Uneori, dupa o logica pe care n-am reusit s-o descopar, tema mea de gmail imi “face cadou” o cana de ceai cu lamaie si miere.
Uneori, in zile ca cea de azi, pare singurul lucru bun care mi se intampla. Stiu ca nu e asa, dar tot imi vine sa ma invelesc in patura pana la gat, sa intind mana si sa sorb, picatura cu picatura bautura fierbinte.
“tati, vreu sa ne uitam la desenele cu Shere Khan”
“puiu, nu cred ca o sa ne mai uitam la desenul ala…”
“de ce?”
“fiindcaaa… e, asa… mai… ciudat” (zice tati, ca sa nu-i spuna ca i se pare ca desenul animat respectiv il sperie pe copil)
“haaai, te rooog”
“paaai, o sa ne uitam maine”
“da’ sa stii ca MAINE O SA FIE TOT CIUDAT” 
O sa scriu scurt si luminos despre intalnirea familiei SPER la care am mers ca si oaspete – “ca sa-l cunosc pe Adrian - in carne si oase” – mi-am spus eu, fiindca aveam nevoie de un pretext.
O sa scriu despre cladirea Facultatii de Psihologie din Bucuresti, aurie si calda pe interior, in care pentru trei zile m-am simtit ca acasa, si cand ma plimbam pe holurile ei ascultand muzica si cand stateam in amfiteatrul Radulescu-Motru putand, daca intindeam mana, sa ating oameni ale caror carti mi-au deschis usile psihologiei, acum 11 ani (Irina Holdevici, Mihaela Roco, Ion Mînzat), uimita ca oamenii acestia sunt reali si se afla la doua respiratii distanta de mine.
O sa scriu despre “mama Mitrofan“, in fata careia imi scot si acum in gand palaria, omul al carui har te cuprinde pe loc, care a reusit sa ma tina “lipita” de povestea ei – pe care cu mari emotii o citea de pe niste foi printate – poveste care simteam cum se revarsa direct din inima in inima.
O sa mai scriu despre oamenii aceia tineri care au curajul sa exploreze domeniile care ii pasioneaza, indiferent daca sunt domenii noi sau carari nebatute si despre cum curajul acesta se datoreaza de multe ori unei in-curaj-ari (dupa care tanjesc adesea si pe care nu mai stiu unde s-o caut…) .
O sa scriu despre cum experienta aceasta mi-a trezit dorinta si entuziasmul de a pune din nou mana pe CREION. Acela cu care imi scriu viitorul. Si a incepe sa astern pe “hartie”: “asa…” si “asa…” vreau sa fiu si eu. Cand voi fi… MARE.
(Despre Adrian n-o sa scriu (ca am vorbit destul). O sa-i multumesc doar, in soapta, ca mi-a dat vreo doua… raspunsuri. Si mi-a insinuat in minte o noua serie de intrebari).
The problem with knowing everything’s going exactly as it needs to is that when you’re not having that much fun it doesn’t even do any good to complain.*
from here
When I’m down, don’t let me. There.
Iata ce “spune” calendarul meu de pe birou - pe 9 februarie:
…cu soare, cer senin si ghiocei, a fost pentru mine AZI, de ziua lui
Iti scriu ca si cum ti-as scrie o scrisoare – inca de cand am aflat ca esti cu mine. Iti vorbesc despre ce simt eu cand sunt cu tine – de cand inca nu-mi raspundeai prin cuvinte, ci doar prin privirea plina de o intelepciune pe care nu multi adulti o au.
Azi vreau sa-ti povestesc ce am invatat eu de cand sunt cu tine.
De cand sunt cu tine, am invatat ca Universul iti poate acorda incredere deplina – cand lasa in mainile tale responsabilitatea unei alte vieti.
Am invatat cum se trece de la a numara orele – la a nu sti cand au trecut anii; de la a face atacuri de panica la un plans de-al tau pe care credeam ca nu-l inteleg – la a-ti spune “e in regula sa plangi, daca vrei, dar asta nu-mi va schimba decizia”.
Am invatat ca pot opri ritmul meu nebunesc de viata – pentru ca un timp sa nu stiu altceva decat faţa ta când dormi / faţa ta cand eşti treaz / faţa ta cand zâmbeşti prin somn.
Am invatat ca pot sa uit toate teoriile despre cresterea copiilor intr-o clipa in care mi-a fost prea somn ca sa te mai pun inapoi in patut; si ca mi le poate reaminti la fel de repede tatal tau, cu un simplu gest.
De cand esti cu mine, am aflat ce inseamna sa nu mai trebuiasca sa faci nimic pentru a fi iubit. Curios ca n-am invatat asta de la parintii mei, care sunt niste oameni cu o capacitate nemarginita de dragoste; dar imi ajunge o privire de-a ta; un gest de-al tau de a-ti pune amandoua manutele dupa gatul meu si a ma strange tare-tare, sau a-ti lasa capul pe pieptul meu si a-mi incredinta linistea somnului tau – ca sa imi amintesc.
De cand esti cu mine, am invatat ca odata cu tine s-a nascut o parte din mine care nu va inceta sa traiasca atata timp cat eu traiesc; am invatat ca pot multa vreme dupa ce am crezut ca am ajuns la capat; ca in barbatul de langa mine se afla un tata minunat caruia nu-i banuiam existenta; ca cel mai bun lucru pe care-l pot face uneori pentru tine este sa ies din camera si sa te las sa te linistesti singur; ca poti iubi de la un om fiecare celula – si unghiile si genele si gropitele din obraji, si firele incurcate de par, si ca uneori esti destul de norocos incat miracolul cresterii cuiva sa se petreaca nu doar sub ochii tai si sub mainile tale, ci chiar in stransa legatura cu tine – intr-o legatura care uneori pare imposibila si ireala.
Ca o sa se intample sa ma uit la tine cum iti julesti genunchii si poate bucati din suflet – fara sa pot face ceva, si ca uneori incapatanarea sau mandria o sa te impiedice sa vii la mine si eu o sa trebuiasca sa traiesc cu asta. Am mai invatat – deja – ca uneori n-o sa te multumeasca deloc lumea pe care ai gasit-o; ca o sa vrei sa o schimbi dupa cum simti tu ca ar trebui sa fie, dar ca uneori o sa ceri de la mine mai mult decat iti pot da, la un moment dat si ca va trebui sa ai rabdare cu mine.
De asemenea, am invatat, de cand esti cu mine, ca uneori voi vrea sa raspund la intrebarea “cine sunt eu?” – cu mandrie, doar – “mama lui“. Ca mi se poate intampla des sa uit ca – de fapt – ai numai trei ani.
Sau, cum i-ai spus ieri Roxanei, “trei ani? Poate TREI SUTE…”
Viata mea e o colectie de momente minunate, magice, de care o sa fiu foarte incantata cand o sa mor.
Problema e ca nu vreau sa astept pana atunci. Vreau sa fiu incantata ACUM. Daca se poate, pe masura ce se intampla…
