Irina Şubredu

Nu, nu uitandu-ma la filmul lui Catalin Mitulescu, desi ar fi fost o varianta.

Si, de fapt, nici nu vine sfarsitul lumii in 2012 (de ce, va povesteste frumos Ada, aici); da’ am zis ca un pic de drama in titlu nu are cum sa strice.

Asadar, de revelionul 2011/2012 n-am dansat pana-n zori de zi, ca anul trecut; nici n-am plecat peste mari, tari si oceane, ca asta-vara; nu mi-am petrecut revelionul in sosete cum oarecum cu invidie am aflat ca face Printesa; nici n-am fost “in centru” s-o ascultam pe Ina, ca de revelionul dinainte de a se naste Bogdan (nu, nu i-a placut; sa zicem ca avea gusturi muzicale inca de pe-atunci).

De revelionul 2011 / 2012 am primit cadou de la sotul meu o noapte de somn. Asa ca am dormit 11/12 ore. Si cand m-am trezit, lumea se vedea mult mai frumos de la mine. Ceea ce va doresc si voua!

The end.

Picture source.

1. Ca poti iubi mai mult de un singur copil.

La fel de mult, dar nu in acelasi fel.

2. Ca poti supravietui unei operatii – cu ochii deschisi.

Si ca poate fi chiar (mult) mai bine decat cu ochii inchisi. Valabil pentru o multime de alte lucruri.

3. Ca te poti razgandi.

Chiar daca te afli la 3100 m. Si ca razgandirea asta poate fi una dintre cele mai bune decizii pe care le-ai luat.

4. Ca un obiectiv mare este la fel de frumos ca un obiectiv mic.

Si atingerea lui iti poate aduce la fel de multa bucurie.

5. Ca mult mai multe lucruri decat crezi in mod normal iti sunt accesibile.

Si zicand “lucruri”, ai putea la fel de bine sa zici “locuri”. Sau “oameni”.

6. Ca uneori sa ceri este cea mai grea parte din a primi ceea ce iti doresti sau de care ai nevoie.

Si ca daca reusesti sa accepti ajutorul, chiar poti sa-l primesti.

7. Ca sunt situatii absurde si oameni absurzi, oricat ti-ai dori sa nu fie asa.

Si intalnindu-i, cel mai usor le faci fata nu prin rezistenta si lupta.

8. Ca uneori oamenii sunt dispusi sa faca orice, mai putin sa gandeasca.

Chiar daca “orice” inseamna sa se complaca in situatii care merg inimaginabil de prost.

9. Ca e bine sa lasi oamenii sa te mai si surprinda din cand in cand.

Chiar si atunci cand crezi ca stii totul despre ei.

10. Ca admiratia unui om poate fi la fel de greu de dus ca si dispretul.

Uneori chiar mai greu.

11. Ca “peste un an de azi incolo o sa-ti doresti sa fi inceput acum”.

No, really. Asa ca incepe. Acum.

12. Ca un lucru mic si usor cat jumatate de pana de gasca – facut zi de zi, in fiecare zi, ajunge mai curand decat crezi sa nu mai poata fi ridicat de jos.

Si atat de mare, incat nu-ti vine sa crezi ca-i facut de tine.

13. “Ca poti, multa vreme dupa ce ai zis “nu-mai-pot”".

Si asta e valabil pentru intepat in vene; pentru trezit noaptea. Si nici nu vreau sa stiu pentru cate alte lucruri.

14. Ca este mult mai important sa FACI un lucru ACUM, decat sa astepti pana cand ti se pare ca este perfect.

Si ca satisfactia este mult, dar mult mai mare.

15. Ca e mai important sa crezi intr-o idee si sa pui entuziasm in a o transforma in realitate, decat sa respecti regulile din manuale.

Dar asta sa nu spuneti mai departe…

16. Ca daca nevoile de baza ale oamenilor sunt acoperite, motivele pentru care ei lucreaza nu au, de obicei, nicio legatura cu banii.

Iar prima parte a afirmatiei de mai sus este cel putin la fel de importanta ca a doua.

17. Ca cel mai des nu stim cine suntem si nu avem habar de ce facem ceea ce facem. Iar cel mai amuzant este ca nici macar nu stim ca nu stim.

Glumesc. Nu-i deloc amuzant.

18. Ca poti iubi un om pe care nu l-ai vazut niciodata in carne si oase.

Pentru ca frumusetea cu care scrie, ITI scrie si traieste iti taie respiratia.

19. Ca fericirea e foarte mult alte lucruri decat ai crede in mod normal.

Si aproape nimic din cele pe care le-ai crede.

20. Ca oamenii vor mai ales si in primul rand sa se simta iubiti.

Si ca asta, desi nu costa, este totusi atat, dar atat de greu de oferit.

21. Ca exista ingeri.

Ei sunt fiinte de lumina, care sfintesc pamantul pe care calca si ating vietile celor din jurul lor – cu bucurie.

Si traiesc pe Pamant.

Si se numesc Oameni.

Hai, noroc, La multi ani, si sa ne vedem cu bine in 2012!

Povestea asta as putea-o incepe oricum, de oriunde. Ca nu inceputul e important. Ci ceea ce se intampla DUPA. Inceput. Iar ceea ce (mi) se intampla frecvent in ultimul timp e ca incep de la mine, incercand oarecum sa ma redescopar, si ajung invariabil la ei: ce-au zis, ce-au facut, cum mai cresc; ce-am facut eu cu ei, pentru ei, din cauza lor, in absenta lor.

Tentatia e uriasa. E asa de mare, de fapt, ca uneori nici nu-mi dau seama. De alunecare. Pana cand ma trezesc in mijlocul lucrurilor. Care tin de ei.

De cele mai multe ori pornesc la drum din nevoia de a sonda, de a cauta. Sa vad daca sub muntele de servetele umede si pampersi si pelinci (si carti de povesti; si lego; si memory) – mai e ceva. Ceva din mine. Si daca da, ce.

Si undeva, pe drum, se intampla. Imi aluneca ochii - din dashboard – catre unul – oricare dintre lucrurile mici care sunt ale lor; urechile, de la melodia pe care o ascult cand scriu – catre camera in care doarme cel mai mic dintre ei; gandurile - de la cine sunt si ce vreau, catre cum sa fac sa le fie bine / care dintre ei are mai mare nevoie de mine in clipa asta / oare si Bogdan a fost asa de mic / cand au trecut doua luni / ce bine le sta la amandoi in rosu; imi aluneca inima de la dorul de mine-cea-fara-griji la caruselul fara oprire al mirarii ca sunt ai mei / grijilor si intrebarilor nebune daca o sa fie bine / dorintei de a pune pe fast forward diferite etape / panicii ca timpul trece prea repede si nu apuc sa ma bucur suficient de fiecare moment / iubirii, iubirii fara limita care creste ca un glob de lumina de cate ori imi dau seama, de cate ori ma loveste in frunte intelegerea ca uite-ce-intamplare-nemaipomenita-ca-sunt-si-ca-sunt-asa-minunati-si-ca-sunt-”ai-mei”.

V-am promis ca o sa va povestesc daca e posibil sa nu te pierzi pe tine sub un munte de pampersi si servetele umede. E posibil. Chiar daca uneori asta inseamna sa scrii o postare de jumatate de pagina in cinci reprize; sa citesti o carte in fragmente de cate trei pagini; sa inchei o conversatie de cinci minute in douazeci si cinci sau sa bei ultimele guri din cafeaua pe care ti-ai facut-o – mult dupa ce s-a racit.

Surprinzator este insa ca de multe ori, lucrurile astea se intampla nu pentru ca se agata ei de tine, ci pentru ca aluneci tu spre ei.

“Ce-ar fi sa fiu eu Spiridusul lui Mos Craciun? Si.. TU sa fii Mos Craciun?”

(Pentru ca m-a invatat o prietena sa iau, cand copilul e foarte mic, un costum de Craciun – in loc de multe jucarii cu care oricum o sa se joace mult mai tarziu – si sa-i fac poza, ca poza “ramane”, voila!)

Glumesc. Nu e primul. E… sa vedem: al meu – unu; al sor’mii – doi; botezat doi copii – patru; al lui Bogdan – cinci. E al saselea botez.

Primul botez al lui Codrin deci. Ah, nici asa, ca doar nu ne asteptam sa mai fie si altele. Decat daca se converteste la alta religie. Mda. Sa nu deschidem subiectul mai bine.

Sa incercam din nou: BOTEZUL; impresii la cald. Asa.

Se da o mama cu pitici pe creier care crede ca botezul copilului e musai sa aiba loc in acelasi AN in care s-a nascut. El, copilul.

Se da un tata care stie, din experienta ca nu e de luptat cu piticii de pe creier ai sotiei lui.

Se dau doi Nani care stiu sa iubeasca temeinic un copil mic; stiu sa se joace cu el; sa aiba grija de el; sa-i fie aproape; sa se transforme usor in prietenii lui; sa fie – ma rog – cam la un telefon distanta si asta mai mereu.

Se dau niste bunici care incaleca pe-un cal alb si vin in goana catre casa-cu-nepoti.

Se da un preot caruia ii pasa ca-n biserica e frig; si departe; si teritoriu necunoscut copilului.

Se combina toate intr-o atmosfera calda si apropiata, se asezoneaza cu tort cu norisor si fluturasi, cadita mov si apa turnata la radacina unui copac, curiozitate de Frate mai Mare si agenda cu Micul Print – de la Nani pentru copilul mic – iar ce rezulta este una dintre cele mai frumoase experiente de botez pe care le-am trait.

Si da, pozele ni le-a facut Studio Alb. Si nu, copilul nu a plans. Nici macar cand a fost bagat in apa (nu cu capu’n jos, ce-i drept…). Si da, o sa fac un update postului acestuia cand vom primi primele poze.

Pana atunci va las cu Connie Francis – Baby s first christmas

(AH, stiam eu ca e “primul” ceva…) – culeasa via Sabina M. .

Si eu ma duc sa pup copilul, care azi implineste 2 luni. Tot pentru prima data.

Insarcinata a doua oara fiind, mi-am dorit sa am si eu un copil care sa semene cu mine. Dupa ce s-a nascut acest copil, mi-am dat seama ce mult seamana cu mine. Celalalt.

Ca un parinte este diferit pentru copiii sai diferiti, eram deja convinsa inca de cand, depanand “amintiri din copilarie” cu sora-mea, aveam senzatia ca am crescut in case diferite.

Ca o sa-mi pot iubi SI al doilea copil “in ciuda” faptului ca il iubesc asa de mult pe primul, m-a convins frumos Ada, cu cateva zile inainte sa nasc, dandu-mi sa citesc asta.

Ca s-a intamplat pe negandite sa imi iubesc al doilea copil – dupa ce s-a nascut, v-am tot povestit aici, aici si aici.

Ce nu m-am asteptat sa se intample insa, este felul in care venirea lui Codrin imi schimba usor-usor felul in care sunt parinte. Pentru Bogdan.

Si fie ca ma bucur mai mult de faptul ca VORBESTE, fie ca spun mai des “da” la “Mami, am o idee! vrei sa…”-urile lui, fie ca ii mut ora de culcare mai devreme fiindca am citit mai multe despre somnul copiilor, fie ca am mai multa rabdare cu geloziile lui si mai putina cu obiceiurile care stiu ca nu-i fac bine, mai multa incredere cand spune ca va face ceva si mai putine asteptari sa faca totul perfect, simt ca venirea acestui al doilea copil, cum spuneam, imi schimba usor-usor felul in care sunt parinte. Pentru primul.

Si asez asta printre intamplarile frumoase, dar neasteptate ale vietii. Am zis!

“Ci frumuşăl îi băieţălu’ aista mititel, mamî… Da’ CI MAI SAMÎNÎ cu tat-su…!”

(Pam-pam).

Nu-s cel mai mare fan al iernii. (Nici n-as avea cum, cand cea mai frumoasa luna din an mi-e octombrie, cand iubesc fiecare nuanta calda de portocaliu din toamna si castanele coapte si soarele prin frunze, si.).

Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar astia de la Bamboo pun, frate, asa o muzica frumoasa, ca sa tot stai sa cauti materie prima pentru creat hand-made-bucurii mici de daruit de Secret Santa; iar astia de la Nici au facut niste jucarii pentru newborns cu care m-as juca si eu, daca n-ar fi atente vanzatoarele.

Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar Bogdan canta asa de frumos “Steaua sus rasare”, ca uit pentru o clipa ca nu mai cred de mult in povestile de adormit copiii.

Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar Cookie are asa niste retete usoare de dulce cu mar si scortisoara, ca pana si mie-mi vine cheful sa le fac, si-n casa miroase deodata frumos, a poveste de decembrie.

Nu-s cel mai mare fan al iernii, dar cand M. imi face ceai cald si bun, de mango si menta, iar L. imi aduce salam de biscuiti si-mi face parul velvet-acaju – incep sa ma inmoi pe dinauntru si aproape ca-mi vine sa zic, vorba cantecului,

“and since we’ve no place to go,

let it snow, let it snow,

LET IT SNOW!“

Photo source.

Tinandu-te strans in brate asta-seara, in timp ce te hraneam, mi-a dat prin cap: tu n-o sa-ti amintesti clipa asta; iar eu n-o s-o uit.

Clipa asta, cand esti in bratele mele. Si esti caldut. Si moale. Si atat de mic, ca bratele mele te pot cuprinde, din crestet pana-n talpi. Si e semi-intuneric. Si bine. Si eu te hranesc. Si te mangai incet. Si zambesc cu ochii intredeschisi.

Tu o sa cresti, o sa pleci in lume; o s-o explorezi si – intr-o zi – cuceresti. Apoi o sa adormi tinand in brate o fata, o femeie, apoi poate intr-o noapte – pe copilul tau.

Si n-o sa-ti amintesti clipa asta. Iar eu n-am s-o uit.

Photo source.

In parte pentru ca asa-s eu facuta, in parte pentru ca am fost “putin” ocupata cu altele in ultimul timp, m-am obisnuit oarecum cu gandul ca ori blogul asta, ori jurnalul in care scriam in clasa a VI-a (si apoi il ascundeam in gradina, in tufa cu zmeura – da, mama, acolo era, in caz ca il cautai…) – is unul si-acelasi lucru. Nu in sensul ca “am voie” sa scriu numai chestii siropoase despre iubirile nemarturisite, ci in sensul ca nu-l mai citeste nimeni altcineva decat mine. Ok, stiu ca exista google analytics & all, dar for some reason nu face parte nici dintre placerile, nici dintre obiceiurile mele sa-l consult.

Adica nici macar faptul ca uneori ma mai trezesc cu cate un comentariu la cate o postare (despre copiii mei, de regula) – nu mi se pare ciudat, pentru ca de multe ori ele vin de la cineva din cercul (foarte) restrans de prieteni carora oricum le povestesc si direct ce mai scriu pe-aici.

De aceea, cand mama Mirunei ma intreaba intr-o zi daca n-am si vreo carte scoasa – ca si cum ar fi cel mai firesc lucru din lume, se poate sa raman fara replica. Nu din vreo falsa modestie, ci pentru ca ma ia prin surprinde greutatea complimentului primit. Iar apoi, cand unul dintre oamenii carora le admir cel mai mult felul de a scrie, pe care-l gasesc deopotriva uimitor de inteligent si foarte amuzant -  imi spune ca obisnuieste sa tot deschida usa virtuala pe-aici, e normal sa-i raspund cu intarziere la mesaj (fix cat sa fac o tura de camera sarind intr-un picior). Pentru ca… pentru ca da .

Image source.