Cred ca majoritatea celulelor mele dorm deja. Sunt obosita-obosita-obosita.
Dar e atat de bine-bine-bine cum n-a mai fost de mult.
Nu, bine a mai fost. A fost. A tot fost, si este.
Dar e… plin, plin-ochi. De experiente multe, intense si diverse.
O sa ma duc sa vars paharul – in vise; sa fac loc pentru maine. Si apoi pentru inca un maine. Si pentru inca un maine…
De o saptamana, intalnirea mea cu mine – la inceputul zilei se petrece aici. In loc de cafea, in loc de 3 in 1, uneori inaintea carnetelului cu multumescuri. Unul dintre autorii mei favoriti – dintre terapeutii mei favoriti – are blog / site. Pe care scrie cam doua articole noi pe zi. Mai precis pe noapte. Pe care raspunde la comentarii (la majoritatea, anyway). Si scrie cu simt de raspundere, cu umor – dar si cu seriozitate – despre multe dintre temele mele preferate: sincronicitati, educatie, copii, sanatate si boala, cuplu.
Asadar cine mi-a schimbat felul in care imi incep ziua? Eu. Dar ii multumesc lui Adrian pentru prilej.
Cand citesc ceva ce imi place tare mult, mi se face pofta sa scriu, asa cum – cand primesc foarte multa dragoste, ma apuca un chef nebun sa dau dragoste inapoi.
Mi-e drag sa stau cu oamenii. Sa stau de vorba, sa le aud povestile. Sa ii scot la un ceai (pe cei care nu beau cafea), la un capucino – pe cei care stiu sa se rasfete, la un coktail pe cei care nu stiu sa se premieze sau la o cafea pe cei foarte foarte speciali – si sa le ascult povestile. Uneori ma opresc, ma uit la ei si zambesc – fiindca mi-e asa de drag sa fiu acolo.
Lucrul pe care il invat acuma e cum sa-mi schimb papucii. Nu cum sa port tot felul de papuci, fiindca asta stiu deja. Stiu cum sa-i port pe cei cu toc, eleganti si scortosi, si pe cei seriosi, cu botul patrat, care nu stiu sa zambeasca, pe cei comozi, de sport, pe care te poti baza; sandalele sexy cu berete visinii in care imi place sa fiu admirata si pe cei calzi-calzi, care au tot timpul in interior un smiley pe care nu-l stie nimeni (il stiu numai eu si asta ma face si pe mine sa zambesc continuu). Stiu cum sa-i port. Acum invat cum sa-i schimb cat mai usor cu putinta.
Intr-un fel viata mea de acum e ca o zi de vineri, inaintea week-end-ului.
Atunci cand sunt bine, cand e cald si pace la mine-n suflet, cand locul in care ma gasesc e plin de dragoste, imi amintesc vag despre cand dau cu capul de zid, despre cand cate-o rana doare rau-rau. Si de fiecare data, pare atat de greu de crezut ca o sa fac iarasi drumul acela. Pare atat de greu de crezut ca mai este posibil sa uit.
Si apoi se intampla…
Sunt intr-o perioada in care, daca asculti cu atentie cand treci pe langa mine, auzi sigur cate-un “dinggg“, fiindca imi tot pica fise. Ca de obicei, prima intrebare este mereu “si acum ce fac??”, uitand ca de multe ori nu trebuie sa fac nimic, ajunge doar sa fiu.
Apoi vine Nuţă si-mi aminteste unde sa caut.
Inteleg despre mine ca nu stiu sa spun “la revedere”, ca nu-mi dau voie sa fiu agresiva, ca s-ar putea sa raman o mama cu un singur copil, ca ma pot indragosti din nou si din nou de sotul meu oricand. ca daca invarti elicea, porneste si motorul. ca e nevoie de o miza mare pentru ca eu sa ma schimb. ca ma pot simti ranita la cinci minute pe ceas dupa ce am auzit un “te iubesc”, ca daca cer, pot primi o farama de senin din versurile reci, de metal, de la Pink Floyd, ca pana si fiul meu poate fi gelos pe prietenii mei.
As vrea sa pot mai usor sa zic “NU”; sa pot mai repede sa zic “ACUM”; sa-mi inteleg tusea asta enervanta care ma scoate din minti de ceva timp; sa ma pot da pur si simplu la o parte cand e prea mult din mine undeva; sa pot sa-mi scriu posturile direct la tastatura si sa nu mai am impresia ca “Octombrie” de pe “Petala” e compusa special pentru mine. Sau poate ca asta DA!
Marea leagana corabii
Marinarii sunt plecati
Mainile tale scriu si fac cafea
Sub ochii mei fermecati
Daca vrei, putem zbura…
Cine-l cunoaste bine, stie ca este un romantic incurabil (NOT!).
Ne intorceam astazi de la “Fata mosului” – din traditionala iesire in doi de ziua noastra, cand ne-am dat seama ca, desi sarbatorim azi patru ani de la nunta, de fapt suntem impreuna de 10 (ZECE!) ani. Constatare insotita de un inceput de atac de panica (eu) si de un ras in barba amuzat (el).
Un kilometru mai incolo, m-am inecat si am inceput sa tusesc. La care el, calm, se uita cald la mine peste volan si zice:
“Stii, ideea ar fi sa ajungem la douazeci. Cel putin.”
…
Am pe birou o minune – in forma de calendar, care la fiecare fila are cate o opera de arta.
Azi:
(“Profil de fata cu flori”).
Sana voia un post despre energia vitala care ne inconjoara (jur ca imaginea din calendar e mult mai verde decat poza 
).
Vinerea trecuta, in Keukenhof:
(“vedere frontala de fata, fara flori” ).
Later edit: Alma intreba azi de ce am scris “numai atat” despre excursie. Pentru ca e mult prea mult de spus pentru o singura poveste. Asa ca o sa mai tot fie firmituri, amestecate prin alte povesti 
.
A inceput in ziua cand Madalina mi-a spus ca de Paste anul asta sta in Iasi si vrea sa gateasca. S-a luat, ca un virus. Nu stiu cum, ca ea nici macar nu s-a chinuit sa ma convinga.
Apoi m-am uitat la imagini cu iepurasi; am cumparat decoratiuni verzi, galbene si portocalii. Am cautat retete (ceea ce pentru mine e un record in sine). Am aflat – un an mai tarziu – “legenda iepurasului”, de la Sana (total aiuristica, you don’t wanna know :-j ).
Am sarbatorit-o pe La, care a mai intinerit un an (ma rog, asta nu e de Paste, dar nu puteam sa nu spun, fiindca mi-e draga).
Apoi Cosmin mi-a adus sa ascult un cantec de Craciun, de-al lui Tim Minchin (asta), pe care l-am fredonat toata ziua si care mi s-a parut acompaniamentul muzical perfect al acestei perioade.
Iar astazi, Madalina cealalta, draga de ea, mi-a oferit una dintre cele mai frumoase, mai pline de bucurie si mai inedite experiente pe care le-am avut de mult timp incoace: o “sedinta” de… decorat oua de Paste. Impreuna cu Madalina mea si cu Nik, am aterizat acasa la Tania, matusa-minune despre care se povesteste aici.
De la intrare am plonjat direct intr-o mare de… dragoste, de bucurie si de buna dispozitie; am mancat trei feluri de mancare de post super-extra-bune; am primit foile cu modele de oua “de la Mami”, ne-am inarmat cu… ustensilele acelea folosite la desenat modelul cu ceara – care nu stiu nici acum cum se cheama – si am inceput. Opt oameni intr-o bucatarie luminoasa si calda cu vedere deasupra orasului (care opt s-au facut zece si apoi unsprezece) – si-au trait fiecare aventura simpla, dar aproape neverosimila de a crea ceva ce – am invatat noi – “nu poate iesi decat bine”. “De altfel, ouale, ca si oamenii, au fiecare soarta lui” – ne-a mai povestit Tania; “si apoi, ce bucurie poti sa simti daca stai pe margine si privesti?”…
De-acolo a mai urmat o sesiune de gatit ciocolata de casa buna-buna, fara sa incetam sa ne minunam cata bucurie se ascunde in lucrurile simple, peste care putem atat de usor sa trecem cu vederea!
Asa ca nu stiu ce se va intampla cu dispozitia-de-Paste maine, dar acum este aici si ma bucur de ea cat pot de mult.