Irina Şubredu

Dacă v-aş spune că există cineva care vă poate prezice divorţul cu o acurateţe de 91 %, chiar de la nunta voastră, n-aţi fi curioşi să-l “cunoaşteţi”? Fie şi de la distanţă, prin cărţile sale? Sau staţi, aţi fi înclinaţi mai degrabă să o luaţi la sănătoasa cu cea mai mare viteză? Să spuneţi că sigur e o păcăleală mare cât casa?

Ei bine, nu-i o păcăleală. E o metodă ştiinţifică. Iar John Gottman nu e un şarlatan. E o combinaţie între un psiholog foarte bun şi un matematician foarte bun.

De el nu am aflat la şcoală (deşi nu-i exclus să fi existat vreo referire minusculă prin vreun curs), ci, aşa cum aflu despre majoritatea lucrurilor interesante în acest domeniu, de la Adrian.

Cadou am primit-o tot de ziua mea, tot de la Mădă şi Nik şi n-am stat mult pe gânduri până m-am hotărât s-o transform în cartea celei de-a treia săptămâni.

“Why marriages succeed and fail” nu-i o carte uşoară. E plină la tot pasul de chestionare (pentru ambii parteneri de cuplu); în plus, are spre final un capitol întreg de “diagnoză” a căsniciei, cu indicaţii pentru fiecare problemă identificată. E o carte care nu te lasă să fugi, care îţi pune minte la contribuţie, care te pune la treabă.

Printre altele, este o carte plină de concluzii contraintuitive (care, cumva, încep să-mi placă tot mai mult în ultimul timp). Cum ar fi că numeşte conflictul mai degrabă “o cheie a fericirii”, decât ceva ce trebuie cu orice preţ evitat. (Astfel, o căsnicie solidă apare la cuplurile care sunt în stare să gestioneze conflictele care într-o relaţie apar oricum.). Sau cum ar fi ideea că poţi prezice viitorul unui cuplu după felul în care bărbatul povesteşte trecutul (felul în care s-au cunoscut, evenimentele dificile din trecut).

Tot aici facem cunoştinţă cu cei patru cavaleri ai apocalipsei în căsnicie (criticismul, dispreţul, defensiva şi blocajul); suntem învăţaţi să-i detectăm, dar şi ce să facem în cazul în care şi-au făcut deja apariţia.

Iar dintre cele “4 lucruri simple” pe care le poţi face pentru relaţia ta, mi-a plăcut mult al patrulea: “overlearn“. Practică, practică, practică – tehnicile care te învaţă să “te cerţi cu cap” – şi astfel ele îţi devin accesibile când vei avea mai mare nevoie de ele: când spiritele se încing, în toiul conflictului.

Despre carte nu mai zic decat atât: dacă vă “pică” în mână, citiţi-o! O să vă felicitaţi că aţi făcut-o! Şi dacă nu vă pică în mână, căutaţi-o! Eu o împrumut cu drag pe a mea.

Aşa de mult, de parcă eşti dintotdeauna cu noi; aşa de puţin, încât te strâmbi în continuare la lumină, ca şi cum ai vedea-o pentru prima dată.

Aşa de mult, încât botezul ţi-e deja amintire; aşa de puţin, încât n-am descărcat încă toate pozele din dimineaţa când plecam la maternitate.

Aşa de mult, că ţi-ai vizitat deja ambele perechi de bunici şi ei te-au vizitat la rândul lor pe tine; aşa de puţin, încât ai zile când cel mai departe călătoreşti până la bucătărie.

Aşa de mult încât îmi zâmbeşti şi mă cerţi; aşa de mult încât ai conversaţii lungi cu Tatăl tău; aşa de mult încât te roteşti într-una după zvârluga de Bogdan; aşa de puţin, încât te las în continuare liniştită pe paturi fără margini laterale.

Aşa de mult, că tre’ să-ţi amintesc uneori că eu sunt părintele şi tu copilul; aşa de puţin că zâmbetul tău tronează tot pe o gură fără dinţi.

Atât de mult, Codrin; trei luni înseamnă atât de mult. Şi atât de puţin.

Cartea celei de-a doua săptămâni din provocare a fost “Manual de consiliere” a lui Richard Nelson-Jones.

Nu că n-aş fi stat mai bine de jumătate de oră în faţa bibliotecii, până m-am decis ce să aleg, dar despre asta în întregime, într-o altă poveste.

Manual de consiliere deci. Voi spune din capul locului că nu am de gând să “povestesc” cartea. Cine e interesat, poate citi aşa ceva aici. Am de gând în schimb să povestesc despre carte, şi asta nu în foarte multe cuvinte.

Păi ar fi în primul rând de zis că este un “manual” citibil. Adică, spre deosebire de muulte alte manuale peste care am tot dat, nu doar că nu e insipid şi înecăcios, dar se citeşte chiar destul de uşor şi… curgător, aşa.

În al doilea rând, e o carte cu noţiuni de bază (nici nu are pretenţia, de altfel, că ar fi altceva). Mai mult decât atât, e o carte care mai mult decât consilierilor se adresează “persoanelor care oferă sprijin folosindu-se de abilităţile de consiliere”. Ceea ce nu înseamnă că studenţii la psihologie în anul I n-ar putea lucra cu succes pe marginea ei, mai ales că fiecare capitol oferă sugestii de exerciţii menite să faciliteze asimilarea noţiunilor prezentate.

Un alt lucru care îmi place la ea este că te conduce pas cu pas, într-o manieră logică şi inteligibilă prin temele legate de procesul de consiliere, fără a se pierde în detalii şi fără a pierde din vedere tabloul mai mare, referindu-se inclusiv la lucruri aparent simple (cum ar fi prin ce diferă o şedinţă de început de o şedinţă de mijloc; sau de ce să ajungi cu câteva minute înainte la cabinetul de consiliere şi să nu primeşti clientul până nu te-ai pregătit; sau cât e de util să creezi tu formularele pe care vrei să le utilizezi în temele pentru acasă ale clienţilor) – lucruri aparent simple spuneam, dar despre care nu am auzit vorbindu-se în niciuna dintre orele de curs pe care le-am avut la facultate (şi am fost la toate).

O altă carte pe care am citit-o cu creionul în mână – îmi formez un obicei, se pare; însă de data asta m-am mai “certat” pe alocuri cu autorul (cum ar fi când încerca să mă convingă că întrebările pot distruge relaţia de consiliere), în timp ce alte paragrafe m-au distrat de-a dreptul (cum ar fi cel în care consilierii sunt atenţionaţi că nu este etic să încheie “siropos” un proces de consiliere).

Cu toate astea e o carte ce poate servi elegant ca punct de plecare atât celor ce parcurg o formare… formală în domeniul consilierii, cât şi “persoanelor care oferă sprijin folosindu-se de abilităţile de consiliere”, cum spune chiar autorul.

Am ochii inchisi. Dar ceva – poate faptul ca m-am intors de pe o parte pe alta, poate faptul ca am tras patura cu o mana – ma da de gol ca m-am trezit, desi am ochii inchisi.

“- Auzi, Mami, si CUM de v-ati gandit voi sa mai am eu un fratior?”

(-Ha?? Nu-i nici opt dimineata, copil, ce-ti veni? – zic in gand, ca de deschis ochii, nu-i deschid in continuare)

“- Pai nu v-ati gandit ca – dupa ce mai creste si Codrin, o sa fie O GRAMADA DE INTREBARI PENTRU VOI?”

(???!!??)

Nu ne-am gandit, evident. Ne gandim acum. Dar speram ca poate “dupa ce mai creste si Codrin” s-or intreba unul pe altul…

On the other hand… neaaah. Si distractia unde-ar mai fi?

Provocarea de a citi o carte pe saptamana lansata aici mi-a iesit in cale candva saptamana trecuta. Am lasat pagina deschisa in browser, nefiind decisa daca sa ridic manusa sau ba. Trecand pe la mine, sora-mea a decis ca e o provocare careia merita sa-i raspundem si a ridicat miza transformand-o intr-un “hai sa vedem care dintre noi reuseste sa tina ritmul”. Cateva zile mai tarziu, ni s-au alaturat Annie si Cristina . Peste alte cateva zile – Alina; pe jumatate in echipa fiind Tata (al carui pariu cu el insusi zice “doua carti pe luna, deocamdata. Desi cred ca as putea citi patru doar asteptand-o pe Mama voastra in masina dimineata…”).

Am inceput de unde se afla oricum curiozitatea mea: cu cartea lui Martin Seligman – “Authentic happiness“.

A fost pe wish-list-ul facut pentru ziua mea anul trecut si am primit-o in dar de la Mada si Nik. Initial am inceput-o alandala, de la capitolul despre cresterea copiilor. Apoi m-am intors, luand-o cuminte de la capat.

“Fericirea autentica” e o carte pe care am citit-o cu creionul in mana, la propriu. Inchizand-o, asta seara, nu stiu sa spun ce mi-a placut mai mult:

- povestea omului care, dupa mai bine de treizeci si cinci de ani in care a studiat felul in care psihologia poate ameliora lucrurile care merg prost s-a decis ca-i vremea sa schimbe macazul si a pus bazele unui domeniu nou – respectiv Psihologia Pozitiva;

- felul organizat si simplu in care e structurat continutul, facandu-l usor de inteles si urmarit;

- felul in care amesteca franturi din povestea personala cu fragmente de Psihologie Pozitiva;

- felul in care simt ca ma regasesc in principiile Psihologiei Pozitive.

Pe foarte scurt, citind Fericirea autentica, aflam ca exista emotii pozitive fata de trecut (satisfactie, mandrie, serenitate), fata de viitor (optimism, speranta) si fata de prezent (doua categorii distincte: placeri si gratificatii); ca fericirea poate insemna sa ai o viata placuta (constand in urmarirea placerilor); o viata buna (constand in urmarirea gratificatiilor – care presupun cautarea acelor situatii in care iti poti folosi trasaturile pozitive de caracter. Faceti-va o favoare si intrati aici - dupa crearea unui cont puteti completa online chestionarul pentru aflarea acelor “signature strengths”); sau o viata cu sens (care presupune a-ti pune calitatile in slujba a ceva mai mare decat tine).

Cand am inchis-o, asta seara, mi-a tremurat un pic mana, a parere de rau ca s-a terminat, a bucurie c-am descoperit-o; a parere de rau ca nu-i lectura obligatorie la psihologie, a bucurie ca-i lectura obligatorie la scoala de psihologie.

Cum o folosesc, se vede deja, aici. In plus, am raspuns la chestionarul de care va ziceam si am aflat lucruri noi despre mine. Ceea ce, nu foarte egoista fiind, va doresc si voua.

Daca pana acum plimbarile erau prilej de somn bun la aer curat, recent s-au transformat in pretexte de inventariat nori calatori si pasari trecatoare. Sau invers.

Ia zi tu, Ghinduţă, a depasit vreuna viteza legala? A stationat vreunul mai mult decat era permis?

Codrin, la 12 saptamani, deci.

In loc sa ma ocup cu lucruri mai placute, mi se intampla uneori, cand nu dorm, sa ma intreb cum se poate face asta (treaba din titlu, adica).

Si nu sustin ca asta-i singura cale (mai exista, desigur, politica, razboaiele, descoperirile stiintifice uluitoare – si pe astea tot oamenii le fac). Insa nu mai este de-acum un secret, sper, ca personal prefer alta cale.

Aceea a schimbarii personale.

Pentru care, cate o picatura in fiecare zi, se ofera in sticlute frumoase, aici.

Iar pentru ca exercitiile sunt grupate in jurul celor 24 de trasaturi pozitive de caracter studiate de catre Seligman si alti curiosi ca el (fericirea autentica, ce tema seducatoare!), rezulta pentru mine o imbinare intre mai multe lucruri care ma pasioneaza in prezent.

Seligman zice ca-i de bine.  Surprinzator sau nu, si eu la fel.

(11 weeks) Codrin il saluta pe (1 week) Cezar si ii ureaza “Bun venit!”.

Si il asteapta in vizita, preferabil insotit de mama lui .

Imi plac oamenii care stiu sa faca (nu sa cumpere) prajituri cu nume frumoase, cum ar fi red velvet cake.

Imi plac oamenii care exprima frumosul; cei care picteaza pe perne, cei care canta; cei care scriu frumos poezii si povesti.

Imi plac oamenii care stiu (si pot) sa rada de ei; care nu se iau foarte tare in serios. Cei care au rabdare cu copiii, pentru jumatate de ora sau pentru o viata.

Imi plac oamenii care pot sa-si dea numarul de telefon unui necunoscut. Care suna in ajun de Craciun. Care nu se supara cand nu li se raspunde si care suna din nou. Oamenii care ofera pur si simplu. Adresa lor, pentru cand ajungi in oras; o omleta, o cafea; inima.

Imi plac oamenii care se stiu bucura de bucurii mici si pe care nu-i supara supararile mari. Nu ca nu-i supara; nu-i… amarasc, nu-i blocheaza, nu-i transforma in niste bursuci ursuzi.

Imi plac oamenii care stiu sa iasa in fata elegant si cu gratie; si oamenii care la fel de gratios si modest stiu si pot sa ramana in spate. Imi plac oamenii care stiu cand e cazul s-o faca pe una si cand pe cealalta.

Imi plac pana in strafundurile fiintei mele oamenii care nu cred ca drumul lor e singurul bun; cei care nu cred ca totul li se cuvine; oamenii care au curajul sa spuna “am gresit” sau “poate ca nu am avut dreptate” si cei care ii pot lasa pe altii sa traiasca vieti diferite de a lor.

Imi plac oamenii care stiu ce vor; dar si cei care inca mai cauta.

Imi plac oamenii buni in ceea ce fac. Oamenii aia pe care ii vezi de la o posta; in prezenta carora, cand stai, nu simti cum trece timpul. Imi place ceasul bun care a facut sa-si gaseasca darul ce le-a fost dat si imi place la nebunie, imi place cu patima rabdarea care i-a facut sa exerseze ceas dupa ceas, zi dupa zi, an dupa an pana s-au transformat in magicienii care sunt acum.

Imi plac oamenii care nu si-au pierdut curajul de a-si face prieteni noi; pe care viata nu i-a facut aspri (sau, si mai rau, acri); oamenii care cumva au ramas proaspeti, fie ca au 19, 35 sau 67 de ani; cei care indraznesc sa-si poarte sufletul la vedere pe-afara.

Imi plac barbatii care stiu sa-si ingrijeasca copiii; cei care au grija de femeile lor si cei care nu le iau ca pe ceva de la sine inteles.

Imi plac femeile care pot sa admire alte femei – cu adevarat, si din inima; si care sunt suficient de sigure pe ele pentru a nu se simti in competitie mereu.

Imi plac copiii curiosi si senini; cei concentrati pe-o minune din asta mica a lumii (cum ar fi o cochilie de melc) – si cei care au avut cum sa invete sa devina generosi.

Imi plac batranii care spun povesti; a caror viata spune o poveste. Imi plac cei care stiu cum sa-ti dea la o parte suvitele de pe frunte alungand in acelasi timp si cu acelasi gest si grijile.

Imi plac oamenii luminosi. Oamenii calzi. Oamenii care sunt ca o adiere de primavara. Oamenii care se uita la tine si nu prin tine; si cei care, cand se uita, vad cea mai buna versiune a ta. Oamenii care incurajeaza, care te mangaie cu gandul lor bun; oamenii care ajuta. Pe cei care asculta.

Imi plac oamenii care iubesc. Si mai ales, (stiu ca am mai spus, dar mai ales) imi plac oamenii.

Se face ca Al Doilea Nascut si-a petrecut primul revelion fix unde si-a petrecut si maica-sa primul revelion.

Avand aceeasi venerabila varsta. Minus patru zile.