Irina Şubredu

M-am apucat de citit “Cartea fericirii” spre finalul săptămânii trecute: era zăpadă şi zilele treceau cu viteză. Şi Copilul cel Mare împlinea cinci ani şi se apropia proiecţia filmului “Happy” şi deci World Happy Day. Şi erau planuri de făcut, invitatii de trimis, cu un ochi pe ştiri de stat (ca să vedem dacă jumătate din Bunici sunt sau nu circulabili).

O am în bibliotecă de peste cinci ani (de când Copilul Mare măsura 30 de săptămâni), cum am cine ştie câte alte comori.

“Cartea fericirii” e o poezie de carte. E scrisă uşor, curgător. Şi cu vorbe simple de tot îţi sfâşie inima pe trei sferturi. Când să zici “Gata. Asta e fericirea.” – îţi dai seama că nu. Odată cu Vera îţi dai seama. Care crede că ştie şi descoperă mereu şi mereu că nici de data asta n-a întors cartea câştigătoare. Şi când să te superi şi să vrei s-o laşi de-oparte – pe Vera, cartea, fericirea, descoperi că uite, de data asta e da. Mai mult în ciuda ei însăşi, găseşte, descoperă, trăieşte până la urmă fericirea, unde nici nu se aştepta.  Ceea ce te face să continui să speri. Şi să-ţi zici  în gând că poate, cine ştie, fericirea e totuşi ceva de pe lumea asta. Şi să te uiţi mai atent după ea, poate chiar sub nasul tău, cine ştie?

A cincea carte.