Irina Şubredu

Este mai usor sa scrii un mesaj de dragoste decat sa sa iei apararea in public celuilalt.

Mai usor sa decupezi inimioare decat decat sa-ti inghiti primele replici taioase pe care le-ai face fiindca cineva a facut o greseala – si sa pui, in loc, intrebarea care te ajuta sa intelegi de ce a facut-o.

Mai usor sa scrii un post cu dedicatie decat sa faci un compliment care ti se cere, cand ti se cere – si cand cel de langa tine are nevoie mai mare sa-l auda.

Este mai greu sa spui “iarta-ma”, decat sa propui o intalnire.

Mai greu sa fii cu totul acolo, decat sa dai o replica plina de invataminte despre ce inseamna sa iubesti.

Mai greu sa spui cuiva care se indoieste de el – “arati minunat” sau “sunt sigura ca ai sa te descurci foarte bine” – decat sa urmezi – cu precizie de minut – un program al unui eveniment, fie el si dedicat dragostei.

Mai greu sa te decizi sa cauti in tine cand ceva nu functioneaza in relatia cu celalalt – decat sa te indragostesti la prima vedere.

Mai greu sa practici iubirea, decat sa predici despre ea. (Stiu asta din experienta tuturor datilor cand fac al doilea lucru in loc de primul, convinsa fiind ca-l fac pe primul de fapt).

Dar numai primul te ajuta sa cresti…

La intoarcerea din parc, Bogdan:

- Bunicule, da-o incolo de treaba, nu stii ca oamenii mari niciodata nu trebuie sa plece fara copiii lor?….

Mihai Gheorghiu

Ce frumoasa e curgerea raului, cand stai pe mal si te uiti la barcile care trec… Iti dai seama de unde vin si unde se duc, care pe langa care va trece, cu ce viteza, care sunt in primejdie sa se ciocneasca, despre care vei povesti maine, care sunt bine carmuite. Si care nu. Carora le va lua o vesnicie sa inainteze un pic.

Dar uneori nu mai esti pe marginea raului. Esti pe barca. Si cand balansul apei iti aduce valuri de neliniste in stomac, cand iti dai seama ca puntea – n-a mai curatat-o nimeni de-un timp; cand descoperi pe barca pasageri clandestini, echipajul ameninta cu greva si se aduna si nori de furtuna la orizont, parca nu mai este la fel de amuzant. Dar e singurul fel in care poti experimenta navigarea.

Ani de zile am fost tare nedreapta cu barbatul meu interior. Nu l-am lasat sa se exprime aproape niciodata. Mi-a fost frica sa conduc – oricare dintre sensuri i l-am da cuvantului; am amanat intotdeauna sa-mi duc la bun sfarsit proiectele; am fost omul care “simte” si “doreste” si aproape niciodata omul care “face”.

Am avut intotdeauna langa mine prietene puternice si active, care au stiut sa schimbe becuri, sa repare imprimante, care au avut permis si masina, care au stiut sa se orienteze in spatiu (si timp); care aveau la ele pixuri si agende si nu se temeau sa dea telefoane (ca sa comande pizza sau sa faca rezervari) si care, desigur, calculau intotdeauna nota de plata cand ieseam in oras.

“Versiunea mea” era ca stau prost cu orientarea, ca nu ma pricep la tehnica, nu pot face calcule in minte; sunt nehotarita cand trebuie sa iau o decizie; ca nu stau prea bine cu memoria, ca sunt slaba, vulnerabila, neajutorata.

In realitate, am fost singura intr-unele dintre cele mai mari aeroporturi, am schimbat patru mijloace de transport ca sa ajung dintr-un oras in altul in Spania, Franta, Germania, Olanda, Belgia, Cehia, Austria sau Grecia, m-am plimbat singura in majoritatea oraselor din Romania – in care nu mai fusesem pana atunci – si nu m-am ratacit niciodata. In realitate, am trecut de pe Dell pe Mac intr-o zi; am folosit functii ale imprimantei care nu stiam ca exista; am scris e-mailuri in franceza; am fost olimpica la matematica. In realitate, vad aproape intotdeauna solutii la majoritatea situatiilor problematice prin care trec eu sau cei din echipele din care fac parte; stiu instantaneu care e decizia cea mai eficienta; pot organiza in doua ore un proiect de doua saptamani care implica douazeci de oameni si imi amintesc perfect ce a spus fiecare dintre ei la intalnirea de data trecuta. In realitate, nu ma intimideaza catusi de putin functia cuiva, fiindca stiu ca in spatele ei se afla tot un om – si cu oamenii stiu si pot sa vorbesc. In realitate stiu ca sunt puternica si ca nu am reusit pana acum sa creez o belea din care sa nu pot iesi.

Barbatul din mine a cam pus piciorul in prag in ultimul timp si a tot vrut sa-si faca simtita prezenta. Sa-l las sa-mi arate ce poate sa faca. Sa vad cat de bine se descurca; sa-l laud mai mult si sa-l nedreptatesc mai putin.

Doar ca acum femeia din mine protesteaza, ca nu  mai are timp pentru ea, ca nu e ascultata, ca-i sunt ignorate limitele si nevoile, si a facut greva, pe rand, cu barbatii din viata ei.

Acu’ stau deoparte frumos si astept sa vad ce se mai intampla…

Cine-a zis ca in capul meu e simplu??

De o saptamana, intalnirea mea cu mine – la inceputul zilei se petrece aici.  In loc de cafea, in loc de 3 in 1, uneori inaintea carnetelului cu multumescuri. Unul dintre autorii mei favoriti – dintre terapeutii mei favoriti – are blog / site.  Pe care scrie cam doua articole noi pe zi. Mai precis pe noapte. Pe care raspunde la comentarii (la majoritatea, anyway). Si scrie cu simt de raspundere, cu umor – dar si cu seriozitate – despre multe dintre temele mele preferate: sincronicitati, educatie, copii, sanatate si boala, cuplu.

Asadar cine mi-a schimbat felul in care imi incep ziua? Eu. Dar ii multumesc lui Adrian pentru prilej.

Cine-l cunoaste bine, stie ca este un romantic incurabil (NOT!).

Ne intorceam astazi de la “Fata mosului” – din traditionala iesire in doi de ziua noastra, cand ne-am dat seama ca, desi sarbatorim azi patru ani de la nunta, de fapt suntem impreuna de 10 (ZECE!) ani. Constatare insotita de un inceput de atac de panica (eu) si de un ras in barba amuzat (el).

Un kilometru mai incolo, m-am inecat si am inceput sa tusesc. La care el, calm, se uita cald la mine peste volan si zice:

“Stii, ideea ar fi sa ajungem la douazeci. Cel putin.”

…

Cateodata, ca sa-ti vezi umbrele, trebuie sa stai cu spatele la lumina.

De prin iunie anul trecut ne tot propunem sa iesim la alergat. Toate tentativele de pana acum s-au soldat cu intalniri la pizza. Sau la cartofi prajiti cu extra-cheese. Sau la aripioare.

Dar aseara, oameni buni, inimaginabilul s-a produs. Dupa o portie de cartofi la cuptor dupa reteta extra-special a lui Nik, am iesit la alergat pe malul Bahluiului.

INAINTE:

si DUPA:

P.S.: Universul a vrut sa se asigure ca INTELEG ca e o idee buna. Asa ca mi-a “pus la dispozitie” fostul tricoul al lui Nik. Iar pentru mine placerea de a-l purta a fost aproape mai mare decat placerea alergatului in sine .

Tocmai am terminat de citit „Câmpul” a lui Lynne McTaggart. De obicei când găsesc o carte care mă entuziasmează în halul ăsta, alerg să o dau mai departe Mădălinei sau Roxanei (cam singurele persoane cu care împărtăşesc genul respectiv de lectură). Eventual, în etapa următoare scriu ceva despre ea pe blog.

De data asta e un pic altfel: pur şi simplu îmi vine să ies pe stradă, să o dau tuturor să o citească (după ce mai întâi mi-a venit să o trimit prin poştă tuturor cunoscuţilor mei, în special celor care „ştiu ei mai bine” cum stau lucrurile „în realitate”).

Cartea este una dintre cele mai „tehnice” pe care le-am citit vreodată: o listă lungă de experimente, studii şi cercetări în domeniul fizicii, chimiei, biologiei, ingineriei, informaticii şi psihologiei care susţin toate „poveştile” despre Univers.

Experimente, studii şi cercetări începute de prin 1920 şi continuate şi în prezent, realizate de către oameni de ştiinţă de renume, de la unele dintre cele mai vestite universităţi şi institute de cercetare din lume.

Oameni care dintr-un motiv sau altul au fost la un moment dat atraşi de domeniile „de graniţă”; cărora nu le-a venit să creadă ce rezultate au obţinut şi care apoi au primit o gamă variată de reacţii, de la ironie fină la concediere sau tăierea fondurilor pentru cercetare.

Pentru că rezultatele obţinute de ei pun sub semnul întrebării chiar paradigmele de bază ale gândirii obişnuite despre lume şi om. Şi pentru că oamenilor nu le plac schimbările – mai ales cele de gândire; de fapt le plac atât de puţin, încât ar face orice numai să nu fie nevoiţi să accepte o schimbare. Preferă să ascundă capul în nisip timp de o sută de ani – respectiv să reducă la tăcere pe oricine are curajul să le spună altceva decât se aşteaptă ei să audă.

Cum ar fi că: Nu, nu suntem victime lăsate la voia întâmplării într-un univers ostil sau în cel mai bun caz indiferent. Şi mai ales NU, nu suntem separaţi. Suntem conectaţi cu tot ceea ce există; putem comunica cu tot ceea ce există în moduri ce nu sunt încă înţelese şi explicate (doar observate).

Cum ar fi că Da, suntem fiinţe de lumină – la propriu, nu la figurat. Da, ne putem vindeca singuri (ba chiar putem vindeca şi pe alţii, dacă intenţionăm asta). Da, avem o influenţă pozitivă asupra a ceea ce se întâmplă cu noi (şi cu cei apropiaţi) numai dorindu-ne asta. Cum ar fi că Da, ne putem crea viaţa.

AVERTISMENT: cine sufera de ameteli, criticism acut sau neincredere cronica, sta prea rau cu inima sau prea bine cu ironia, este rugat sa se uite in alta parte.

Pentru noi, ceilalti:

A aparut noul numar din Catalogul Universului si pana acum am ales asa:

• o excursie in Peru (asta s-a pastrat din catalogul trecut);

• un training cu Nik la Balea Lac;

• un sejur cu Roxana la Bora Bora. De fapt poate fi si alta insula, doar ca pe mine ma amuza la culme numele (imi vine sa rad incontinuu cand il pronunt).

• un Paste acasa la familia Vaman in 2013, cu multi copii si iepurasi

(da, stiu, de Paste finii vin la nasi, da’ treaca de la noi, ca ei au pian acasa);

• un RAV 4 (“she’s a beauty!”…). Am mai spus: o pata am pe masina asta. Da’ ziceti si voi daca degeaba…

• si un private jet . Ok, ok, nu tin musai sa fie “al meu”. Ajunge sa am acces la el cam… oricand ;;)

Sa-mi pot plimba si prietenii . Cei care nu se tem sa zboare cu avionul.

Mai vrea cineva ceva? Ca maine trimit comanda …