Irina Şubredu

Tinandu-te strans in brate asta-seara, in timp ce te hraneam, mi-a dat prin cap: tu n-o sa-ti amintesti clipa asta; iar eu n-o s-o uit.

Clipa asta, cand esti in bratele mele. Si esti caldut. Si moale. Si atat de mic, ca bratele mele te pot cuprinde, din crestet pana-n talpi. Si e semi-intuneric. Si bine. Si eu te hranesc. Si te mangai incet. Si zambesc cu ochii intredeschisi.

Tu o sa cresti, o sa pleci in lume; o s-o explorezi si – intr-o zi – cuceresti. Apoi o sa adormi tinand in brate o fata, o femeie, apoi poate intr-o noapte – pe copilul tau.

Si n-o sa-ti amintesti clipa asta. Iar eu n-am s-o uit.

Photo source.

In parte pentru ca asa-s eu facuta, in parte pentru ca am fost “putin” ocupata cu altele in ultimul timp, m-am obisnuit oarecum cu gandul ca ori blogul asta, ori jurnalul in care scriam in clasa a VI-a (si apoi il ascundeam in gradina, in tufa cu zmeura – da, mama, acolo era, in caz ca il cautai…) – is unul si-acelasi lucru. Nu in sensul ca “am voie” sa scriu numai chestii siropoase despre iubirile nemarturisite, ci in sensul ca nu-l mai citeste nimeni altcineva decat mine. Ok, stiu ca exista google analytics & all, dar for some reason nu face parte nici dintre placerile, nici dintre obiceiurile mele sa-l consult.

Adica nici macar faptul ca uneori ma mai trezesc cu cate un comentariu la cate o postare (despre copiii mei, de regula) – nu mi se pare ciudat, pentru ca de multe ori ele vin de la cineva din cercul (foarte) restrans de prieteni carora oricum le povestesc si direct ce mai scriu pe-aici.

De aceea, cand mama Mirunei ma intreaba intr-o zi daca n-am si vreo carte scoasa – ca si cum ar fi cel mai firesc lucru din lume, se poate sa raman fara replica. Nu din vreo falsa modestie, ci pentru ca ma ia prin surprinde greutatea complimentului primit. Iar apoi, cand unul dintre oamenii carora le admir cel mai mult felul de a scrie, pe care-l gasesc deopotriva uimitor de inteligent si foarte amuzant -  imi spune ca obisnuieste sa tot deschida usa virtuala pe-aici, e normal sa-i raspund cu intarziere la mesaj (fix cat sa fac o tura de camera sarind intr-un picior). Pentru ca… pentru ca da .

Image source.

Acum doua seri, trezit fiind Codrinu’, ne-am napustit si eu si taica-su’care incotro, sa-i pregatim baia, profitand de faptul ca (inca) nu se rostogoleste si (inca) il gasim unde l-am lasat.

In timpul asta frate-su, zis si Bogdan-cel-Mare, fara o vorba, se duce tinta in sufragerie de unde ia respectiv cartea lui Codrin (senchiu, Alma, by the way), se duce in dormitor si incepe sa-i arate: “uite, Codrinu, aici e o floare; aici e un ceas; aici e un soare…”.

La usa, noi, parintii, ne uitam interzisi. Tarziu, ridicandu-ne cu dosul mainii barbiile cazute, ca sa ne inchidem gurile, ne amintim ca ne grabeam. Sa aducem cadita, sa aducem hainute…

A(ve)m multe, foarte multe motive de recunostinta azi, luna asta, anul asta care se incheie acusi.

Fiindca e ziua ta, azi, cand implinesti o luna de cand esti cu noi, o sa multumesc totusi, mai intai si mai ales pentru tine.

La multi ani!

Poate ca te mai tin in brate cateva minute in plus dupa ce ai terminat de mancat, ca sa-ti pot mirosi parul, fiindca mi se pare cel mai heart-melting miros de pe pamant.

Poate ca te mai tin pe umar cateva minute dupa ce ai scos aerul, fiindca stai in pozitia in care imi e cel mai usor sa iti sarut obrajii.

Poate ca rad de tine uneori, cand esti asa grabit sa-ti primesti portia de mancare, fiindca pari ca ai fi in stare de orice.

Si poate ca in soapta, cand nu e nimeni atent, iti spun pe tot felul de nume nastrusnice; cum ar fi “Ghinduţă” sau “Ghemotocel” sau “Obraji calduti”.

Si poate ca ma bucur un pic mai mult de tine, stiind mai mult decat inainte, mai mult decat cand am facut asta prima data, ca timpul trece repede si ca minunile astea de momente merita traite acum.

Poveste in soapta

cu unele (vagi) acorduri de surle si trambite

Cel mai greu mi-e sa incep de undeva povestea despre Codrin; nu stiu de unde, oricat incerc, oricat astept ca timpul sa puna ordine in ganduri, in emotii, in trairi.

Sa incep de la scrisoarea pe care i-am scris-o inainte sa vina, explicandu-i ce fel de mama sunt, ce fel de familie il asteapta, ce ii pot oferi (si ce nu); sa incep de la the leap of faith – din seminarul de la Dijon – de care am avut nevoie ca sa pot face asta din nou.

Paranteza rotunda: sa ai un copil inseamna intr-adevar sa ai curajul sa te uiti cum inima ta iese din piept si se plimba nestingherita pe-afara. Dar cata inconstienta iti trebuie ca sa faci asta INCA o data, cand stii deja ce inseamna??

Povestea lui Codrin, ziceam, nu stiu cand si nici cum s-o incep. Poate fiindca a inceput-o el singur cand si cum i-a venit bine.

Pe lume a venit in luna mea preferata, in luna care e pentru mine cea mai frumoasa din an, octombrie, in ziua de nastere a tatalui lui, pe 24. In carne si oase – prima data l-am auzit, vazut si mai ales simtit cand eram inca pe masa de operatie. M-am bucurat sa-i aud strigatul puternic, mi s-a parut – vazandu-l – MARE – si, bineinteles – frumos si mi-a topit inima instantaneu cand i-am simtit pe obraz obrazul caldut si moale, pe care nu ma mai saturam sa-l sarut (stare in care ma gasesc si acum).

Si asa, in patru saptamani de viata (extrauterina), Codrin nu doar ca si-a facut loc in vietile noastre – locul LUI, cu amprenta lui, de parca ar fi fost dintotdeauna aici, nu doar ca ne da de stire clar, hotarat, ce vrea si cand – si uneori chiar si cum, dar a reusit cumva, intr-un fel numai de el stiut, sa ne invarta pe toti – pana si pe Bogdan-cel-Mare – in jurul degetului lui cel mic de la mana dreapta.

Si, doar pentru ca e amuzanta: freestyle Codrin:

P.S.: ASA E  sa te indragostesti din nou, impotriva vointei tale, cand te asteptai mai putin. ..

Nu-mi place in mod deosebit sa ma dezbrac in public, si intr-un fel asta simt ca urmeaza sa fac. Insa promisiunea e mai rea ca datoria (or so they say); si-apoi mai e si gandul ca daca nu povestesc acum, evenimentul devine tot mai sters si mai putin important, depasit in viteza fiind de aspecte mult mai arzatoare, cum ar fi unde se gasesc pantaloni “umani” pentru 0-3 luni sau ce marca de sterilizator e cea mai buna.

So, long story – bullet-ed and organized, sa nasti intr-o maternitate privata pentru ca:

• inainte sa nasti, esti invitat la 3 intalniri (anestezist, neonatolog si ginecolog), in care ti se explica – asa, ca unui OM, ce urmeaza sa ti se intample, pas cu pas;
• pentru ca neonatologul te intreaba ce nume ai ales pentru copilul tau si isi noteaza, pentru a-i spune pe nume inca de la inceput;
• pentru ca sotul tau (/ sora / mama / prietena din copilarie) se poate interna cu tine, daca vrea / vreti. Si puteti veni elegant dimineata, de mana, in loc sa incerce fara succes s-o mituiasca pe doamna grasa care pazeste intrarea de jos, ca sa poata urca 5 minute sa vada daca n-ai murit;
• pentru ca in timpul operatiei ti se da o camasa care arata fix ca in filme (alea, cu doctori, la care am suspinat cu totii, sau am ras malefic la umorul negru al doctorului principal);
• pentru ca dupa operatie, cat timp stai in spital, ai camasi de noapte cu floricele multicolore, in loc de unele gri, rupte si fara nasturi, care arata cam ca uniforma de puscarias;
• pentru ca in sala de operatii se asculta muzica si pentru ca in loc sa strige cineva la tine intrebandu-te cand ai mancat ultima data, poti avea conversatii destepte si amuzante cu anestezistul care sta la capul tau – despre “coloana sonora”, despre copiii tai sau despre ce crezi ca face sotul tau in timpul asta. Pentru ca ti se vorbeste ca unui OM.
• ah, pentru ca echipa care se va ocupa de nastere iti muta ora stabilita initial, pentru ca “s-au gandit si este inUMAN sa stai nemancata pana la 3 dupa-amiaza”, asa ca se vor trezi cu totii la 6 dimineata pentru a te putea opera la 7 jumate…
• pentru ca dupa ce ai nascut, si au dus copilul la neonatologie, cineva merge si il cauta pe tatal lui, si il cheama sa-l vada, si i se povesteste tot ce vrea sa stie;
• pentru ca poti sa cauti cu lumanarea o asistenta nepoliticoasa sau nepasatoare sau cel putin plictisita, si n-ai sa gasesti decat zambete, si caldura, si priviri UMANE si intrebari pline de bun simt si sprijin, de parca femeile de-acolo ar face parte cu totul din alta rasa, cu alte gene decat…
• pentru ca medicul de garda chiar vine si se preocupa de soarta ta si, daca e nevoie il suna pe medicul tau sa-l informeze una-alta…
• pentru ca asistentele isi noteaza rugamintile tale (cum ar fi sa nu-ti mai gaureasca venele si sa-ti dea pastile in schimb) si le transmit mai departe; pentru ca de rugamintile tale chiar se TINE CONT; pentru ca uneori asistentele vin cu ideile lor pe care le inainteaza medicilor spre aprobare (cum ar fi ca exista ALT calmant, care doare mai putin, poate fi facut prin branula si se potriveste cu schema ta de tratament); pentru ca ideile lor au ca scop sa te faca pe tine sa te simti mai bine;
• pentru ca, dupa ce devii capabil sa te dai jos din pat, esti INVITAT sa ASISTI la baia copilului tau, unde ti se explica si demonstreaza pas cu pas ce sa faci, in ce ordine si de ce; unde esti invitat sa filmezi, daca vrei; unde esti intrebat cu ce haine preferi sa fie imbracat si unde te uiti fascinat la fiinta noua si neobisnuita cu lumea extrauterina – care sta relaxata si se bucura de ce i se intampla;
• si, in fine, pentru ca inainte sa plecati, neonatologul vine la tine cu o lista de lucruri care reprezinta “the survival kit for mothers” – lista care raspunde celor mai des intalnite intrebari si nelinisti parintesti in primele zile de viata cu bebelusul acasa, si sta cu tine pana esti cu totul lamurita si ti-a raspuns la toate intrebarile la care te-ai putut gandi.

Cam astea sunt “pentru ca”-urile pe care mi le amintesc acum, la ora asta “mica” din zi (sau din noapte), in pauza dintre mesele lui Codrin.

Cu amendamentele ca “asa e” – la cezariana (nu stiu cum se naste natural acolo); ca acesta nu e un articol sponsorizat si nici o incercare de convingere a cuiva de ceva; ca sunt constienta ca tot ce-am insirat mai sus sunt servicii pentru care am platit si ca intr-o lume normala, ele ar trebui sa reprezinte regula, nu exceptia, ca totul ar fi probabil mult mai simplu daca am intelege mai multi si mai repede ca lucrurile pe care ni le dorim cu totii sunt de fapt mici si simple si au, de obicei, ca lait-motiv sa fim tratati ca niste oameni. Si sa fim iubiti, dar asta este o alta poveste si va fi – in cele din urma – povestita alta data.

• sa scriu povestea nasterii lui;
• sa temin de pictat norii din tabloul cu balerinele;
• sa ma spal pe cap;
• sa-i tai unghiile, ca sa nu se mai zgarie cu ele pe fata;
• sa merg sa mananc cel mai bun profiterol in town, sincronizandu-mi programul cu al Madalinei;
• sa experimentez metoda aceea care presupune ca timp de 25 de minute ma voi concentra asupra unui singur – dar a unui singur lucru si voi lasa deoparte orice altceva;
• sa-i citesc lui Bogdan povestea de seara, inainte sa adorm. Eu, nu el.

Perioadei in care am pus pe pauza schimbarea lumii si fiecare zi are pentru mine cate un obiectiv din asta mic, cat un nasture colorat. Dar care este atat, dar atat de potrivita. Cu momentul, cu starile, cu copiii, cu tot.

Si undeva in fundal, Andries…

…e formata mai ales din oameni care il cunosc pe Codrin.

Dupa baie, imbracat copilu’, dus cadita la baie, aruncat pampersu’ la cos.

Taica-su’: “Gata? Laptic?”

Maica-sa: “Gata. Laptic”

Bogdan: “Dar CALCIUL??”