Irina Şubredu

Sunt in Bacau, in primul popas de noapte al Caravanei; ma pregatesc sa-mi incurajez echipa in marele campionat de impartit pliante / licee, la capatul unei zile in care am avut prezentari in cinci licee din alt oras.

Cu 12 ore in urma eram la mine acasa – lucru care privit acum, de aici, pare aproape incredibil. Cu 24 de ore inainte, eram in casa parinteasca, imi imbratisam bunica in viteza; cu 43 de ore in urma, semnam in calitate de martor in registrul Starii Civile.

Fascinant sport, jocul cu timpul, si de urmarit, si de trait!

Un schimb de replici scurt (sau nu atat de lung cat as fi vrut) – purtat intr-o masina azi,  cu gatul stramb de uitat peste umar, in sensul invers celui de mers.

Doua episoade dintr-un film destept, descoperit de un participant la un seminar despre recunoasterea emotiilor.

Felul in care ma simt cand gandesc la viteza maxima.

Gandul ca am in jur numai oameni inteligenti, foarte buni in ceea ce fac, cu mintea deschisa, si care pot vorbi cu entuziasm despre subiecte care ii pasioneaza.

Toate astea m-au ajutat sa-mi regasesc cheful de conversatii inteligente, de a deschide si alte usi decat cele cu care m-am obisnuit, de a bate si alte carari – si poate chiar curajul de a face carare noua. Si da, de a schimba putin lumea in bine .

Multumesc!

Stiu de mult ca mi-e greu sa-i las pe ceilalti sa urmeze drumul lor, mai ales cand am impresia ca vad un drum mai scurt si mai usor pentru ei, mai ales cand ceilalti imi sunt nu doar foarte apropiati, ci si “ai mei” cumva.

Dar pana de foarte curand nu mi-am dat seama cat de DES fac asta cu ei si cat de MULT tin sa faca ASA cum le spun eu ca “e bine” si nu altfel.

Oamenii din viata mea trec prin momente dificile, au lupte de dus, furtuni de infruntat (sau numai cate-o zi mai innorata) – si primul meu impuls, fara exceptie aproape, este sa cantaresc din ochi situatia si sa vad “drumul” mai departe. Apoi astept pana se aude invariabil intrebarea: “tu de ce crezi ca se intampla asta?” sau “si eu acum ce fac?”.

Ma tem ca nu am un final intelept la postul asta. Ma tem ca n-a trecut suficient timp ca sa “vad drumul” mai departe (drumul meu, de data asta…). Ma tem ca abia am deschis usa unui beci plin de panze de paianjen si miros de mucegai – care poate odata era o camera de oaspeti minunata, dar acum e doar aglomerat, intunecat si murdar si asteapta – probabil – sa-mi pun blugii rupti si cizmele de cauciuc si sa fac o curatenie zdravana. Ma tem ca acum nu-mi doresc decat sa ma rezem de un perete, sa ma adun, sa respir si sa capat un pic de perspectiva. Si poate intre timp, sa intreb la randul meu “si de ce crezi ca se intampla asta?“. Sau chiar “si eu acum ce fac?” .

Este mai usor sa scrii un mesaj de dragoste decat sa sa iei apararea in public celuilalt.

Mai usor sa decupezi inimioare decat decat sa-ti inghiti primele replici taioase pe care le-ai face fiindca cineva a facut o greseala – si sa pui, in loc, intrebarea care te ajuta sa intelegi de ce a facut-o.

Mai usor sa scrii un post cu dedicatie decat sa faci un compliment care ti se cere, cand ti se cere – si cand cel de langa tine are nevoie mai mare sa-l auda.

Este mai greu sa spui “iarta-ma”, decat sa propui o intalnire.

Mai greu sa fii cu totul acolo, decat sa dai o replica plina de invataminte despre ce inseamna sa iubesti.

Mai greu sa spui cuiva care se indoieste de el – “arati minunat” sau “sunt sigura ca ai sa te descurci foarte bine” – decat sa urmezi – cu precizie de minut – un program al unui eveniment, fie el si dedicat dragostei.

Mai greu sa te decizi sa cauti in tine cand ceva nu functioneaza in relatia cu celalalt – decat sa te indragostesti la prima vedere.

Mai greu sa practici iubirea, decat sa predici despre ea. (Stiu asta din experienta tuturor datilor cand fac al doilea lucru in loc de primul, convinsa fiind ca-l fac pe primul de fapt).

Dar numai primul te ajuta sa cresti…

In documentul oficial pe care il trimit, nu se vad diacriticele.

In emailul semioficial pe care il trimit, un paragraf intreg apare scris in wingdings (adica “pestisori si fluturasi”, cum ar zice cineva).

In ferestrele de messenger deschise, am dialoguri semiautiste in care cei cu care vorbesc par ca nu ma “aud”. CHIAR nu ma aud (adica vad), se pare. Desi de la mine se vede perfect scrisul lor.

Aproape ca as vrea ca toate astea sa nu-mi “spuna” nimic despre comunicarea mea cu ceilalti. Dar dupa un weekend in care a doua zi dupa ce am vrut sa “plec fara sa ma uit in urma” – m-am trezit cu un torticolis de toata frumusetea (“obisnuit”, sau “banal”, Nicu, daca tot voiai sa stii), ceva imi spune sa fiu un pic mai atenta. La cum se aude sau vede – ceea ce spun eu. Ceea ce – de la mine se intelege perfect. Dar cumva, cand ajunge la ceilalti, fie nu se vede deloc, fie ceea ce se aude sau vede nu face niciun sens.

Intre timp, pot desigur sa urmez recomandarea -  “iar tu apasa tasta curcubeu si gandeste-te ca se vede ce scrii” !

La intoarcerea din parc, Bogdan:

- Bunicule, da-o incolo de treaba, nu stii ca oamenii mari niciodata nu trebuie sa plece fara copiii lor?….

Mihai Gheorghiu

Ce frumoasa e curgerea raului, cand stai pe mal si te uiti la barcile care trec… Iti dai seama de unde vin si unde se duc, care pe langa care va trece, cu ce viteza, care sunt in primejdie sa se ciocneasca, despre care vei povesti maine, care sunt bine carmuite. Si care nu. Carora le va lua o vesnicie sa inainteze un pic.

Dar uneori nu mai esti pe marginea raului. Esti pe barca. Si cand balansul apei iti aduce valuri de neliniste in stomac, cand iti dai seama ca puntea – n-a mai curatat-o nimeni de-un timp; cand descoperi pe barca pasageri clandestini, echipajul ameninta cu greva si se aduna si nori de furtuna la orizont, parca nu mai este la fel de amuzant. Dar e singurul fel in care poti experimenta navigarea.

The problem with knowing everything’s going exactly as it needs to is that when you’re not having that much fun it doesn’t even do any good to complain.*

from here

When I’m down, don’t let me. There.

Ani de zile am fost tare nedreapta cu barbatul meu interior. Nu l-am lasat sa se exprime aproape niciodata. Mi-a fost frica sa conduc – oricare dintre sensuri i l-am da cuvantului; am amanat intotdeauna sa-mi duc la bun sfarsit proiectele; am fost omul care “simte” si “doreste” si aproape niciodata omul care “face”.

Am avut intotdeauna langa mine prietene puternice si active, care au stiut sa schimbe becuri, sa repare imprimante, care au avut permis si masina, care au stiut sa se orienteze in spatiu (si timp); care aveau la ele pixuri si agende si nu se temeau sa dea telefoane (ca sa comande pizza sau sa faca rezervari) si care, desigur, calculau intotdeauna nota de plata cand ieseam in oras.

“Versiunea mea” era ca stau prost cu orientarea, ca nu ma pricep la tehnica, nu pot face calcule in minte; sunt nehotarita cand trebuie sa iau o decizie; ca nu stau prea bine cu memoria, ca sunt slaba, vulnerabila, neajutorata.

In realitate, am fost singura intr-unele dintre cele mai mari aeroporturi, am schimbat patru mijloace de transport ca sa ajung dintr-un oras in altul in Spania, Franta, Germania, Olanda, Belgia, Cehia, Austria sau Grecia, m-am plimbat singura in majoritatea oraselor din Romania – in care nu mai fusesem pana atunci – si nu m-am ratacit niciodata. In realitate, am trecut de pe Dell pe Mac intr-o zi; am folosit functii ale imprimantei care nu stiam ca exista; am scris e-mailuri in franceza; am fost olimpica la matematica. In realitate, vad aproape intotdeauna solutii la majoritatea situatiilor problematice prin care trec eu sau cei din echipele din care fac parte; stiu instantaneu care e decizia cea mai eficienta; pot organiza in doua ore un proiect de doua saptamani care implica douazeci de oameni si imi amintesc perfect ce a spus fiecare dintre ei la intalnirea de data trecuta. In realitate, nu ma intimideaza catusi de putin functia cuiva, fiindca stiu ca in spatele ei se afla tot un om – si cu oamenii stiu si pot sa vorbesc. In realitate stiu ca sunt puternica si ca nu am reusit pana acum sa creez o belea din care sa nu pot iesi.

Barbatul din mine a cam pus piciorul in prag in ultimul timp si a tot vrut sa-si faca simtita prezenta. Sa-l las sa-mi arate ce poate sa faca. Sa vad cat de bine se descurca; sa-l laud mai mult si sa-l nedreptatesc mai putin.

Doar ca acum femeia din mine protesteaza, ca nu  mai are timp pentru ea, ca nu e ascultata, ca-i sunt ignorate limitele si nevoile, si a facut greva, pe rand, cu barbatii din viata ei.

Acu’ stau deoparte frumos si astept sa vad ce se mai intampla…

Cine-a zis ca in capul meu e simplu??