte care m-au ajutat sa inteleg ce mi se intampla si de ce fac alegerile pe care le fac, inclusiv de ce ma doare ceea ce ma doare – fizic si emotional vorbind. Dupa prima serie de ateliere ii spuneam Madalinei ca totul se vede mult mai clar acum, inclusiv muntele de rahat. Lucrul acesta nu s-a schimbat la atelierele urmatoare…

Si, de fapt, ceea ce imi place foarte mult este seria descoperirilor surprinzatoare despre mine – pe care le tot fac. Lucruri care au fost tot timpul acolo, dar la care nu m-am gandit niciodata, sau intre care n-am facut niciodata inainte legaturi. Descoperiri care se intampla cand mi-e lumea mai draga sau cand ma astept mai putin.

Un alt lucru care imi place mult de tot este grupul de oameni pe care l-am cunoscut la primul atelier si cu care ma tot reintalnesc, de care am ajuns sa ma simt surprinzator de apropiata sufleteste, desi ne vedem doar o data – cel mult de doua ori – pe an. Asa am ajuns sa abia astept continuarile povestilor de viata ale Dalilei, Monikai, Catalinei sau Cristinei sau sa am un sentiment de liniste si incredere cand vorbesc cu Luminita.

Si astfel, dincolo de descurajarile temporare pe care le traiesc (cand nu mai sunt sigura daca sunt sau nu o persoana “buna”- sau daca daruiesc doar ca sa ma simt ranita mai putin); dincolo de ingrijorarile pe care le simt la descoperirea ca am preluat “paragrafe” intregi din convingerile despre lume ale alor mei, dincolo de dificultatea pe care o am uneori de a ma “rupe”din viata mea de zi-cu-zi si de a face un drum lung si incomod, astept mereu atelierele “Asculta-ti corpul”, cu bucuria cu care astept orice ocazie de a ma linisti si a ma gandi la sensul pe care as vrea sa-l dau vietii mele, cu bucuria cu care astept orice intalnire cu mine.

Fortunately…

O prezentare TED ingrozitoare care o sa ma fericeasca mai mult ca sigur cu vreo cateva cosmaruri, dar care m-a pus pe ganduri serios si mi-a amintit o dilema mai veche: cum discerni intre bine si rau sau, mai plastic spus “pe unde trece linia care separa binele de rau“. O zice frumos Solzhenitsyn, citat pe parcursul prezentarii de Zimbardo – “but the line dividing good and evil cuts through the heart of every human being”. Nu printre granite de state, nu printre clase sociale, nici macar printre partidele politice (asa zice omul, nu dati cu rosii in mine…), ci chiar prin inima oamenilor, prin inima fiecarei fiinte umane.

Zimbardo incheie intr-o nota optimista, sfatuindu-ne sa ne crestem copiii cu mentalitatea eroului, sa-i educam sa se vada pe ei insisi ca pe niste potentiali eroi care asteapta doar situatia potrivita in care eroismul sa se manifeste. Astfel, situatiile care pot declansa raul ascuns in fiecare dintre noi sunt fix aceleasi situatii care pot trezi eroul latent, persoana obisnuita capabila de fapte extraordinare.

Ceea ce m-a facut sa ma intreb, desigur, daca nu putem merge (cel putin cu imaginatia) si mai departe. Si in loc sa asteptam situatia extraordinara care ne poate transforma in niste eroi – si care ne poate iesi in cale o data, sau doar de cateva ori in viata, ce-ar fi daca ne-am creste copiii cu mentalitatea eroului de fiecare zi, invatandu-i ca sta in puterea lor sa ia zilnic cateva zeci de decizii mici si aparent obisnuite, dar care ii situeaza de partea cu binele al liniei care trece prin fix mijlocul inimii lor? Si daca, facand asta zi dupa zi, in fiecare zi, vor ajunge sa se uite in urma la o viata extraordinara care INSEAMNA CEVA si care nu-i traita degeaba? Si daca nu ne-am limita la a-i invata asta doar pe copiii nostri? Daca am incepe sa aplicam asta in propriile noastre vieti, zi dupa zi? Incepand de azi. .. Cum ar fi atunci?

Pe de alta parte, partii celeilalte din mine, care se joaca tot timpul, chiar si atunci cand lucreaza, care creeaza chiar si atunci cand reproduce formulare, care face misto chiar si atunci cand vorbeste cu persoane importante si severe, i-ar placea sa faca o pauza, macar acum, macar aici. Asa cum in sesiune, pe vremuri, citeam povesti, asa cum in cele mai aglomerate perioade, ma duc in mijlocul zìlei sa ma plimb in parc, asa cum cand sunt stresata pictez.

Cum sa explici oamenilor ca cele mai bune lucruri se intampla cand pui pe hartie lucruri care te pasioneaza si pe care le-ai face oricum? Ca da, primesti acum, insa inainte de asta ai dat, intr-una, in mod repetat? Ca ceva ce pari ca faci cu usurinta si cu ochii inchisi are nevoie de sute de repetitii, incercari si erori, emotii si indoieli si ca daca nu esti dispus sa faci acele sute de repetiti, nu ai cum ajunge sa faci cu usurinta si cu ochii inchisi ceea ce faci? Ca pasul sigur pe care il ai acum vine dupa zeci de poticneli, ca optimismul cu care incurajezi acum pe altii provine din multe situatii fericite prin care ai trecut, precum si dintr-o multime de situatii nefericite pe care te-ai decis sa le privesti intr-un mod fericit? Ca lucrurile bune care ti se intampla au legatura, poate, si cu faptul ca nu vorbesti intr-una, fara oprire, numai despre lucrurile urate, despre nedreptati si tradari, despre atrocitati si orori sau pur si simplu despre fapte mici si meschine? Cum sa explici ca pentru a avea experiente nemaiintalnite, e nevoie sa ai un curaj nemaiintalnit; curajul sa risti – si sa castigi; dar si sa risti sa-ti julesti genunchii si sa expui fragmente mici si dureroase de suflet – care ar putea sa fie si mai tare ranite? Cum sa explici ca nu poti lucra bine decat cu oameni pe care-i iubesti, ca proiecte mari poti face ca urmare a unor prietenii mari, ca studentii de azi care iti sunt apropiati ca niste copii sunt absolventii de maine care vor oferi internshipuri si poate sponsorizari si cu care vei face parteneriate – dar ca MAI INTAI exista dragostea, prietenia, apropierea, mai intai plantezi seminte si ingrijesti rasadurile si pe urma te duci cu cosul sa culegi roadele… Cum sa spui asta fara sa sune descurajator, critic, moralizator, sau cel putin deplasat si “gresit”?

Damn, a iesit o postare serioasa, cu linii drepte si hotarate si fara niciun pic de zambet, asa cum au fost zilele acestea. Cu toate astea, mi-s dragi si Marian si Ilinca, mi-e draga de nu mai pot Cristina, am toata admiratia pentru Florin, imi place la nebunie Ildiko, am o simpatie speciala pentru entuziamul Roxanei si un jos palaria pentru curajul Monicai, si bineinteles o atitudine protectoare fata de Jojo.

Dar poate ca partea vesela si optimista din mine, cea care se joaca si cand lucreaza si care e mereu rabdatoare si incurajatoare, are de asemenea nevoie sa ia cate o pauza. Macar acum, macar aici.

Faceai ceva – citeai, vorbeai, urcai un munte, coborai cararea catre lac, dadeai noroc de ziua cuiva – si brusc, totul capata sens.

Cand iti ridici privirea, ai senzatia ca se misca totul cu incetinitorul, dar e atat, atat de potrivit. Totul este iluminat, totul are o stralucire aparte; parca ai pasit deodata intr-o alta dimensiune, dar nu una straina, ci una suplimentara realitatii – a ceea ce numeai realitate.

Nu stii cum sa ramai acolo mereu; ti-ai dori, incerci, dar nu functioneaza asa. Nu se intampla cand incerci, se intampla cand esti implicat trup si suflet in altceva – cand daruiesti, cand creezi, cand ajuti, cand construiesti, cand iubesti, mai ales cand iubesti.