Irina Şubredu

Cu multi ani in urma (mai multi decat jumatate din intreaga ta viata) – eram boboc la Cuza.

Startul studentiei mele e un moment distinct, pe care pot pune degetul si pe care mi-l amintesc cu claritate si azi: discursul doamnei Iacob la deschiderea anului universitar de la Facultatea de Psihologie pe care o incepeam si eu cu entuziasm. Ne-a spus atunci ca – daca in liceu – profesorul isi “alearga” elevii, in facultate este treaba studentului sa-si “alerge” profesorii. Ca pasim intr-o lume in care nu ne mai cearta nimeni daca chiulim, nici nu ne mai controleaza zilnic cineva la teme. Ca tot ceea ce facem ca studenti – nu vom mai face asadar din frica, nici din rusine, ci pentru ca ASA ALEGEM noi. Ca suntem, cu alte cuvinte, responsabili de ceea ce facem din studentia noastra.

Ma uit astazi in urma si cel mai frumos lucru pe care il pot spune este ca nu regret nimic, n-as schimba nimic din ce a fost, din ce am trait. Ca am avut cea mai frumoasa si mai plina studentie pe care si-o poate dori cineva.

Multe lucruri s-au schimbat (zic eu – in bine) de atunci incoace:

- cand eram eu boboc cunosteai un coleg de facultate mai mare doar daca “nimereai” cu el in camera de camin; acum exista program de mentorat – chiar din prima zi de facultate;

- cand eram eu boboc imi luam informatiile de la avizierul facultatii; acum exista http://360.uaic.ro/;

- cand eram eu studenta, am aflat despre burse la inceputul semestrului II si despre taberele studentesti – in anul III;  acum informatiile acestea iti sunt disponibile din prima zi de facultate;

- cand eram eu studenta am aflat despre Centrul de Cariera - in anul I de master; acum cortul CIPO te asteapta pe alee in fata Universitatii as we speak.

E mult mai usor acum sa fii boboc la Cuza: oportunitatile sunt mai colorate, mai multe si mai la tot pasul; n-ai cum sa nu te impiedici de ele, chiar daca ai vrea…

Dar, intr-un fel, e si mai greu!

Ceea ce faci din studentia ta depinde acum – parca si mai mult – de tine. Nu prea mai exista scuza ca nu ai stiut, ca nu ai ce face, ca nu ai de ales.

Depinde de tine cat de mult te distrezi, cat de mult inveti, cat de mult te implici, cat de mult te plimbi, cat de mult ajuti, cat de mult iubesti.

De aceea iti spun:

• cat esti student, du-te de-un 1 mai la mare, cu trenul, iar acolo dormi in cort, bagat in sacul de dormit;

• chiuleste de la un curs, sa vezi cum e, dar nu chiuli de la toate, ca o sa-ti blestemi zilele in sesiune…;

• du-te la chefuri, chiar daca la inceput nu cunosti aproape pe nimeni;

• dar du-te si la seminarii; de fapt – stii ce? du-te chiar de la inceput si ia-ti de facut prima tema: dac-o faci prost, iti ramane timp de inca una; dac-o faci bine, ai scapat din prima, iar profesorul te va tine minte oricum!

• pleaca intr-o excursie pe nepregatite;

• participa la un concurs, la o conferinta, la un workshop;

• de fapt, foloseste orice ocazie – ca sa-ti dai seama ce iti place sa faci, care e pasiunea ta (asta daca nu stii deja – caz in care esti un norocos, lasa-ma sa-ti strang mana!);

• fa lucruri pe care te-ai teme in mod normal sa le faci si observa cum te ajuta asta sa cresti, sa te dezvolti.

Dar mai ales, mai ales, du-te la Centrul de Cariera si fa-ti un plan de cariera! N-o spun doar pentru ca lucrez acolo si pentru ca mi-e drag locul acela; ti-as spune-o oricum! Cat mai devreme in studentia ta, gandeste-te incotro vrei sa se indrepte drumul tau. Internshipuri, voluntariate si proiecte in asociatiile studentesti sunt acum pe toate drumurile (apropo, nu trece prin studentie fara sa afli pe pielea ta ce sunt alea!) – dar sa le alegi in functie de ce vrei sa te faci “cand vei fi mare” – iti usureaza mult munca.

De fapt, daca e sa iti spun un singur lucru cu adevarat important – pentru tine si studentia ta la Cuza, acela e: ia-ti viata in propriile maini, nu de maine, nu dupa Craciun, nu din 2012, de AZI. Si incepe s-o modelezi, sa scrii scenariul ei, s-o pictezi, s-o transformi – in absolut ce vrei tu, numai sa-ti placa!

Iti trimit un gand bun, asa cum, dupa ce ma vei cunoaste mai bine, vei vedea ca fac mereu, si ma alatur echipei mari de oameni care s-au adunat sa iti ureze

BUN VENIT LA UAIC!

Cu drag,

Irina.

P.S.: raspund astfel, azi, unei lepse primite de la Madalina; si o dau mai departe catre Manuel, Alma, Cosmin si Sinziana.

(sau ce face o femeie insarcinata IN LOC sa faca chestii de femeie insarcinata…).

Avertisment: post cu multe linkuri si unele – vagi – conexiuni intre ele.

Asadar, lantul de evenimente e asa:

Vineri am primit Happiness a lui Ed Diener – in format electronic (Multumesc, apropo!).

Sambata, fara macar sa ma straduiesc, l-am convins ca cel mai bun cappuccino e cel homemade (si am gasit imaginea de mai sus, pe un tumblr dragalas). De asemenea, am descoperit “celalalt site” despre care tot povesteste Adrian de-un timp. Se cheama Scoala de psihologie si se citeste exclusiv cu prescriptie “medicala” si avertismente.

Duminica mi-am inceput-o cu prezentarea lui Dan Gilbert, care vorbeste despre un experiment pe care l-am tot povestit in stanga si-n dreapta in ultimele zile. Uitati-va, o sa va placa!

Prezentarea mi-a amintit ca tot vreau de ceva vreme sa-l intreb cateva lucruri pe Adrian despre rezultatele studiilor pe care le tot pomeneste – cele privitoare la efectele stilului parental si mediului impartasit – asupra adultilor care vor deveni copiii nostri. Si daca tot mi-am amintit, am si pus in practica.

Ajunsa acasa (dupa ce am luat periuta de dinti cu capac copilului mare), citesc despre nasterea unei noi viziuni in psihologie (fara anestezie epidurala) – funny title, ha-HA!

Apoi, cautand pe TED altceva, gasesc prezentarea urmatoare (vizionata cu creionul in mana si notite din 3 in 3 minute).

Asta da mod de a incheia saptamana! Zic…

Intr-o vreme cand lumea isi face bagaje de vacanta, cand pe alte bloguri citesc recomandari de carti, inscriptii pe barcute adevarate si topuri de destinatii turistice, mintea mea se framanta cautand raspunsuri la dileme existentiale. Cauza e sor’mea, momentul – aproape miezul noptii, iar locul e parcarea din fata spitalului de urgenta din Moinesti, asteptand-o pe Ruxi sa se intoarca cu Raducu si sa-l duca inapoi la somn.

Nu devenim adulti cand ne jucam de-a mama si de-a tata, nici cand contemplam extaziati batul cu doua linii pe el, ci in clipa cand ne vedem copilul in carne si oase si ne loveste-n frunte volumul de responsabilitate care ne asteapta.

Nu devenim adulti cand ne punem pe degete verighete, ci cand in loc sa intoarcem spatele si sa plecam, ramanem pe loc si comunicam, facand relatia sa mearga mai departe.

Nu devenim adulti cand obtinem primul loc de munca, ci cand reusim sa ne gasim motivatia de a face lucruri frumoase, care ating vietile altor oameni, in ciuda “sistemului”, a betelor in roate si a eforturilor celorlalti de a ne descuraja. Devenim adulti cand invatam cum sa fim mentori pentru un grup de voluntari sau de interni, si cum sa facem sa-i invatam sa faca la randul lor lumea mai buna, acolo unde sunt, oriunde s-ar afla.

Nu devenim adulti cand obtinem permisul de conducere, ci cand ne folosim masina ca sa dam o mana de ajutor cand e mai mare nevoie, in ciuda faptului ca afara ploua, sau ca e noapte, ca dezaburirea nu functioneaza sau ca a doua zi ne asteapta un drum mult mai lung.

Nu devenim adulti cand avem drept de vot, ci cand ne internam parintii si-i pregatim, povestindu-le pas cu pas despre operatia care-i asteapta.

Devenim adulti sub ochii mari ai copiilor nostri care asteapta de la noi minuni, devenim adulti sub ochii intrebatori ai cursantilor care asteapta de la noi raspunsuri; devenim adulti cand gasim curajul de a trece peste ce ne sperie mai tare si a face totusi pasii mai departe; cand gasim in noi puterea de a spune “acum ma opresc, si renunt, pentru ca asta imi face rau”, dar si de a spune “acum ai sa te opresti si ai sa renunti, pentru ca ai depasit limita prea tare!”.

A fi adult are prea putin de-a face cu cifrele din buletin, cu contul din banca, inscriptia de pe cartea de vizita, de sub numele tau; are prea putin de-a face cu starea civila, numarul de ani petrecuti la scoala sau cu numarul de oameni aflati in subordine. “Cresterea e obligatorie, maturizarea e optionala”, zicea odata cineva, in timp ce Adrian povesteste mai mereu ca are senzatia ca traieste intr-o lume de prescolari.

A fi adult are prea putin de-a face cu distractia, cu jocurile, cu puterea. E o treaba serioasa, deseori deloc amuzanta, care are de-a face mai degraba cu obstacolele, cu juliturile, cu greutatile si fricile – insa numai daca sunt urmate de ajunsul la destinatie (fie ea si intermediara), de cicatrici care spun o poveste, de eforturi si de curaj si numai daca din fiecare reusim sa invatam cate ceva.

Nu stiu daca ti-am raspuns, sis, la intrebarea ta serioasa in felul meu neserios, dar stiu ca macar am incercat. Si mai stiu ca – asa cum sa copilaresc cu tine a fost o placere – sa fim adulti impreuna e cel putin mai usor.

Ma uit la poze cu locuri exotice (Bora Bora este inca pe wish-list-ul meu) si ma intreb ce as FACE odata ajunsa acolo? In ce fel m-as bucura – un fel care nu mi-e accesibil acum?

O dupa-amiaza tihnita de duminica, dupa ce baiatul mic s-a plictisit in sfarsit sa jucam jocul cel nou si baiatul cel mare a gatit deja ceva super-gustos si casa intreaga pare ca-si face somnul de frumusete – imi aminteste numai o parte din lista lunga de binecuvantari pe care le traiesc in fiecare zi.

Asez dansul tandru cu fiul meu din ziua cand a implinit patru ani si mi-a adormit cu capul pe umar alaturi de drumul incredibil prin Alpii elvetieni catre casa Anei de la masarda unei gradinite; alaturi de noaptea cu spatele pe barca si ochii la cer in golful incredibil din Adriatica; alaturi de dimineata in care am implinit 30 de ani si am plantat un stejar si alaturi de dupa-amiezele – foarte rare acum – cand imi asez capul in bratele bunicii mele si inchid ochii in timp ce o las sa ma mangaie pe par.

Nu stiu ce as face intr-un loc exotic ca acelea la ale caror poze ma uit  – din ce nu fac acum si in ce fel m-as bucura; asa cum nu stiu ce curiozitate ma indeamna sa explorez mereu teritorii noi, tari nemavazute, cu oameni nemaiintalniti; carti nemaicitite, arome de cocktailuri nemaiincercate, ritmuri nemaiascultate; asa cum nu stiu ce sentiment ma face sa revin alteori in aceleasi locuri pe care le stiu pe de rost, sa ascult aceleasi melodii, sa imi incerc inima pe aceleasi emotii pe care le-am mai trait. Si tocmai pentru ca nu stiu, ma uit in continuare la mine cu o surprindere proaspata ce nu pare sa se estompeze cu timpul si incerc sa descifrez mecanismele, alegerile si reactiile care ma fac cine sunt.

Sirul gandurilor care a dus la postarea de fata isi are originea intr-o prezentare TED impartasita de Adrian asta-seara. Prezentarea o face Philip Zimbardo, psiholog si profesor emerit la Stanford – de care v-ati impiedicat aceia dintre voi care n-ati chiulit chiar de la toate orele de psihologie sociala din facultate, si care implineste azi (ca sa vezi coincidenta…) frumoasa varsta de 78 de ani.

O prezentare TED ingrozitoare care o sa ma fericeasca mai mult ca sigur cu vreo cateva cosmaruri, dar care m-a pus pe ganduri serios si mi-a amintit o dilema mai veche: cum discerni intre bine si rau sau, mai plastic spus “pe unde trece linia care separa binele de rau“. O zice frumos Solzhenitsyn, citat pe parcursul prezentarii de Zimbardo – “but the line dividing good and evil cuts through the heart of every human being”. Nu printre granite de state, nu printre clase sociale, nici macar printre partidele politice (asa zice omul, nu dati cu rosii in mine…), ci chiar prin inima oamenilor, prin inima fiecarei fiinte umane.

Zimbardo incheie intr-o nota optimista, sfatuindu-ne sa ne crestem copiii cu mentalitatea eroului, sa-i educam sa se vada pe ei insisi ca pe niste potentiali eroi care asteapta doar situatia potrivita in care eroismul sa se manifeste. Astfel, situatiile care pot declansa raul ascuns in fiecare dintre noi sunt fix aceleasi situatii care pot trezi eroul latent, persoana obisnuita capabila de fapte extraordinare.

Ceea ce m-a facut sa ma intreb, desigur, daca nu putem merge (cel putin cu imaginatia) si mai departe. Si in loc sa asteptam situatia extraordinara care ne poate transforma in niste eroi – si care ne poate iesi in cale o data, sau doar de cateva ori in viata, ce-ar fi daca ne-am creste copiii cu mentalitatea eroului de fiecare zi, invatandu-i ca sta in puterea lor sa ia zilnic cateva zeci de decizii mici si aparent obisnuite, dar care ii situeaza de partea cu binele al liniei care trece prin fix mijlocul inimii lor? Si daca, facand asta zi dupa zi, in fiecare zi, vor ajunge sa se uite in urma la o viata extraordinara care INSEAMNA CEVA si care nu-i traita degeaba? Si daca nu ne-am limita la a-i invata asta doar pe copiii nostri? Daca am incepe sa aplicam asta in propriile noastre vieti, zi dupa zi? Incepand de azi. .. Cum ar fi atunci?

Commitment is what transforms a promise into reality.

It is the words that speak boldly of your intentions.

And the actions which speak louder than the words.

It is making the time when there is none.

Coming through time after time after time, year after year after year.

Commitment is the stuff character is made of; the power to change the face of things. It is the daily triumph of integrity over skepticism.

Abraham Lincoln

Am terminat de citit “Ultima prelegere” a lui Randy Pausch si m-am ales – bonus – cu cateva dileme:

1. Este Randy atat de bun pe cat mi s-a parut, sau m-a impresionat asa “doar” pentru ca urma sa moara? Si daca raspunsul este varianta b,

2. chiar nu suntem in stare sa AUZIM mesaje de genul celor pe care el le transmite (simple, in esenta, despre oameni si viata si despre sensul traiului pe pamant) – decat daca ne vorbeste cineva care moare si lasa in urma 3 copii care nu merg inca la scoala? sau

3. suntem in stare sa “auzim” aceste mesaje, dar diferenta dintre “a cunoaste cararea” si “a merge pe carare” este atat de mare, incat nu ajungem, de fapt, sa le transformam in actiune?

Si cu asta, cumva, I’m back to square one:

4. (si cea care ma bantuie cel mai tare): CUM faci, mai exact, sa inveti sa traiesti in felul oferit ca exemplu de Randy (si de pacientii in stadiu terminal ai lui Yalom, de altfel) – FARA sa ai corpul invadat de metastaze sau sa fi suferit vreo nenorocire iremediabila? Cum faci sa-ti pastrezi perspectiva clara asupra vietii si sa lasi lucrurile nesemnificative sa nu conteze si sa faci tot binele pe care il poti face si sa creezi zilnic amintiri cu ai tai si sa-ti cultivi curiozitatea si sa-i inspiri pe altii si sa bei coniac din paharele “bune” si sa faci pace cu moartea – cat inca nu-ti bate la usa?

Iar asta este, probabil, una dintre dilemele cele mai importante ale vietii mele de pana acum.

Am gasit intamplator (textul de mai jos) si ceva mi s-a lipit de… creier (presupun), asa ca m-am decis sa-l impartasesc cu voi.

Am o bucatica de rau in mine.
Am o bucatica de rau in mine si nu mi-a placut.

Am vrut s-o omor.

Sa fiu tot timpul zambitoare, amabila, calda, apropiata, buna, apreciata.

Pentru ca toata lumea vrea doar lucrurile bune.

Si ma straduiesc sa le ofer doar lucrurile bune.
Bucatica mea de rau a fost sufocata.

Ciudat. Credeam ca o sa ma simt mai bine.
Raul din mine creste cu fiecare picatura de bine pe care deja ma chinui sa o storc.
Si fiecare picatura de bine ma doare.
Si nimic nu ma mai bucura.

Acum am un rau mare in mine.
Am un rau mare si imi dau seama ca incep sa il iubesc.

Pentru ca scoate la iveala tot binele din mine.
Am un rau mare si nu ma tem sa le arat celorlati raul meu.
Pentru ca sunt vrajitoarea buna-rea.

Si pot sa fac tot atat de mult bine cat pot sa fac si rau.
Si ma bucura cand aleg sa fac bine.

Angartha,
Articol preluat de pe sheblogs.121.ro

Tema zilei de azi a fost libertatea. Mi-am inceput ziua cu revelatia ca sunt ingrozita de libertate, cu care de cele mai multe ori nu stiu ce sa fac – asa ca-mi umplu viata de constrangeri si obligatii pentru confortul iluziei ca nu am de ales. In acelasi timp insa, fereasca-te sfantu’ sa incerci in vreun fel sa-mi ingradesti libertatea: vei vedea cu cata violenta pot opune rezistenta cand vreau!

Mi-am inceput ziua cu cartea lui Lise, cautand raspunsuri comode la intrebarea incomoda ce as alege daca as avea libertate deplina. Si luminandu-mi-se privirea la gandul ca cel mai probabil as alege EXACT ceea ce fac acum, ce am acum si cine sunt acum. Nu incerc sa spun ca sunt un om fara frustrari, fara lupte, dificultati sau regrete (se pare ca partea asta nu reiese niciodata clar din ceea ce scriu). Incerc sa spun insa ca drumul pe care ma aflu (cu poticnirile lui, urcusurile lui, asperitatile si furtunile lui) – este exact cel pe care l-as alege daca as avea libertate totala de alegere.

Imi inchei ziua cu cartea lui Yalom (incheind si cartea lui Yalom). Aici, personajul sau isi vrea inapoi libertatea si  constata – la capatul unei experiente admirabil de ingenioase – ghici ce? Constata ca, avand libertatea de a alege, isi alege, de fapt, exact destinul in care se credea prizonier si din care lupta cu inversunare sa scape.

De absolut fiecare data cand fac cateo calatorie, o iesire, ceva iesit din rutina vietii de zi cu zi imi spun: “uite! vezi cat e de usor? aminteste-ti mereu cat e de usor!”

De fiecare data cand se intampla din nou am senzatia ca mi-am petrecut timpul dormind – de la ultima iesire incoace.

De fapt, nu stiu daca e asa. Nu stiu cat de rar e prea rar. Nu stiu care e doza de rutina – “acceptabila”.

Da, daca ar fi sa am acum o singura dorinta, aceea ar fi sa-mi amintesc. Sa-mi amintesc cum ma simt cand ajung in cate un loc in care nu credeam sa ajung, cand fac cate ceva ce parea greu. Fiindca par sa uit tot timpul secunda ce desparte experienta care era numai in gand – de cea pe care brusc o traiesc – prin toate simturile.

Nu ma pot opri sa ma intreb cu ce sunt acum mai buna. Cu ce sunt mai bogata. Cu ce sunt acum mai… altfel decat eram in dimineata in care am plecat, sau in seara in care stateam in Calafat si admiram apusul si inima imi batea numai la gandul a ce va urma sa se intample – de a doua zi incolo. Nu sunt sigura ca am un raspuns. Nu sunt sigura ca am, intr-adevar acces la niveluri diferite de constiinta. Nu sunt sigura ca alte experiente aici, acasa, n-ar fi facut pentru mine acelasi lucru. Nu stiu.

Dar cumva, ceea ce inteleg (si cred) acum este ca au devenit la fel de… “posibile” alte experiente care pareau din alta lume. Ideea ca as putea ajunge – in Peru, in Canada, in Egipt, in Africa – cumva incape deodata in mintea mea – dincolo de nivelul teoretic – mai aproape de nivelul teoretic – la un nivel al unei experiente POSIBILE. Si devine doar o problema de alegere – asa cum sa merg “acasa” – la parintii mei e o problema de alegere: nu-mi pun nicio clipa problema ca NU AS PUTEA face asta daca si cand as vrea sa o fac.

Si daca – dincolo de pozele frumoase, de bomboanele in forma de inima si de coktailul din sampanie si visinata – imi ramane asta, eu zic ca tot e ceva.