Irina Şubredu

O multime de lucruri ciudate se intampla odata cu o casatorie: te trezesti ca ceea ce numeai “familie” este un termen care isi extinde granitele dincolo chiar de ceea ce iti imaginai ca este posibil. Ocazie cu care devine firesc sa capat un loc in plus de rasfat (la Corbu, unde parintii lui Nik ne adopta, cu tot cu Bogdan, iar mama Cuta imi aminteste de fiecare data de Buni). Ocazie cu care Mada si Nik capata un loc in plus de rasfat – la aceasta familie – devenita prin alianta “a mea”.

Si cand intr-o dimineata ne urcam in masini si pornim – din Tatarasi si Copou, Piatra Neamt, Darmanesti, Ramnicu Sarat si Constanta – spre acelasi loc indepartat, dar frumos, din Muntii Vrancei, ce importanta mai are CARE verighete (sau care iubiri) au facut initial posibil aceasta adunare?

Asa ca nu stiu sa spun daca mi-a placut mai mult clipa de-acum traditionala cand am sarit in Suzuki; oprirea (a nu stiu cata) la poze, intr-un loc care-ti taie respiratia, asteptatul “unde se face la stanga”, leaganul genial de pe terasa, mic-dejunul cu clatite, lapte proaspat si rulada cu frisca, porumbul fiert sau linistea care se lasa cand cea mai mare parte a “trupei” pleaca in expeditie; descoperirea ca Bogdan si Octavian pot petrece o ora impreuna fara ca vreunul dintre ei sa se plictiseasca; clipele furate – “la sfat” cu Mada – ca pe vremuri; canile pe care scria ” Bogatia clipelor petrecute impreuna”; descoperirea ca eu si Manuel am avut in copilarie cate un caine pe care il chema Mitica; declaratia “Mami, eu te iubesc pana… in Bulgaria SI pana la luna SI pana unde se termina balansoarul” – in care “pana unde se termina balansoarul” este considerat cel mai indepartat reper.

Sau felul in care, impreuna cu oamenii acestia, indiferent de legaturile de sange, ma simt ca intr-o familie.

Stau in fata unor relatii pe care le am in prezent cum stateam in scoala generala in fata unor probleme de matematica foarte complicate sau a unor jocuri de logica foarte enervante, inainte de a le descifra sensul, de a le gasi solutia: nu stiu incotro s-o iau; nu inteleg ce vor sa ma invete; sau inteleg ce vor sa ma invete si stiu incotro s-o iau, doar ca nu-mi convine si inca stau pe loc, sperand sa descopar altceva.

Sentimentul trait este de fascinatie nemarginita amestecata cu frustrare nemarginita – dupa care, cand frustrarea devine prea mare – imi bag picioarele si ma las.

Apoi ma intorc, fiindca fascinatia este totusi irezistibila. Si fiindca in tot timpul asta, chiar cand nu stiu “solutia”, am constant sentimentul ca solutia exista, ca o s-o aflu, ca o sa inteleg. Si cine o sa fiu atunci, imbogatita cu volumul de cunoastere acumulat din experienta prezenta, plus echilibrul emotional care ma asteapta – sunt cu mult prea tentante…

Dragostea poate veni in diverse forme. Daca nu apare in forma pe care o asteptam sau speram sa vina, asta nu inseamna ca nu a sosit.

Sa petrec o ora in tacere, “chiar daca mai exista cineva langa mine” – asta a fost “tema” mea pe ziua de astazi.

In primul rand ca toate lucrurile s-au miscat mai incet. Nu in sensul enervant, in care tu astepti sa se intample ceva, si nu se intampla. Ci in sensul… calm al cuvantului. Ca si cum deodata ar fi fost timp pentru toate. Ca si cum timpul ar fi avut rabdare cu mine.

Apoi, a devenit mai important daca ceva este important. Daca ceva conteaza. Daca are sens. Ceea ce urma sa spun sau sa fac. Si daca nu, nu.

Apoi, au iesit la iveala o serie de lucruri uitate. Dintre cele pe care le pusesem “on hold”, pentru a fi facute imediat ce am un ragaz.

Apoi, am realizat cate conversatii port in capul meu. Fara sa deschid gura. Cu oamenii care imi sunt aproape zi de zi. Cu cei care sunt departe. Cu cei din carti sau care scriu carti.

Dar poate cel mai mult, a insemnat sa fiu prezenta mai mult. Sa fiu mai aici. Mai acum. Sa traiesc mai secunda cu secunda. Poate de aceea mi se pare ca s-au intamplat atat de multe, intr-o singura ora in care am tacut, tac. Desi a trecut atat de putin.

Nu pentru ca ma emotioneaza poza asta:

la fel de mult ca poza asta:

Ci pentru cat de tare imi vine sa ma bag si eu acolo!

Un copil mi-a spus astazi “La multi ani!” pentru maine. Primesc urarea, tocmai de aceea.

Si o dau, cu drag, mai departe.

Tuturor celor care  pot sa topaie de bucurie ca au bibliorafturi colorate;

care pot sa joace fotbal cu mingea de carpe in mijlocul sufrageriei;

care pot sa faca dansul bucuriei pentru un penar cu 20 de linere de culori diferite;

care iau un cub de post-it-uri si il impart frateste tuturor celor din birou;

care se baga intr-o cutie in care a fost o imprimanta;

care urmaresc cu cea mai mare atentie si seriozitate un desen animat cu zanute;

carora le place sa se picteze pe faţă;

care se joaca cu baloane cu heliu sub pretextul ca ii amuza pe cei (si mai) mici;

pe care ii bucura cum nu se poate – baloanele de sapun;

carora le plac inghetata, acadelele si vata pe bat;

care nu se pot abtine sa nu se dea in leagane in parc;

care stiu toate desenele animate, pe unele dinte ele pe de rost;

care au curajul sa se bosumfle vizibil cand li se pare – nu ca nu sunt iubiti, ci ca nu primesc atentie destula;

tuturor celor carora le place sa picteze, sa se joace, care pot rade intr-un loc scortos si serios, sau de lucruri scortoase si serioase;

care au curaj sa dea si sa primeasca imbratisari.

Adica tuturor celor in sufletul carora traieste copilul interior.

…cum ar fi sa sar in pijamale direct din hainele de drum; sa ma bucur de mirosul de popcorn ca si cum ar fi cine stie ce delicatesa; sa inchid ochii la faptul ca noul “cortulet” al puiului imi mananca jumatate din living; sa abia astept sa ma uit la un film cu baietii mei; sa ii trimit in gand o imbratisare Madalinei, fiindca mi-e prea lene sa ma car pana in Copou; sa pescuiesc bucatile de gutuie dintr-un borcan de compot – la intrecere cu copilul; sa ma gandesc cu recunostinta ca exista oameni ca Andrei, care fac ca totul sa para usor si copii ca fiica lui, care e toata numai un zambet, inainte de a implini trei luni!

Aproape ca m-am obisnuit sa intalnesc zi de zi sincronicitati la tot pasul; legaturi neobisnuite si improbabile intre lucruri care imi plac, care ma preocupa (deci locuiesc in capul meu) si cuvinte, intamplari, oameni – care locuiesc in afara mea. Aproape ca nu-mi mai amintesc cum e sa NU descopar aceste legaturi.

Si aceasta aproape obisnuinta a mea aproape ca ma face sa trec peste sincronicitati frumoase, ca cea de azi, cu maci, fara sa le povestesc.

Asadar, astazi, una dintre persoanele apropiate mie pe plan profesional  – dar cu care vorbesc foarte rar altceva decat subiecte profesionale, avea la avatar o poza frumoasa cu maci si la status “Un buchet de maci pentru I.“. Convinsa fiind ca e vorba de altcineva, dar mirata de coincidenta de nume si de preferinte (etno)botanice, am facut o gluma pe tema asta, doar ca sa aflu ca da, era vorba despre mine!

Jumatate de ora mai tarziu, unul dintre studentii din proiectele noastre – cu care pastrez legatura – imi povesteste ca el si prietena lui se gandeau sa vina azi pe la mine cu… un buchet de maci!

As fi trecut, cum spuneam, peste aceasta intamplare fara s-o povestesc daca – o secunda inainte sa inchid calculatorul nu m-ar fi impulsionat o postare dragalasa de pe blogul asta - legata de melodia care m-a bantuit ieri si azi. Si, pentru ca Universului in care traim tare-i mai place sa se joace, am dat, alte cateva secunde mai tarziu, peste asta – o oglinda perfecta pentru melodia despre care spuneam.

De asemenea, pe plannerul nostru din birou scrie la ziua de ieri “spread the love” – iar eu am sentimentul – de aseara incoace ca s-a spart o conducta cu dragoste, fiindca simt cum primesc din toate partile (pana si de la fina mea care azi a zis “NA-NA”), dar asta este o alta poveste si va fi (probabil) povestita alta data….

Ma simt de parca as avea pe foc o oala mare in care tot adaug stari - cum as adauga ingrediente si le amestec si astept sa se combine unele cu altele si sa iasa ceva.

Ma simt ca si cum le-as gusta pe fiecare mai intai – apoi le-as topi pe cerul gurii ca sa le cunosc si recunosc aroma – inainte de a le inghiti.

Am chef uneori sa pun mana pe pix si sa fac o schema - o schema despre cum functionez eu si sa o afisez pe toti stalpii pe o raza de un kilometru in jurul meu.

Imi vine cateodata sa ma dezbrac de masca zambitoare si politicoasa pe care o port cea mai mare parte din timp, precum si de masca de victima de dedesubtul ei – si sa umblu asa o vreme prin viata – chiar daca in felul asta curcubeul de stari prin care trec intr-o zi ar schimba culorile aerului din apropiere.

Urasc cand las sa treaca prea multa vreme inainte de a spune “STOP!”; ca tolerez peste limitele mele tot felul de lucruri, ca ignor cand sufletul meu imi spune: “opreste-te. respira acum. cauta o cale de a te simti mai bine.”. Cand spun “sigur ca da” in loc de “bineinteles ca nu”; cand ma simt vinovata pentru lucruri pe care nu le fac sau pentru felul in care se simt ceilalti; cand le dau voie sa-mi spuna zi de zi cat de dificila sunt si cat se tem de mine, dar nu sunt in stare sa le spun cum ma simt eu in situatiile acelea.

Imi place sa-i invat pe altii, sa vad lumina din ei, sa astept pana se aprinde mai tare si incepe sa lumineze totul in jur; sa-i insotesc pe drumul lor catre crestere. Ma entuziasmeaza sa ma gandesc cum sa fac lumea mai buna decat am gasit-o . Ma entuziasmeaza ideile noi despre cum pot atinge vietile cat mai multor oameni.

Ma topeste sa fiu tinuta in brate – desi reusesc sa ma abandonez cu adevarat foarte rar. Plutesc cand intr-o imbratisare reusesc sa (re)gasesc sentimentul acela de Acasa, de “am-incredere-deplina-in-tine-orice-ai-face”. Pot oferi oricand o imbratisare, dar nu pot primi una oricand.

Atingerea o vad ca pe o forma de apropiere – si o pretuiesc cel mai mult pe cea sufleteasca – pe care o simt de la oricati kilometri, dar o apreciez si pe cea fizica, sursa de tandrete si de caldura.

Mi-e frica de singuratate, de oamenii care rad de o idee inainte o inteleaga; ma tem cand mi se pare ca nu sunt importanta pentru tine, cand nu ma lasi sa fiu acolo; ma doare cand imi promiti ceva si nu te tii de cuvant si cand nu ma asculti.

Iubesc la oameni talentul, harul de orice fel; incercarile de a fi mai buni, rabdarea, pasiunea; cand intind o mana desi nu-s obligati, cand fac bine stiind ca nu-i vede nimeni; duiosia; felul in care uneori au incredere in mine, in care uneori imi zambesc si aproape intotdeauna isi deschid sufletul. `

Nu, nu stiu sigur care e scopul meu in viata si nici nu am un raspuns definitiv la intrebarea “cine sunt eu?“, dar paleta de culori e intinsa pe masa si la asta lucrez acum.

M-a emotionat pana la lacrimi “See me beautiful” a lui Red Grammer; si abia ascultand-o a 101-a oara am inteles:

mai mult decat sa ma vezi frumoasa,

cand te uiti la mine,

mi-as dori

sa ma VEZI.

Aventura de week-end in imagini:

Cate unul pe carare:

Da mana! (asa e cand mergi cu Tata pe munte… )

Fane e acolo sus si face poze!

Poza traditionala pe marginea prapastiei (unde in mod traditional parintii le spun copiilor sa nu faca poze).

Siiiii sunt suuuus! (iar afara e mai luminos si mai frumos decat se vede in poza ).

Iar in cazul in care va intrebati cum e in nori: asa e!

Cararea cu lumina, copilul, parintele (sau parintele, bunicul) si promisiunea ca un juramant sa ne intoarcem.

De la inceputul lunii pana acum am terminat de citit “Minciuni pe canapea” a lui Yalom, “Cineva cu care sa fugi de acasa” a lui David Grossman si “Amintirea Pamantului” a lui Orson Scot Card.

De la inceputul lunii pana acum am parcurs de asemenea mai multe sute de kilometri (peste 1000 de fapt, cred).

Dar intr-un fel sunt convinsa ca fiecare carte citita ma duce mai departe. De fapt, cumva, parca fiecare carte citita ma duce mai sus. Parca fiecare carte citita e o treapta – pe care daca urc, perspectiva mea asupra lumii si vietii se largeste.

(later edit: doua luni mai tarziu am gasit asta…:

…aici. It’s like somebody created a piece of reality just for me )

Cineva este convins ca fac o greseala dand copilului meu (si copiilor din jurul meu) cat de multa perspectiva pot, fiindca le va fi greu cand se vor lovi de sistem; altcineva e convinsa ca lumea ei nu are sens (de fapt nu e convinsa, dar vrea sa o conving eu ca are ); cineva face rochii colorate cu carioca, in timp ce altcineva povesteste ce fain a fost intr-un loc unde nu voia sa mearga (cu mine >:) ).

Si cumva, toate acestea se potrivesc ca niste piese de puzzle intr-un tablou minunat colorat care e viata mea de acum.

… o viata cu sens.

Cu cat ma uit mai atent, cu atat mi se pare mai mult ca exista o logica in toate. Situatiile in care ma infurii – traite fix ainainte de inceperea seminarului despre furie; explicatia despre abandon si tradare venita de unde ma asteptam mai putin, dar exact cand incercam sa o aflu; cele doua saloane – de frumusete interioara (IN-LIGHT) si exterioara (DE-LIGHTS)  – apartinand LUMINitei; felul in care traiesc acum aceeasi experienta (de a fi singura, la o formare de o saptamana, in Bucuresti) – atat de diferit de acum cinci luni – eu insami fiind intr-o etapa diferita…

Stiu cat de absurd, de ireal, de revoltator, de fals, de ciudat poate parea asta cuiva care sufera, care se victimizeaza, caruia ii este greu, care nu intelege (cum mi se pare si mie cand sunt intr-una din etapele respective).

Insa acum, asta seara, o sa dau voie lumii sa “fall into place”. Fiecare parte, oricat de mica.

Si pana una-alta, o imagine frumoasa de pe un blog frumos: