Irina Şubredu

Îmi amintesc perfect sărbătorirea zilei tale de anul trecut. Atunci ai primit cadou o puşcă cu lunetă, spre disperarea mea; atunci mi-ai adormit pe umăr în timp ce dansam ceva lent; atunci am stat nemişcată privind fix în sus spre o lună plină, pe un cer senin, pe malul unui lac cu apă rece ca gheaţa; de atunci “datează” Codrin.

Toată lumea ta a început să se schimbe de-atunci. Şi a mea, şi a noastră, dar mai ales lumea ta.

 Povestea lui “de-la-patru-la-cinci-ani” este, fără să-mi fi propus, povestea lui “a învăţa să ai grijă de ceilalţi“.

Îmi amintesc de tine vorbind cu burta in care creştea un bebeluş; mi te amintesc rugându-mă să-ţi povestesc iar şi iar cum era când erai tu aşa de mic; mi te amintesc povestindu-mi la telefon aventuri, pentru ca apoi să adaugi: “să-i povesteşti şi bebeluşului, neapărat!“. Mi te amintesc având grijă de Laura, să coboare din pat şi venind în casă să ceri apă pentru Erika, pentru că i s-a făcut sete.

Îmi amintesc foarte bine atât ieşirile tale singur, în curtea blocului, să te joci cu copiii, cât şi telefonul de la mare, din Vama Veche, unde te-ai dus fără părinţii tăi.

Mi te amintesc întrebându-mă, la fiecare acces de greaţă de-al meu, la fiecare încetinire de pas, la fiecare ridicare şi aşezare cu greu: “Mami, eşti bine?“.

Mi te-amintesc alegând pătuţ şi cădiţă pentru fratele tău. Mi te-amintesc întrebând: “Mami, dar bebeluşul e îmbrăcat acolo, la tine în burtică?”. Iar la răspunsul meu amuzat “nu, mami, cum să fie îmbrăcat?” mi te-amintesc întrebând “Bine, şi atunci cum îl aducem acasă, nu trebuie să-i cumpărăm hăinuţe?!”. Mi te-amintesc scoţând din sacoşă fiecare hăinuţă şi privind-o cu atenţie, ca să fii sigur că-i frumoasă.

Îmi amintesc jalea din ochii tăi când ţi-am spus că nu am cum să te iau cu mine la spital şi vocea subţire spunând “dar am să fiu foarte cuminte, promit!“. Mi te-amintesc apoi palid şi emoţionat când ai venit cu Bunicu’ să ne vezi; îmi amintesc cum mai întâi ai vrut să fii sigur că sunt bine, şi abia apoi te-ai repezit către acvariul dincolo de care dormea fratele tău, pe care până atunci doar ţi-l imaginaseşi.

Îmi amintesc cât de repede ai înţeles că uneori e nevoie să vorbim în şoaptă şi să ne jucăm ceva mai liniştit; cum ne-ai ajutat la baie din chiar prima zi, cum te bucuri, deşi nu recunoşti, când gura aia mică şi ştirbă râde la tine şi ochii ăia mari şi fără astâmpăr se rotesc căutându-te aproape tot timpul.

Am citit multe cărţi înainte să te am, despre cât de important este să fii atent la copilul tău şi să-l observi cu atenţie şi ai să vezi sigur trăsături importante “ieşind la suprafaţă”. Şi cu toate astea, am fost aproape sigură că n-o să-mi dau seama despre ce trăsături e vorba, când o să fie cazul.

Şi deşi îmi amintesc perfect toate amănuntele de mai sus, abia ieri, când mă rugai să-ţi explic ce înseamnă “creativ” şi “original”, gândul m-a dus la felul în care ai lăsat fiecărui copil din grupa ta câte o foaie de colorat în dulap “ca să le faci o surpriză şi să se bucure“. Apoi au început să îmi vină în minte toate celelalte detalii şi să se lege, ca nişte piese de puzzle. Şi au format imaginea asta clară pe care nu înţeleg cum de nu am văzut-o până acum şi care nu mă mai părăseşte de atunci. Păi cum ar veni, nu doar că anul ăsta ai devenit Frate mai Mare, treabă la care eşti peste aşteptările mele de bun. Dar mai eşti şi acest fel de copil. Un copil Care-Are-Grijă-de-Alţii. Care petrece timp gândindu-se ce şi cum să mai dăruiască celorlalţi.

Şi deşi mi s-a strâns sufletul de teamă, pentru că nu puteai să ai o trăsătură care să te facă mai uşor de rănit, sunt în acelaşi timp peste măsură de mândră de tine.

Şi dincolo de limitele până la care am crezut că se poate, în continuare,

te iubesc.

La mulţi ani!