Daca mi-ar fi spus cineva ca abia o sa astept sa prind o clipa libera ca sa citesc o carte de sapte sute de pagini al carei titlu incepe cu “tratat” – as fi ras din toata inima.
Totusi, iata-ma, cu Irv, si lucrurile pe care nu le-am invatat la scoala (desi ar fi trebuit).
Ma urc intr-un taxi pe fuga sa ma intalnesc cu Laura. (Am reusit, prin niste artificii sa gasim loc in programele noastre pentru ceva mai mult de o ora in care sa recuperam o luna si jumatate).
La radio, cu cateva secunde inainte sa cobor, incepe Shakira, cu Gypsy. M-am bucurat, fiindca ma inveseleste melodia, insa dupa primele acorduri ajung la destinatie. Fiind o zi frumoasa si insorita si avand inainte o intalnire frumoasa si insorita, imi doresc intens sa o ascult pana la capat. In prima clipa am crezut ca o voi auzi pe terasa la care mergeam. N-a fost asa, si am uitat cu totul de ea.
Insa la intoarcere, iau un alt taxi, sa ajung la cealalta intalnire importanta a zilei, cea cu sotul meu. In clipa in care inchid portiera, la urcare, GHICITI ce melodie incepe la radio? Mmmm…
“I said hey you
You’re no fool
If you say ‘NO’
Ain’t it just the way life goes?
People fear what they don’t know
Come along for the ride, Oh yeah
Come along for the ride, whoo-hoo
‘Cause I’m a gypsy
Are you coming with me?
I might steal your clothes
And wear them if they fit me”
Aproape ca m-am obisnuit sa intalnesc zi de zi sincronicitati la tot pasul; legaturi neobisnuite si improbabile intre lucruri care imi plac, care ma preocupa (deci locuiesc in capul meu) si cuvinte, intamplari, oameni – care locuiesc in afara mea. Aproape ca nu-mi mai amintesc cum e sa NU descopar aceste legaturi.
Si aceasta aproape obisnuinta a mea aproape ca ma face sa trec peste sincronicitati frumoase, ca cea de azi, cu maci, fara sa le povestesc.
Asadar, astazi, una dintre persoanele apropiate mie pe plan profesional – dar cu care vorbesc foarte rar altceva decat subiecte profesionale, avea la avatar o poza frumoasa cu maci si la status “Un buchet de maci pentru I.“. Convinsa fiind ca e vorba de altcineva, dar mirata de coincidenta de nume si de preferinte (etno)botanice, am facut o gluma pe tema asta, doar ca sa aflu ca da, era vorba despre mine!
Jumatate de ora mai tarziu, unul dintre studentii din proiectele noastre – cu care pastrez legatura – imi povesteste ca el si prietena lui se gandeau sa vina azi pe la mine cu… un buchet de maci!
As fi trecut, cum spuneam, peste aceasta intamplare fara s-o povestesc daca – o secunda inainte sa inchid calculatorul nu m-ar fi impulsionat o postare dragalasa de pe blogul asta - legata de melodia care m-a bantuit ieri si azi. Si, pentru ca Universului in care traim tare-i mai place sa se joace, am dat, alte cateva secunde mai tarziu, peste asta – o oglinda perfecta pentru melodia despre care spuneam.
De asemenea, pe plannerul nostru din birou scrie la ziua de ieri “spread the love” – iar eu am sentimentul – de aseara incoace ca s-a spart o conducta cu dragoste, fiindca simt cum primesc din toate partile (pana si de la fina mea care azi a zis “NA-NA”), dar asta este o alta poveste si va fi (probabil) povestita alta data….
Desi sunt, cum spuneam, un om care stie ca a facut un lucru bine dupa sentimentul interior (si ca a facut un lucru mai putin bine asisderea), de cand ma stiu, aprobarea adultilor semnificativi m-a motivat. Am “orbitat” mereu in jurul unei persoane “mai mari”, mai pricepute si mai intelepte, cautand uneori un sfert de privire care sa-mi dea o idee despre destinatia drumului pe care ma aflu.
Nu-i nevoie sa ma gandesc decat cateva clipe, si in minte imi rasar chipuri ale oamenilor care si-au pus amprenta asupra mea intr-un fel sau altul. Cum este Elena Nicodim. Sau Petru Rotaru. Sau Maricica Andrei. Sau Ion Dafinoiu. Sau Luminita Iacob. Oameni al caror nume nu-l pot pronunta nici in gand fara sa pun in fata “domnul” sau “doamna”. Mai tarziu, am scris o scrisoare deschisa lui Mos Craciun, sa-mi trimita un mentor; sau am cautat sa obtin de la oameni care mi-au obtinut admiratia prin ceea ce au scris – mai mult decat ofera in mod normal tuturor cititorilor – adica textele lor: am incercat sa obtin un feed-back direct, prin comentarii pe blog sau prin emailuri; sau am mers sa-i cunosc in carne si oase (asa cum am facut cu Lise, cand a venit la Bucuresti).
Abia in seara asta, la un capucino, am inceput sa inteleg ca aceasta cautare a mea are in ea tot un fel de neincredere puerila (ca in cartea lui Yalom “mama, e bine?”; “tata, cum ma descurc?”): ca si cum as astepta vesnic sa vina cineva si sa valideze ceea ce fac sau ceea ce sunt. Ca si cum ceea ce fac si ceea ce sunt nu are valoare daca cineva mai “mare”, mai priceput si mai intelept nu vine sa spuna “da, este bine; este bine ce faci; da, te descurci bine”.
Si abia in seara asta am inceput sa ma gandesc… sa ma intreb… dar daca? Daca ideea NU e sa tin cu dintii de a-mi gasi un mentor? Daca ideea e sa-mi dau seama singura? cum “functioneaza” lumea, ce e “bun” pentru mine, cand sa spun celorlalti ce-mi trece prin cap si cand sa tac, cand sa ies din tipare si din conventii si cand sa raman in ele? Daca ideea este sa experimentez singura niste lucruri si sa inteleg pe pielea mea cum functioneaza?
Tot Yalom zice ca o terapie buna te invata sa devii propria-ti mama si propriul tau tata; si o supervizare buna – sa devii propriul tau terapeut. Si pentru prima data in seara asta am inceput sa ma gandesc ca poate ar fi cam timpul… Sa incep sa ma privesc pe mine insami ca pe o fiinta intreaga, completa. Care nu are nevoie de aprobare ca sa existe. Nici ca sa iubeasca. Nici ca sa ofere Universului darurile sale. Si care se poate bucura in fiecare zi de vantul vietii in panze; care poate folosi ocaziile in care descopera ce nu-i place pentru a se decide ce vrea; care poate pune mana pe pensula chiar daca nu stie sa picteze “corect”; care pote zambi soarelui si poate scoate limba la luna; sau invers; in functie de chef. Si cine stie ce se poate intampla…
Ca sa ma asez pe scaunul de la birou, din cabinetul de consiliere, trebuie sa-mi croiesc drum printre doua cutii mari ce contin o treime dintr-un “monstru” (= o multifunctionala recent achizitionata si nedespachetata inca).
Macul e deja ingropat sub o stiva mare de hartii “pretioase” (= liste de prezenta si chestionare de feed-back).
In ultimul timp ajung la masa cand n-a mai ramas aproape nimic de mancare.
Cu toate astea, de mult n-am mai avut o perioada asa de frumoasa, de senina, de calda si de buna.
Cele cateva minute in care astept sa ajunga Nik si Mada cu masina imi permit sa miros dimineata si sa-mi amintesc cat de mult imi place. Dupa-amiaza in care el are ore imi da ocazia sa parcurg jumatate de drum cu copilul meu lipit de mine, suspect de cuminte, pe o bancheta din spate a unei masini. Ziua in care merg la posta sa-mi iau cartea lui Elisabeth Kubler Ross ma ajuta sa imi dau seama cat de mult au inverzit copacii. Postul scris de Adrian intr-o zi cu multe discutii despre vocatie si cariera da apa la moara atat preferintelor mele pentru coincidente, cat si credintelor pe care le am despre cum sa-mi traiesc viata.
Asa ca nici nu ma mai mir ca dintr-un motiv sau altul imi tot rasuna in cap cele trei vorbe primite azi-dimineata: “Foarte bine, norocoaso.. Da mai departe!”
Prima carte de-a lui pe care am citit-o a fost “Mama si sensul vietii” (cumparata “intamplator” de sotul meu, fiindca… nici nu stiu de ce; m-a atras “ceva” la ea). N-am putut-o lasa din mana. M-am intors in librarie si mi-am luat “Calaul dragostei” – o carte care n-avea nicio sansa sa fe aleasa intamplator, dupa titlul pe care-l poarta. La fel: devorata. Mi s-a parut incredibil, fiindca mi se intampla extem de rar sa gasesc un autor de la care sa-mi placa la fel de mult doua carti.
Cand ma aflam deja la jumatatea “Minciunilor pe canapea”, am inceput sa ma ingrijorez, asa ca i-am trimis un email lui Adrian (poftim, marturisesc! 
) – fiindca am simtit nevoia sa mai cer cuiva o parere despre Yalom. Am vrut sa fie cineva care sa locuiasca in domeniul psihologiei, nu doar sa se uite peste gard si, de asemenea, a contat un pic faptul ca mi se intamplase la fel cu cartile lui.
Asta e povestea partii acesteia din comunicare. Continuarea, aici. Univers jucaus, cum ar zice cineva…
Pentru ca nu exista in fiecare zi conferinte ca asta, si pentru ca o parte din mine simte nevoia sa invete tot timpul, “scoala” mea arata zilele astea in multe feluri.
Seara, intru in sala de clasa a cartii acesteia (pe care am primit-o cadou acum cateva zile). Irvin Yalom e un profesor ciudat, care face multe lucruri altfel decat le-as face eu si are multe credinte diferite, insa gasesc fascinante povestile lui din “Mama si sensul vietii”, intr-un fel ca pe studiile de caz pe care nu le-am avut in clasa a X-a, in alt fel ca pe lectura care imi pune mintea la lucru in loc s-o lase sa se atrofieze.
Cand am un pic de timp liber si – preferabil – companie (a copiilor din Alexa 2k10 sau, mai nou, a Madalinei) – vad cate un episod din “Lie to me” – serial in care, dand la o parte doza de comercial, am gasit cateva franturi de “altceva” educativ, care ar trebui sa se predea la Facultatea de Psihologie – inca din anul I.
Si cateodata – mult mai rar decat mi-as dori, daca astrele se aliniaza potrivit, daca programele noastre se sincronizeaza, se poate sa invat cat un curs de-un semestru (despre educatia incluziva, despre surditatea congenitala si intelect, despre rostul evaluarii sau chiar despre noua lege a invatamantului), de la Teo. Si despre dragoste s-ar putea sa invat…
O sa scriu scurt si luminos despre intalnirea familiei SPER la care am mers ca si oaspete – “ca sa-l cunosc pe Adrian - in carne si oase” – mi-am spus eu, fiindca aveam nevoie de un pretext.
O sa scriu despre cladirea Facultatii de Psihologie din Bucuresti, aurie si calda pe interior, in care pentru trei zile m-am simtit ca acasa, si cand ma plimbam pe holurile ei ascultand muzica si cand stateam in amfiteatrul Radulescu-Motru putand, daca intindeam mana, sa ating oameni ale caror carti mi-au deschis usile psihologiei, acum 11 ani (Irina Holdevici, Mihaela Roco, Ion Mînzat), uimita ca oamenii acestia sunt reali si se afla la doua respiratii distanta de mine.
O sa scriu despre “mama Mitrofan“, in fata careia imi scot si acum in gand palaria, omul al carui har te cuprinde pe loc, care a reusit sa ma tina “lipita” de povestea ei – pe care cu mari emotii o citea de pe niste foi printate – poveste care simteam cum se revarsa direct din inima in inima.
O sa mai scriu despre oamenii aceia tineri care au curajul sa exploreze domeniile care ii pasioneaza, indiferent daca sunt domenii noi sau carari nebatute si despre cum curajul acesta se datoreaza de multe ori unei in-curaj-ari (dupa care tanjesc adesea si pe care nu mai stiu unde s-o caut…) .
O sa scriu despre cum experienta aceasta mi-a trezit dorinta si entuziasmul de a pune din nou mana pe CREION. Acela cu care imi scriu viitorul. Si a incepe sa astern pe “hartie”: “asa…” si “asa…” vreau sa fiu si eu. Cand voi fi… MARE.
(Despre Adrian n-o sa scriu (ca am vorbit destul). O sa-i multumesc doar, in soapta, ca mi-a dat vreo doua… raspunsuri. Si mi-a insinuat in minte o noua serie de intrebari).
De o saptamana, intalnirea mea cu mine – la inceputul zilei se petrece aici. In loc de cafea, in loc de 3 in 1, uneori inaintea carnetelului cu multumescuri. Unul dintre autorii mei favoriti – dintre terapeutii mei favoriti – are blog / site. Pe care scrie cam doua articole noi pe zi. Mai precis pe noapte. Pe care raspunde la comentarii (la majoritatea, anyway). Si scrie cu simt de raspundere, cu umor – dar si cu seriozitate – despre multe dintre temele mele preferate: sincronicitati, educatie, copii, sanatate si boala, cuplu.
Asadar cine mi-a schimbat felul in care imi incep ziua? Eu. Dar ii multumesc lui Adrian pentru prilej.
Teo are o vorba cand trece printr-o perioada mai aglomerata. Zice: “nu m-am mai intalnit de mult cu mine…“.
Daca luna octombrie este luna mea favorita, atunci noiembrie e cea mai antipatica luna pentru mine: este friguroasa, intunecata si uda.
Am pe usa oameni de zapada cu caciulita si manusi si la consiliere oameni de lumina cu sclipiri calde in ochi.
Mi-e bine cand ma asteapta sotul meu cu mancare calda acasa, cand cate un copil imi recunoaste vocea de la trei camere distanta si cand sunt mandra tare de sora mea.
La capitolul realizari (daca ar exista unul) as trece un training de duminica – cu niste copii faini adusi de AIESEC, felul in care mi-am pescuit copilul cand s-a avantat in piscina, precum si cate o conversatie prietenoasa cu un om cu care altadata ma luptam cu orice ocazie.
Afara e prea frig, inauntru e prea cald si eu sunt suspendata intre, cu Andries in urechi, Nuţă in ochi si-o cana de cafea cu dragoste din care beau in ultimul timp prea multa.