Joaca ceva joc cu adunari – cu taica-su’. Isi impart cartile intre ei, apoi fiecare face adunarea de pe cartea lui.
Tatal, crezandu-se istet, zice “doua sosete si cu trei sireturi fac CINCI ADIDASI“.
Bogdan: “Poftim?? cum CINCI ADIDASI? Si unul e fara pereche??”
“Vai de mine, am in familie doi alintati” (comentez jumatate amuzata, jumatate exasperata de nevoia de atentie manifestata simultan de tata si fiu).
“Si parca vad ca la norocul meu, si bebelusul o sa fie tot alintat…”
“Mami, dar ce-o sa faci atunci, ca o sa ai nevoie de trei maini ca sa ne alinti pe toti trei odata?!!!”
Cu multi ani in urma (mai multi decat jumatate din intreaga ta viata) – eram boboc la Cuza.
Startul studentiei mele e un moment distinct, pe care pot pune degetul si pe care mi-l amintesc cu claritate si azi: discursul doamnei Iacob la deschiderea anului universitar de la Facultatea de Psihologie pe care o incepeam si eu cu entuziasm. Ne-a spus atunci ca – daca in liceu – profesorul isi “alearga” elevii, in facultate este treaba studentului sa-si “alerge” profesorii. Ca pasim intr-o lume in care nu ne mai cearta nimeni daca chiulim, nici nu ne mai controleaza zilnic cineva la teme. Ca tot ceea ce facem ca studenti – nu vom mai face asadar din frica, nici din rusine, ci pentru ca ASA ALEGEM noi. Ca suntem, cu alte cuvinte, responsabili de ceea ce facem din studentia noastra.
Ma uit astazi in urma si cel mai frumos lucru pe care il pot spune este ca nu regret nimic, n-as schimba nimic din ce a fost, din ce am trait. Ca am avut cea mai frumoasa si mai plina studentie pe care si-o poate dori cineva.
Multe lucruri s-au schimbat (zic eu – in bine) de atunci incoace:
- cand eram eu boboc cunosteai un coleg de facultate mai mare doar daca “nimereai” cu el in camera de camin; acum exista program de mentorat – chiar din prima zi de facultate;
- cand eram eu boboc imi luam informatiile de la avizierul facultatii; acum exista http://360.uaic.ro/;
- cand eram eu studenta, am aflat despre burse la inceputul semestrului II si despre taberele studentesti – in anul III; acum informatiile acestea iti sunt disponibile din prima zi de facultate;
- cand eram eu studenta am aflat despre Centrul de Cariera - in anul I de master; acum cortul CIPO te asteapta pe alee in fata Universitatii as we speak.
E mult mai usor acum sa fii boboc la Cuza: oportunitatile sunt mai colorate, mai multe si mai la tot pasul; n-ai cum sa nu te impiedici de ele, chiar daca ai vrea…
Dar, intr-un fel, e si mai greu!
Ceea ce faci din studentia ta depinde acum – parca si mai mult – de tine. Nu prea mai exista scuza ca nu ai stiut, ca nu ai ce face, ca nu ai de ales.
Depinde de tine cat de mult te distrezi, cat de mult inveti, cat de mult te implici, cat de mult te plimbi, cat de mult ajuti, cat de mult iubesti.
De aceea iti spun:
Dar mai ales, mai ales, du-te la Centrul de Cariera si fa-ti un plan de cariera! N-o spun doar pentru ca lucrez acolo si pentru ca mi-e drag locul acela; ti-as spune-o oricum! Cat mai devreme in studentia ta, gandeste-te incotro vrei sa se indrepte drumul tau. Internshipuri, voluntariate si proiecte in asociatiile studentesti sunt acum pe toate drumurile (apropo, nu trece prin studentie fara sa afli pe pielea ta ce sunt alea!) – dar sa le alegi in functie de ce vrei sa te faci “cand vei fi mare” – iti usureaza mult munca.
De fapt, daca e sa iti spun un singur lucru cu adevarat important – pentru tine si studentia ta la Cuza, acela e: ia-ti viata in propriile maini, nu de maine, nu dupa Craciun, nu din 2012, de AZI. Si incepe s-o modelezi, sa scrii scenariul ei, s-o pictezi, s-o transformi – in absolut ce vrei tu, numai sa-ti placa!
Iti trimit un gand bun, asa cum, dupa ce ma vei cunoaste mai bine, vei vedea ca fac mereu, si ma alatur echipei mari de oameni care s-au adunat sa iti ureze
Cu drag,
Irina.
P.S.: raspund astfel, azi, unei lepse primite de la Madalina; si o dau mai departe catre Manuel, Alma, Cosmin si Sinziana.
Pentru ca, stiindu-te alaturi, pot privi cu incredere spre viitor,
Pentru ca ma lasi sa am grija de tine,
Pentru ca esti un tata minunat,
Multumesc! (in fiecare zi si mai ales azi).
La multi ani!
(sau ce face o femeie insarcinata IN LOC sa faca chestii de femeie insarcinata…).
Avertisment: post cu multe linkuri si unele – vagi – conexiuni intre ele.
Asadar, lantul de evenimente e asa:
Vineri am primit Happiness a lui Ed Diener – in format electronic (Multumesc, apropo!).
Sambata, fara macar sa ma straduiesc, l-am convins ca cel mai bun cappuccino e cel homemade (si am gasit imaginea de mai sus, pe un tumblr dragalas). De asemenea, am descoperit “celalalt site” despre care tot povesteste Adrian de-un timp. Se cheama Scoala de psihologie si se citeste exclusiv cu prescriptie “medicala” si avertismente.
Duminica mi-am inceput-o cu prezentarea lui Dan Gilbert, care vorbeste despre un experiment pe care l-am tot povestit in stanga si-n dreapta in ultimele zile. Uitati-va, o sa va placa!
Prezentarea mi-a amintit ca tot vreau de ceva vreme sa-l intreb cateva lucruri pe Adrian despre rezultatele studiilor pe care le tot pomeneste – cele privitoare la efectele stilului parental si mediului impartasit – asupra adultilor care vor deveni copiii nostri. Si daca tot mi-am amintit, am si pus in practica.
Ajunsa acasa (dupa ce am luat periuta de dinti cu capac copilului mare), citesc despre nasterea unei noi viziuni in psihologie (fara anestezie epidurala) – funny title, ha-HA!
Apoi, cautand pe TED altceva, gasesc prezentarea urmatoare (vizionata cu creionul in mana si notite din 3 in 3 minute).
Asta da mod de a incheia saptamana! Zic…
Exista un nivel al vietii care cuprinde toate lucrurile pe care trebuie sa le faci, toate lucrurile care “se cuvin”, care sunt politicoase si acceptabile, precum si toate rutinele posibile: succesiunea de gesturi pe care le faci dimineata, de cand te trezesti, pana iesi pe usa, felul in care te incalti tot timpul mai intai cu acelasi papuc, sensul in care invarti lingurita sa se topeasca zaharul din cafea, ordinea in care-ti platesti facturile; si facturile.
Si mai exista un nivel al vietii care cuprinde toate lucrurile care te fac sa simti ca esti viu, chiar IN TIMP ce esti viu, care fac sa-ti bata inima o idee mai repede sau o idee mai incet, care, intr-un fel sau altul te misca. Clipa cand copilul tau adoarme in timp ce-l mangai pe frunte, pasajul excelent scris dintr-o carte – pe care-l simti ca fiind despre tine si-ti pare rau ca nu l-ai scris chiar tu; scena cheesy dintr-un film, cand personajele isi spun ceva plin de semnificatie, iar tu iti spui: “hei! mi-ar placea sa fac si eu asta mai des!”; si-apoi scena cheesy din viata reala, cand iti aduni curajul si reusesti sa spui cuiva ceva plin de semnificatie si astepti cu respiratia oprita reactia sa; momentul in care ceea ce ai imaginat, visat si planificat se transforma in realitate si te umple de mandrie; precum si clipele rare cand gasesti cate-o fereastra mica deschisa direct catre fiinta celuilalt.
Si daca nu esti atent, poti trai toata viata fara sa ajungi la al doilea nivel.
Intr-o vreme cand lumea isi face bagaje de vacanta, cand pe alte bloguri citesc recomandari de carti, inscriptii pe barcute adevarate si topuri de destinatii turistice, mintea mea se framanta cautand raspunsuri la dileme existentiale. Cauza e sor’mea, momentul – aproape miezul noptii, iar locul e parcarea din fata spitalului de urgenta din Moinesti, asteptand-o pe Ruxi sa se intoarca cu Raducu si sa-l duca inapoi la somn.
Nu devenim adulti cand ne jucam de-a mama si de-a tata, nici cand contemplam extaziati batul cu doua linii pe el, ci in clipa cand ne vedem copilul in carne si oase si ne loveste-n frunte volumul de responsabilitate care ne asteapta.
Nu devenim adulti cand ne punem pe degete verighete, ci cand in loc sa intoarcem spatele si sa plecam, ramanem pe loc si comunicam, facand relatia sa mearga mai departe.
Nu devenim adulti cand obtinem primul loc de munca, ci cand reusim sa ne gasim motivatia de a face lucruri frumoase, care ating vietile altor oameni, in ciuda “sistemului”, a betelor in roate si a eforturilor celorlalti de a ne descuraja. Devenim adulti cand invatam cum sa fim mentori pentru un grup de voluntari sau de interni, si cum sa facem sa-i invatam sa faca la randul lor lumea mai buna, acolo unde sunt, oriunde s-ar afla.
Nu devenim adulti cand obtinem permisul de conducere, ci cand ne folosim masina ca sa dam o mana de ajutor cand e mai mare nevoie, in ciuda faptului ca afara ploua, sau ca e noapte, ca dezaburirea nu functioneaza sau ca a doua zi ne asteapta un drum mult mai lung.
Nu devenim adulti cand avem drept de vot, ci cand ne internam parintii si-i pregatim, povestindu-le pas cu pas despre operatia care-i asteapta.
Devenim adulti sub ochii mari ai copiilor nostri care asteapta de la noi minuni, devenim adulti sub ochii intrebatori ai cursantilor care asteapta de la noi raspunsuri; devenim adulti cand gasim curajul de a trece peste ce ne sperie mai tare si a face totusi pasii mai departe; cand gasim in noi puterea de a spune “acum ma opresc, si renunt, pentru ca asta imi face rau”, dar si de a spune “acum ai sa te opresti si ai sa renunti, pentru ca ai depasit limita prea tare!”.
A fi adult are prea putin de-a face cu cifrele din buletin, cu contul din banca, inscriptia de pe cartea de vizita, de sub numele tau; are prea putin de-a face cu starea civila, numarul de ani petrecuti la scoala sau cu numarul de oameni aflati in subordine. “Cresterea e obligatorie, maturizarea e optionala”, zicea odata cineva, in timp ce Adrian povesteste mai mereu ca are senzatia ca traieste intr-o lume de prescolari.
A fi adult are prea putin de-a face cu distractia, cu jocurile, cu puterea. E o treaba serioasa, deseori deloc amuzanta, care are de-a face mai degraba cu obstacolele, cu juliturile, cu greutatile si fricile – insa numai daca sunt urmate de ajunsul la destinatie (fie ea si intermediara), de cicatrici care spun o poveste, de eforturi si de curaj si numai daca din fiecare reusim sa invatam cate ceva.
Nu stiu daca ti-am raspuns, sis, la intrebarea ta serioasa in felul meu neserios, dar stiu ca macar am incercat. Si mai stiu ca – asa cum sa copilaresc cu tine a fost o placere – sa fim adulti impreuna e cel putin mai usor.
Dupa atatia ani, avand in plus kilograme, riduri, verighete si copii (doi dintre ei chiar in poza asta), tot frumosi suntem. Si modesti 
.
Cu multumiri speciale unei persoane peste masura de incapatanate – care “daca n-ar fi, nu s-ar povesti”, si tuturor celor care au strabatut distante mai mari sau mai mici pentru a fi acum, aici. A, si fotografului .
Urcand Copoul inapoi dinspre Breazu, intr-un taxi pe care toti trei ne-am concentrat sa-l vedem mai repede venind, realizez, cu capul plin de povesti, ca nu povestesc totusi nici jumatate dintre ele. Niciun sfert.
Nu numai aici, pe blog. Nicaieri, cu nimeni.
Desi sunt multi oameni in viata mea si pentru / cu fiecare am alte povesti, multe povesti raman totusi nespuse.
Si fiindca noi, oamenii, nu avem precum geblingii cate o “piatra a mintii” pe care copiii nostri s-o “manance” cand murim si amintirile noastre sa fie duse de ei mai departe (perioada SF a revenit dupa cum se vede in viata mea), ma gandesc sa le las totusi cumva, undeva, aceste povesti.
O parte aici. O parte in agendele scrise de mana pe care le voi lasa mai departe copiilor mei. O parte in discutiile aparent fugitive cu ceilalti “copii” ai mei – care apoi descopar cu surprindere ca le pastreaza si le duc mai departe.
Povestile acestea, pe care nu le spun, nu-s despre intamplari exterioare pe care le poate vedea cu ochiul liber oricine, ci cel mai des despre peisaje interioare – schimbatoare, intense, uneori infricosatoare si descurajante, alteori inaltatoare, ametitoare, insa de cele mai multe ori simple, omenesti, insa cat se poate de vii.
Cum a fost sentimentul de liniste deplina si conexiune cu toate – intinsa pe patura, cu ochii dupa ploaia de stele – adunand improbabil, in gradina la Gabi, prieteni vechi cu prieteni noi si familie.
Cum a fost asteptarea pe banca afara, pan’la 12 noaptea, cu teama in suflet, sa ajunga si celelalte doua masini – sa ajunga odata, sa ajunga mai repede; si multumirea ca si ceilalti asteapta, ca sunt acolo, afara, chiar daca cu alte pahare in mana si probabil cu alte ganduri in cap.
Cum e aproape dorul – tot improbabil – pentru cineva cu care n-ai decat scurte episoade improbabile de comunicare exclusiv virtuala, care insa te bucura la fel de mult, atunci cand se petrec, ca orice episod de comunicare reala.
Cum ar fi cat de acasa te simti in acea singura intalnire pe luna – cat de acasa te simti tot timpul, de la imbratisarea de bun venit, la cafeaua comandata si povestile lungi, pozele obligatorii pentru calendarul 2012 , povestile, lungile povesti ca sa acoperiti intervalele cand nu va vedeti si in care se petrec nenorociri sau minuni, pana la imbratisarea de la plecare si mereu intrebarea “noi-de-ce-nu-facem-asta-mai-des?”.
Dincolo de care, si mai adanc, stau asezate povestile si mai greu de suportat, care nu vad aproape niciodata lumina zilei. Cum ar fi surprinderea de a avea nevoie inca, dupa tot acest timp, de dragoste, in felul stupid si romantic pe care nici macar nu-l numesti dragoste cand esti cu totul treaz.
Cum e aproape vina ca nu te simti panicata deloc de data asta, desi data trecuta a fost la inceput atat de greu. Cum sunt reprosurile pe care ti le faci pentru ca nu STII, de fapt, CUM o sa fie bine.
Cum e usurarea cand ceva care te obisnuisesi sa doara – nu mai doare deloc intr-o zi. Iar in locul acela nu mai simti nimic, ca si cum ti-ai fi pierdut nervul care ducea inainte si inapoi informatiile despre durere.
Cum e recunostinta infinita pe care o simti cand cineva te saruta prin somn, des si marunt, de la umar pana la cot, crezand ca tu dormi; si povara pe care ti-o da gandul absurd, dar atat de real pentru tine, ca nu meriti sa fii atat de iubit.
Nu-s decat niste firimituri, povestile astea, farame reusind sa se strecoare afara cumva, in pofida logicii sau a gandirii constiente. Se intampla uneori, intr-o perioada solicitanta, sau plina de intamplari, sau in care citesc mult SF.
Sau…
