Irina Şubredu

E adevarat ca te iei cu tine oriunde te-ai duce.

Si cel mai greu pare sa te opresti. Sa opresti timpul si sa fii aici, bucurandu-te de acum.

Ai tot timpul senzatia ca “odata”, “intr-o zi”, “intr-o iesire” – ai sa faci ce nu apuci sa faci in restul timpului. Ca va fi altceva, ca vei trai altfel.

Dar in realitate nu se intampla asa. Traiesti o iesire la fel – LA FEL cum traiesti orice. Cum traiesti orice zi obisnuita. Ok: Nu mai mergi la birou, mergi la plaja, nu mai megi la cantina, mergi la resturant, nu mai mergi la “casuta”, mergi la supermarket in centrul statiunii. Dar lucrururile astea au pentru tine aceeasi logica si le faci din aceleasi motive ca toate celelalte din viata ta de zi-cu-zi.

Si daca esti un pic atent, vei descoperi ca regasesti aceeasi placere copilareasca de a-ti ingropa picioarele in nisip – la Zlatni Pyasŭtsi sau la Navodari, ca poti avea aceeasi senzatie de paradis senin si libertate privind barcutele din port – in Palma de Mallorca sau la Balcic; ca poti astepta cu aceeasi tensiune sa fie gata pasaportul tau pentru “luna” de miere sau al copilului tau pentru 1 Mai; ca poti avea acelasi sentiment de familie la un pahar de vine de-acasa- la blocuri, de Sfantu Mihai sau intr-o camera spatioasa si cocheta din Morsko Oko.

Abia atunci poti incepe sa intelegi cu adevarat (daca esti istet) ce ti-au spus de atatea ori cartile – si tie ti s-a parut pura filosofie: ca oameni diferiti pot merge in exact acelasi loc si avea experiente cu totul diferite. Si poti incepe sa te gandesti ca experientele acelea nu depind deloc asa cum ai crezut -  de loc – ci mult mai mult de oameni.

Si daca esti si mai destept si reusesti sa fii prezent acolo unde esti, poti incepe sa inveti din fiecare experienta cate ceva valoros. Cum ar fi ca e minunat sa ai un pat imens, in care sa ai loc, dar daca e prea mare te poti rataci in el; cum ar fi ca wenge merge bine cu cremul si ca pot exista paduri prin care nu-ti doresti sa te plimbi; ca nu e o risipa sa ai dealuri pline de liliac, fiindca e incredibila senzatia pe care o ai cand te uiti la ele; ca daca nu mai tii musai ca celalalt sa faca ceva, intr-o zi s-ar putea s-o faca pur si simplu.

Si, daca stii cum, vei duce cu tine toate acestea in viata ta obisnuita – care va capata astfel cate un amanunt aparent nesemnificativ din fiecare loc prin care ai colindat si va deveni astfel mai frumoasa si mai bogata, extinzand putin limitele tale – cate putin cu fiecare iesire.

Si atunci va fi minunat. Sa te iei cu tine. Oriunde te-ai duce…

Uneori sa cresti inseamna sa reusesti sa nu te mai plangi de o experienta proasta si sa o vezi ca pe un material servit de viata de-a gata pentru a-ti fi usor sa compari.

Uneori inseamna sa reusesti in final sa spui “nu”-ul ala pe care te tot codesti sa-l rostesti.

Uneori sa cresti inseamna sa faci un lucru pe care il amani de mult prea multa vreme si sa simti din clipa doi cum incepi sa respiri mai usor.

Uneori inseamna sa recunosti fata de tine ca o buna parte dintre lucrurile pe care le-ai pus “on hold” – le vei lasa nefacute pentru totdeauna si sa simti din clipa doi cum incepi sa respiri mai usor.

Uneori sa cresti inseamna sa ajungi acasa si sa reusesti sa traiesti – un pic – fie si o mica parte din ceea ce ai “predicat” la “servici” si sa fii – fie si pentru cateva clipe – omul care iti doresti sa fii.

Uneori, sa cresti inseamna sa iti dai seama undeva pe traseu ca un drum pe care l-ai facut mereu, iar si iar, a devenit brusc mai usor.

(Prea) deseori habar nu am ce inseamna sa cresti; si ma intreb, si ma dau cu capul de pragul de sus al limitelor mele pe care nu reusesc cu nici un chip sa le depasesc; alteori ma uit cu invidie in “curtea vecinului” unde iarba pare intotdeauna mai verde si cresterea fara doar si poate mai usoara.

Insa uneori – uneori se intampla cate un lucru mic si banal- cate un milimetru de miscare a energiei din care sunt facute lumile (ca in secundele acelea rare cand “prinzi” miscarea minutarului); se intampla uneori ca pentru cate o secunda sa pot privi oamenii, lucrurile si intamplarile – prin ochii dragostei.

Si atunci STIU fara niciun dubiu ce inseamna sa cresti.

Poate ca e toata oboseala acumulata in ultimele cateva zile.

Poate e calendarul meu, pe care scrie azi “daca ai sti ca timpul tau pe pamant este scurt, ce ai face cu ce-a mai ramas din el? fa astazi ceva in acest sens“.

poate este tot ajutorul pe care il primesc si tot cel pe care nu-l primesc; toate datile cand am cu cine vorbi si toate datile cand nu.

Poate sunt momentele cand – pentru a continua sa fac ceea ce fac trebuie sa dau mai incet volumul lumii exterioare si mai tare pe cel al lumii interioare si sa inchid ochii la dizarmonii.

Poate sunt toate datile cand nu stiu sa fiu acolo cum ar trebui si aleg sa nu fiu acolo deloc desi stiu din clipa unu ca nu este alegerea buna si nici logica; toate datile cand nu pot sa nu critic desi stiu ca celalalt asteapta de la mine o incurajare; toate cand tac si nu spun as vrea sa spun, cand ma dau cu un pas in spate in loc sa imbratisez, cand mana se intinde spre celalalt numai in mintea mea, iar in realitate ramane nemiscata, cand cer in loc sa ofer, desi am ce sa ofer si nimic nu m-ar face mai fericita.

Poate ca melodia asta pe care o ascult pe repeat creeaza emotii care nu sunt acolo si e doar imaginatia mea hipersensibila cea care scrie randurile astea. Sau poate nu.

Pentru ca nu exista in fiecare zi conferinte ca asta, si pentru ca o parte din mine simte nevoia sa invete tot timpul,  “scoala” mea arata zilele astea in multe feluri.

Seara, intru in sala de clasa a cartii acesteia (pe care am primit-o cadou acum cateva zile). Irvin Yalom e un profesor ciudat, care face multe lucruri altfel decat le-as face eu si are multe credinte diferite, insa gasesc fascinante povestile lui din “Mama si sensul vietii”, intr-un fel ca pe studiile de caz pe care nu le-am avut in clasa a X-a, in alt fel ca pe lectura care imi pune mintea la lucru in loc s-o lase sa se atrofieze.

Cand am un pic de timp liber si – preferabil – companie (a copiilor din Alexa 2k10 sau, mai nou, a Madalinei) – vad cate un episod din “Lie to me” – serial in care, dand la o parte doza de comercial, am gasit cateva franturi de “altceva” educativ, care ar trebui sa se predea la Facultatea de Psihologie – inca din anul I.

Si cateodata – mult mai rar decat mi-as dori, daca astrele se aliniaza potrivit, daca programele noastre se sincronizeaza, se poate sa invat cat un curs de-un semestru (despre educatia incluziva, despre surditatea congenitala si intelect, despre rostul evaluarii sau chiar despre noua lege a invatamantului), de la Teo. Si despre dragoste s-ar putea sa invat…

In fiecare dimineata ma opresc cateva clipe la coltul caminului, sa respir ziua care incepe. Imi plac la nebunie diminetile acestea, pline de soare, cand nu e nici atat de cald incat sa vrei sa te ascunzi, nici atat de frig, incat sa-ti inghete plamanii. E doar aer curat, prospetime si lumina.

Am ajuns sa cred ca in locul acela – e un exoportal - si ca in pragul lui stau cateva clipe, dimineata dupa dimineata, aruncand un ochi catre multele – foarte multele posibilitati in care ziua mea poate sa se desfasoare.

Apoi trec mai departe, cufundandu-ma in amanuntele vietii mele de zi cu zi.

De fiecare data cand sunt plecata mai mult timp din viata mea de zi-cu-zi, ma bucur de ocazia pe care o am de a capata putina perspectiva. De a-mi da seama daca drumul pe care sunt ma duce unde vreau sa ajung. Sau nu. Daca atunci cand voi fi “mare” vreau sa fiu… tot cine am spus ca vreau sa fiu; sau altcineva. Daca papucii pe care ii incalt zi de zi mi se mai potrivesc, daca imi mai plac, daca ma mai simt bine in ei.

Facand curatenie prin inboxurile pe care n-am mai apucat sa le citesc de doua saptamani, am gasit un text frumos de-al lui Andrei Plesu (trimis, de fapt, de Diana undeva prin decembrie), din care o sa aleg cateva pasaje care, ca si melodiile pe care le indragesc imediat, parca vorbesc despre mine.

“Am uitat misterul adânc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri.
Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat.

Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite.

Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza în nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocari  meschine. Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie.

Ma misc, de dimineata pana seara, într-un univers artificial, agitat, infectat  de trivialitate.

Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am urâtit, ne-am înstrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamântul si oamenii.”

Si dupa cateva zile petrecute cu el asa cum imi doresc mereu si tot nu apucam, de mangaiat copilul cu doua fire de par pe frunte (gest care a determinat primul hohot de ras din viata lui), de iesit afara, la soare, de stat pe iarba cu ochii la cer, de plantat copaci, de group-hugs, de tinut in brate finuta mica – cu tot cu adidasii roz cu inimioare, citesc parca altfel, cu mai mult curaj si mai mult optimism paragraful final:

“Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei… Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.” (articolul intreg – aici)

Si apoi, cum zice emotionant altcineva “ma gandesc ca o fi posibil sa faci din viata ta un act de frumusete si libertate, chiar daca nu aplauda nimeni in afara de ingerul tau, eventual.”

Cred ca majoritatea celulelor mele dorm deja. Sunt obosita-obosita-obosita.

Dar e atat de bine-bine-bine cum n-a mai fost de mult.

Nu, bine a mai fost. A fost. A tot fost, si este.

Dar e… plin, plin-ochi. De experiente multe, intense si diverse.

O sa ma duc sa vars paharul – in vise; sa fac loc pentru maine. Si apoi pentru inca un maine. Si pentru inca un maine…

De o saptamana, intalnirea mea cu mine – la inceputul zilei se petrece aici.  In loc de cafea, in loc de 3 in 1, uneori inaintea carnetelului cu multumescuri. Unul dintre autorii mei favoriti – dintre terapeutii mei favoriti – are blog / site.  Pe care scrie cam doua articole noi pe zi. Mai precis pe noapte. Pe care raspunde la comentarii (la majoritatea, anyway). Si scrie cu simt de raspundere, cu umor – dar si cu seriozitate – despre multe dintre temele mele preferate: sincronicitati, educatie, copii, sanatate si boala, cuplu.

Asadar cine mi-a schimbat felul in care imi incep ziua? Eu. Dar ii multumesc lui Adrian pentru prilej.

Cand citesc ceva ce imi place tare mult, mi se face pofta sa scriu, asa cum – cand primesc foarte multa dragoste, ma apuca un chef nebun sa dau dragoste inapoi.

Mi-e drag sa stau cu oamenii. Sa stau de vorba, sa le aud povestile. Sa ii scot la un ceai (pe cei care nu beau cafea), la un capucino – pe cei care stiu sa se rasfete, la un coktail pe cei care nu stiu sa se premieze sau la o cafea pe cei foarte foarte speciali – si sa le ascult povestile. Uneori ma opresc, ma uit la ei si zambesc – fiindca mi-e asa de drag sa fiu acolo.

Lucrul pe care il invat acuma e cum sa-mi schimb papucii. Nu cum sa port tot felul de papuci, fiindca asta stiu deja. Stiu cum sa-i port pe cei cu toc, eleganti si scortosi, si pe cei seriosi, cu botul patrat, care nu stiu sa zambeasca, pe cei comozi, de sport, pe care te poti baza; sandalele sexy cu berete visinii in care imi place sa fiu admirata si pe cei calzi-calzi, care au tot timpul in interior un smiley pe care nu-l stie nimeni (il stiu numai eu si asta ma face si pe mine sa zambesc continuu). Stiu cum sa-i port. Acum invat cum sa-i schimb cat mai usor cu putinta.

Intr-un fel viata mea de acum e ca o zi de vineri, inaintea week-end-ului.

Atunci cand sunt bine, cand e cald si pace la mine-n suflet, cand locul in care ma gasesc e plin de dragoste, imi amintesc vag despre cand dau cu capul de zid, despre cand cate-o rana doare rau-rau. Si de fiecare data, pare atat de greu de crezut ca o sa fac iarasi drumul acela. Pare atat de greu de crezut ca mai este posibil sa uit.

Si apoi se intampla…

Sunt intr-o perioada in care, daca asculti cu atentie cand treci pe langa mine, auzi sigur cate-un “dinggg“, fiindca imi tot pica fise. Ca de obicei, prima intrebare este mereu “si acum ce fac??”, uitand ca de multe ori nu trebuie sa fac nimic, ajunge doar sa fiu.

Apoi vine Nuţă si-mi aminteste unde sa caut.

Inteleg despre mine ca nu stiu sa spun “la revedere”, ca nu-mi dau voie sa fiu agresiva, ca s-ar putea sa raman o mama cu un singur copil, ca ma pot indragosti din nou si din nou de sotul meu oricand. ca daca invarti elicea, porneste si motorul. ca e nevoie de o miza mare pentru ca eu sa ma schimb. ca ma pot simti ranita la cinci minute pe ceas dupa ce am auzit un “te iubesc”, ca daca cer, pot primi o farama de senin din versurile reci, de metal, de la Pink Floyd, ca pana si fiul meu poate fi gelos pe prietenii mei.

As vrea sa pot mai usor sa zic “NU”; sa pot mai repede sa zic “ACUM”; sa-mi inteleg tusea asta enervanta care ma scoate din minti de ceva timp; sa ma pot da pur si simplu la o parte cand e prea mult din mine undeva; sa pot sa-mi scriu posturile direct la tastatura si sa nu mai am impresia ca “Octombrie” de pe “Petala” e compusa special pentru mine. Sau poate ca asta DA!

Marea leagana corabii

Marinarii sunt plecati

Mainile tale scriu si fac cafea

Sub ochii mei fermecati

Daca vrei, putem zbura…

Daca vrei, PUTEM ZBURA!