Irina Şubredu

Hai sa vedem, cine e convins ca s-a lamurit “cum stau lucrurile” – cu nasterea, moartea si portiunea dintre ele, cu amanuntele vietii de zi cu zi? (Eu una eram destul de sigura, pana de curand. Cand…)

Mami, cand o sa moara toti oamenii, cine-l ingroapa pe ultimul?

Dintre mamuti si tigrii cu colti-sabie, cine-i cel mai curajos? Si cum stim asta, din moment ce si unii si altii au disparut?

De ce isi fac oamenii garduri?

Daca ii spun cainelui ca nu vreau sa fur nimic din curtea lui, el intelege?

Cand vom fi adulti, cine dintre mine si bebelus o sa fie mai mare? Dar bebelusul poate sa creasca mai inalt decat mine? Si daca da, CUM, daca eu sunt mai mare acum?

Si preferata mea: cand nu era pe pamant nici un om, cum a aparut primul bebelus?

Sa creez a fost mereu important pentru mine, desi n-am stiut asta intotdeauna.

In clasa a IV-a cream spectacole-surpriza pentru parinti, intr-a X-a martisoare personalizate – cu telefoane zambarete si loc pentru mesaje scrise – ca sa insemne ceva pentru cel care le primeste si ca sa nu poata fi pur si simplu date mai departe. (Iar Ionut imi jura ca si la 60 de ani va purta in portofel martisorul de la mine).

Nu stiu DE CE e atat de important sa creez. Poate e un fel in care ceva din mine poate ramane, poate fi dat mai departe, cum ar zice Yalom. Poate e o incercare de a obtine aprecierea celorlalti.

Desi nu cred. In primul caz satisfactia ar fi mult intarziata, in al doilea caz ar depinde de reactiile celor din jur.

Ori nu e asa.

Sa creez imi aduce bucurie IMEDIAT, pe loc si INDIFERENT de reactia celorlalti.

Ma simt bine cand pot face o surpriza, lasa un mesaj, compune un text; cand pot crea un curs, gasi un titlu, inventa un aranjament nou pentru decoratiuni vechi.

De fapt, ca sa fiu sincera, NU ma simt bine cand nu pot face asta, cand nu am libertate de miscare sau cand sunt inconjurata de un zid solid de negativism.

Nu pot canta, compune melodii, iar desenele mele n-ar putea fi expuse nici macar la gradinita, dar m-am obisnuit de mult cu ideea ca talentele pe care le am nu sunt in aceste domenii.

Scena pe care ma pot desfasura oricand cu placere si mai ales cu usurinta – o reprezinta ideile, proiectele, cuvintele. Aici pot crea oricand ceva nou, minunat, original. Aici nu doar ca-mi place sa fac ce n-a mai facut nimeni inaintea mea, dar e ca si cum ceva din mine nici nu-mi da voie sa merg pe drumuri deja batute, ori care se regasesc pe toate hartile. Aici ma vad “nevoita” sa urmez hartile mele secrete, unde directia o da cea mai colorata si surprinzatoare tusa de imaginatie, iar compasul e mai ales inima.

Las mereu o bucatica din mine, in orice creez. Nu pentru ca sunt perfectionista, nici pentru ca sunt pretentioasa, nici pentru ca sunt orgolioasa, ci pentru ca sa creez este foarte important pentru mine.

Si pentru ca, desi uneori incerc, nu pot face altfel.

Ca sa incepem direct cu lucrurile importante:

“I love you baby, trust in me when I say

And let me love you baby, let me love you“

Iar in caz ca nu am fost prea clara:

“If there is a load you have to bear
That you can’t carry
I’m right up the road
I’ll share your load
If you just call me”

In trecere, un mic dar pentru self-esteem!

“She… may be the song that summer sings [...]

The one I’ll care for through the rough and rainy years…”

Crede-ma pe cuvant:

“Girl you’re amazing
Just the way you are”

La multi ani, draga mea!

Din bucatarie de la Teo n-am mai scris pana acum.

Cafeaua cu lamaie este insa la fel de buna…

Si daca tot vorbeam de cirese, am descoperit ceva cel putin la fel de bun ca traditionala iesire in doi de ziua noastra: sa fim impreuna cu cei dragi de ziua noastra.

Cu fix sase ani in urma aveam nume pe camere; azi dormim in hamac. Cu fix cinci ani in urma dadeam familiei de stire ca vom avea un copil; azi povestim despre al doilea. Cu fix patru ani in urma, faceam petrecere de botez; azi bem sampanie din cana.

Asa ca tragem cortina peste o zi luminoasa si zicem, cum facem de sase ani, La multi ani! Noua.

E tare bine sa iti iei cirese de la coltul blocului in fiecare seara.

Nimic nu se compara totusi cu momentul cand te ridici pe varfuri si apleci o creanga din ciresul TAU, ca sa le culegi direct de-acolo…

Nu am o regula, pentru cand se intampla. Poate fi o conferinta sau un curs plictisitor, poate fi in timpul a ceva foarte tehnic (cum ar fi un workshop in care inveti sa scrii sintaxa in SPSS); poate fi o perioada extrem de aglomerata sau cu activitati repetitive, poate fi un drum lung cu masina, pe scaunul din dreapta; poate fi o zi de week-end in plus.

Si intr-o clipa, e ca si cum as traversa un culoar secret si o intreaga noua dimensiune imi devine accesibila. Intru in contact cu partea aceea din mine care stie ce este important. Ajung din nou in camera in care imi colorez viitorul cu vise si aleg ce imi doresc sa traiesc. Si fac un lucru, uneori foarte mic – cum ar fi sa (imi) scriu o scrisoare pe care o voi deschide peste fix un an de zile, alteori unul ceva mai complicat – cum ar fi sa schitez liniile mari ale unui proiect pe care il voi pune in practica in lunile ce urmeaza; alteori ceva ce pare fara importanta, dar va decide cum imi voi petrece diminetile de la 5 la 6 pentru multe zile, una dupa alta, de acum incolo.

Nu dureaza mult, momentele acestea; uneori jumatate de zi, alteori o ora sau doua, alteori cateva clipe. Dar le simt ca fiind extrem, extrem de importante. Ca si cum sunt momentele adevaratelor intalniri cu mine insami, in care aleg ce fel de om as vrea sa fiu.

Sigur, sunt si toate situatiile in care reactionez la ce mi se intampla mie – sau celor dragi, lucruri care apar pe neasteptate si au nevoie de raspunsuri rapide si nu pot decat sa ma opresc pe urma si sa incerc sa inteleg ce s-a intamplat.

Dar in momentele acestea, despre care vorbesc, parca as avea tot timpul din lume si toate culorile – de la auriu transparent pana la tuse apasate de negru – pe care le pot combina oricum; parca as avea toata libertatea pe care si-ar putea-o dori cineva – sa creez, sa dau forma si emotie vietii, sa ma joc.

Si apoi da, sunt multe, multe zile in sir in care umblu in somn, prinsa in rutinele viatii de zi cu zi, fara sa fiu constienta de ceva aflat mai departe de lungul nasului, fara sa fiu constienta de lungul nasului propriu, macar.

Dar atata vremele cat am clipele mele de magie – desi stiu ca nu-i nimic magic in ele, ci doar viata pura si adevarata si concreta – sunt sigura ca nu traiesc degeaba.

” – Mami, vrei sa-ti spun un secret?

- Sigur.

- Stii, de fapt, eu CHIAR SUNT supererou. Shhh…

- Serios? Si ce faci tu cand esti supererou?

- Pai cum ce fac?! Ajut oamenii, bineinteles!”

La patru ani, patru luni si patru zile.

…spun La multi ani! celeilalte jumatati din viata mea. Impreuna cu care am trecut printr-un milion de momente usoare si grele, am calatorit, am muncit cot la cot (uneori luni intregi, fara intrerupere), am urcat pe munte, am coborit de pe munte (numai noi stim cum ); am planuit surprize; ne-am enervat si ne-am calmat dupa; am imaginat si am visat.

Si o dedicatie muzicala: Carole King – You’ve got a friend.