Irina Şubredu

O zi minunata astazi. Nu stiu daca de la muzica buna care mi-a ramas de aseara in urechi, de la bomboanele “macul rosu” de la Bucuria, de la vremea pe care am gasit-o foarte frumoasa sau de la altceva.

Din cauza lui Iren am scormonit iar prin “dear old love” (yeah, guilty!) si m-au rascolit oares’ce sentimente de “what might have been” dar “it can never be again”.  Apoi mi-am amintit de “What dreams may come” si povestea de dragoste de acolo care, de asemenea, m-a impresionat.

Apoi un mare ‘BUT HEY!” s-a auzit, asurzitor, in mintea mea.

BUT HEY!

I’m the lucky bastard that has this all! That STILL has this all.

Apoi mi-au trecut ca un flash prin minte momente (multe momente, zeci de momente) – bucurii marunte si mari, surprize; certuri; saruturi; amuzamente; tandreti… Toate acestea pe care noi doi le-am avut si le avem. Felul in care ne scoatem din minti – dar ne pasa destul incat sa ne scoatem din minti; in care suntem acolo unul pentru celalalt; in care sa fim acolo unul pentru celalalt a devenit a doua natura pentru noi (de parca nu am putea face altfel); in care ma tine in brate; in care adorm atat de usor in bratele lui; in care ma trezeste cu un sarut si cu “it’s morning” – pointing out the obvious in a way that still makes me smile – acum, cand scriu…

E ca atunci cand ai cate un vis – ca ceva iremediabil s-a intamplat – apoi te trezesti si iti dai seama ca nu s-a intamplat de fapt . Si totul pare mai intens colorat si mai luminos, mai magic si mai adevarat.

Si atunci simti – si acum simt – ca sunt norocoasa ca sunt aici.

Unul dintre lucrurile care mi-au placut cel mai mult la saptamana care a trecut a fost atmosfera de familiar, securizant si apropiat in care am lucrat la INLIGHT.

Fiecare dintre noi are o “viata reala” – serioasa si importanta; un loc bine definit “sub soare”.  Dar acolo, la curs, mi-a fost atat de usor sa vad cat de mult semanam – dincolo de toate acestea – in temerile si ingrijorarile noastre, in fricile de a nu fi iubiti, de a fi respinsi, controlati, neapreciati, dati la o parte; de a nu fi mame / fiice / partenere bune – sau de a nu gresi.

Cineva zicea odata ca in partea de umbra suntem toti la fel, in timp ce in partea de lumina fiecare este unic – si nicicand nu mi-a fost mai clar asta decat saptamana trecuta!

… o viata cu sens.

Cu cat ma uit mai atent, cu atat mi se pare mai mult ca exista o logica in toate. Situatiile in care ma infurii – traite fix ainainte de inceperea seminarului despre furie; explicatia despre abandon si tradare venita de unde ma asteptam mai putin, dar exact cand incercam sa o aflu; cele doua saloane – de frumusete interioara (IN-LIGHT) si exterioara (DE-LIGHTS)  – apartinand LUMINitei; felul in care traiesc acum aceeasi experienta (de a fi singura, la o formare de o saptamana, in Bucuresti) – atat de diferit de acum cinci luni – eu insami fiind intr-o etapa diferita…

Stiu cat de absurd, de ireal, de revoltator, de fals, de ciudat poate parea asta cuiva care sufera, care se victimizeaza, caruia ii este greu, care nu intelege (cum mi se pare si mie cand sunt intr-una din etapele respective).

Insa acum, asta seara, o sa dau voie lumii sa “fall into place”. Fiecare parte, oricat de mica.

Si pana una-alta, o imagine frumoasa de pe un blog frumos:

Nu ca atunci cand faci un lucru din pasiune nu te mai dor picioarele, nu-ti mai amorteste spatele sau nu mai ai senzatia ca nu mai stii cum te cheama, e doar ca toate aceste lucruri se intampla DUPA ce ai terminat si ca nu intelegi de ce trebuie sa-ti aprinda cineva lumina (fiindca tu nu te induri sa te ridici de pe scaun, caci asta ar insemna sa te opresti). Si e pentru ca s-a facut deja ora noua si au trecut poate sase – poate sapte ore de cand ai inceput.

P.S.: de asemenea, este intotdeauna mai usor with a little help from your friends! (de aici lipseste un link, catre stie-ea-cine. poate se decide sa-si ia o casa virtuala )

Desi sunt, cum spuneam, un om care stie ca a facut un lucru bine dupa sentimentul interior (si ca a facut un lucru mai putin bine asisderea), de cand ma stiu, aprobarea adultilor semnificativi m-a motivat. Am “orbitat” mereu in jurul unei persoane “mai mari”, mai pricepute si mai intelepte, cautand uneori un sfert de privire care sa-mi dea o idee despre destinatia drumului pe care ma aflu.

Nu-i nevoie sa ma gandesc decat cateva clipe, si in minte imi rasar chipuri ale oamenilor care si-au pus amprenta asupra mea intr-un fel sau altul. Cum este Elena Nicodim. Sau Petru Rotaru. Sau Maricica Andrei. Sau Ion Dafinoiu. Sau Luminita Iacob.  Oameni al caror nume nu-l pot pronunta nici in gand fara sa pun in fata “domnul” sau “doamna”. Mai tarziu, am scris o scrisoare deschisa lui Mos Craciun, sa-mi trimita un mentor; sau am cautat sa obtin de la oameni care mi-au obtinut admiratia prin ceea ce au scris – mai mult decat ofera in mod normal tuturor cititorilor – adica textele lor: am incercat sa obtin un feed-back direct, prin comentarii pe blog sau prin emailuri; sau am mers sa-i cunosc in carne si oase (asa cum am facut cu Lise, cand a venit la Bucuresti).

Abia in seara asta, la un capucino, am inceput sa inteleg ca aceasta cautare a mea are in ea tot un fel de neincredere puerila (ca in cartea lui Yalom “mama, e bine?”; “tata, cum ma descurc?”): ca si cum as astepta vesnic sa vina cineva si sa valideze ceea ce fac sau ceea ce sunt. Ca si cum ceea ce fac si ceea ce sunt nu are valoare daca cineva mai “mare”, mai priceput si mai intelept nu vine sa spuna “da, este bine; este bine ce faci; da, te descurci bine”.

Si abia in seara asta am inceput sa ma gandesc… sa ma intreb… dar daca? Daca ideea NU e sa tin cu dintii de a-mi gasi un mentor? Daca ideea e sa-mi dau seama singura? cum “functioneaza” lumea, ce e “bun” pentru mine, cand sa spun celorlalti ce-mi trece prin cap si cand sa tac, cand sa ies din tipare si din conventii si cand sa raman in ele? Daca ideea este sa experimentez singura niste lucruri si sa inteleg pe pielea mea cum functioneaza?

Tot Yalom zice ca o terapie buna te invata sa devii propria-ti mama si propriul tau tata; si o supervizare buna – sa devii propriul tau terapeut. Si pentru prima data in seara asta am inceput sa ma gandesc ca poate ar fi cam timpul… Sa incep sa ma privesc pe mine insami ca pe o fiinta intreaga, completa. Care nu are nevoie de aprobare ca sa existe. Nici ca sa iubeasca. Nici ca sa ofere Universului darurile sale. Si care se poate bucura in fiecare zi de vantul vietii in panze; care poate folosi ocaziile in care descopera ce nu-i place pentru a se decide ce vrea; care poate pune mana pe pensula chiar daca nu stie sa picteze “corect”; care pote zambi soarelui si poate scoate limba la luna; sau invers; in functie de chef. Si cine stie ce se poate intampla…

Un schimb de replici scurt (sau nu atat de lung cat as fi vrut) – purtat intr-o masina azi,  cu gatul stramb de uitat peste umar, in sensul invers celui de mers.

Doua episoade dintr-un film destept, descoperit de un participant la un seminar despre recunoasterea emotiilor.

Felul in care ma simt cand gandesc la viteza maxima.

Gandul ca am in jur numai oameni inteligenti, foarte buni in ceea ce fac, cu mintea deschisa, si care pot vorbi cu entuziasm despre subiecte care ii pasioneaza.

Toate astea m-au ajutat sa-mi regasesc cheful de conversatii inteligente, de a deschide si alte usi decat cele cu care m-am obisnuit, de a bate si alte carari – si poate chiar curajul de a face carare noua. Si da, de a schimba putin lumea in bine .

Multumesc!

Este mai usor sa scrii un mesaj de dragoste decat sa sa iei apararea in public celuilalt.

Mai usor sa decupezi inimioare decat decat sa-ti inghiti primele replici taioase pe care le-ai face fiindca cineva a facut o greseala – si sa pui, in loc, intrebarea care te ajuta sa intelegi de ce a facut-o.

Mai usor sa scrii un post cu dedicatie decat sa faci un compliment care ti se cere, cand ti se cere – si cand cel de langa tine are nevoie mai mare sa-l auda.

Este mai greu sa spui “iarta-ma”, decat sa propui o intalnire.

Mai greu sa fii cu totul acolo, decat sa dai o replica plina de invataminte despre ce inseamna sa iubesti.

Mai greu sa spui cuiva care se indoieste de el – “arati minunat” sau “sunt sigura ca ai sa te descurci foarte bine” – decat sa urmezi – cu precizie de minut – un program al unui eveniment, fie el si dedicat dragostei.

Mai greu sa te decizi sa cauti in tine cand ceva nu functioneaza in relatia cu celalalt – decat sa te indragostesti la prima vedere.

Mai greu sa practici iubirea, decat sa predici despre ea. (Stiu asta din experienta tuturor datilor cand fac al doilea lucru in loc de primul, convinsa fiind ca-l fac pe primul de fapt).

Dar numai primul te ajuta sa cresti…

Povesteam cu Manuel azi despre conceptiile de viata ale parintilor nostri.

Despre faptul ca cei mai multi oameni nu ies niciodata din cele doua tipare: a fi exact ca parintii sau a fi exact opusul lor.

Despre cum fiecare adult are in el un copil de trei ani cu genunchii juliti pe care nu-l ia nimeni in brate.

Despre indoiala daca noi vom putea respecta deciziile fiului nostru , indiferent daca suntem sau nu de acord cu ele (mai ales daca nu suntem de acord).

Despre cum faptul ca Bogdan nu plange cand plecam este un semn de echilibru emotional, nu de indiferenta.

Despre cum, bineinteles, “noi stim mai bine”.

Asa cum el, copilul blond cu carlionti, o sa “stie mai bine”. Si o sa urce mai sus. Si o sa vada un cer la care noi nici nu visam.

Ceea ce, intr-un mod cu totul aiuritor, ne umple de mandrie, nu de regret .

… ANYTHING  you say can AND WILL be used against you, as soon as possible.

Exemple:

A: CATEGORIA “AI ZIS, AI ZIS!”

“Puiu, da-te jos de pe laptopul lui tati! Este al lui si numai tati umbla la el!”
(jumatate de ora mai tarziu, incercand sa ascult melodia castigatoare la Eurovision – pe laptop)
“Mami, parca ai spus ca numai tati umbla la el ;;)  ”

(Agatat de gatul ma-sii, da un pup, indelung asteptat. Eu):
“vaaai, ai topit-o pe mami”
( a doua zi, incercand sa-l imbracam):
“Puiu, vino aici”
“Da’ daca vin acolo, te-am topiiiit? ;;) “

B: CATEGORIA “NU-I CUM ZICI TU, E CUM ZIC EU!”

“Mami, ma urc in “blioteca” ta sa iau niste carti”
“puiu, acolo sunt cartile lu’ mami. tu ai carti in camera ta”
“NU. alea sunt cartile taaale. si astea din blioteca sunt ale mele!”

C: CATEGORIA “AVEM O LIBERTATE. CE FACEM CU EA?”

“Sunt suparata pe tine”
“NU esti suparata pe mine!”
“Puiu, nu poti spune tu ce simt eu! fiecare este LIBER sa decida privind sentimentele lui!”
(delibereaza cateva secunde apoi):
“Bine. Atunci EU NU SUNT SUPARAT pe tine” (!!!!)

Cu toate astea, sa NU spui nimic, nu e o optiune.

O lume in care e nevoie de un proces de pregatire ca sa fii parinte ni s-ar parea ca ne ingradeste. Dar niciun examen de admitere, niciun concurs pentru un job, nicio evaluare a finantatorului nu cere atatea de la tine (tot ce ai mai bun, practic!) – cum o face un dialog (orice dialog) cu copilul tau.

Care copil pariez pe orice ca iti cunoaste absolut toate inflexiunile vocii, toate ticurile, toate slabiciunile, cele o mie de feluri de a reactiona la aceeasi situatie. N-o face ca sa te testeze (desi te testeaza, tot timpul), n-o face ca sa-ti incerce limitele (desi te impinge pana si dincolo de ele), n-o face ca sa te manipuleze (desi daca ii iese, e perfect).

Ci pentru ca asteapta de la tine sa-i arati lumea, cum se vede ea prin ochii tai.

Daca o gasesti amenintatoare, se va teme si el. Daca o gasesti agresiva, se va lupta si el. Daca o gasesti nedrepta, se va plange si el.

Dar daca tu gasesti ca mai merita o sansa, va crede si el; daca tu vezi lumina din lume, o va vedea si el; daca gasesti loc pentru imaginatie si vise, va indrazni sa viseze si el. Iar daca tu reusesti s-o iubesti, o s-o iubeasca si el.

Asa ca nu, nu ai dreptul sa taci, cand vine vorba de copilul tau (desi cateodata ar fi cel mai simplu). Ai responsabilitatea sa VORBESTI. Cu el. Sa pui lumea in cuvinte, pentru el. Sa-i faci cunoscute emotiile, fricile si bucuriile.

Si Dragostea, mai ales Dragostea.