Irina Şubredu

Suflu praful virtual de pe dashboard, ca nu mai am loc sa-mi pun nici varfurile degetelor, d-apoi gandurile; si-ncerc sa vad daca mai stiu cum se face treaba asta cu povestitul.

Problema nu-i ca nu-i ce zice, problema e ca-i asa de mult de zis, ca nu stiu unde-i inceputul si incotro e “marea de povesti” spre care ar trebui sa curga… in fine.

Ma simt de parca as sta pe jos, cu picioarele stranse sub mine (desi fizic nici macar nu-mi mai amintesc de cand nu-mi mai e accesibila pozitia asta) si peste tot in jur as avea bucati de foi colorate cu inceputuri de poveste. N-apuc sa termin una de zis, de asezat “la locul ei”, ca imediat apare alta si-apoi alta si alta.

O sa va povestesc, cand o sa mai treaca un pic de timp, cum se produce maturizarea de la patru la… (poate) paisprezece ani – in aproximativ doua zile; cum e sa te indragostesti impotriva vointei tale, cand te astepti mai putin; de ce sa nasti intr-o maternitate privata, in ciuda faptului ca e asa un lucru snob; cum se poate schimba intr-o noapte felul in care-ti privesti soacra;  daca e posibil sa nu te pierzi pe tine sub un munte de pampersi si servetele umede; cum e sa-ti petreci ziua de nastere intepat in vena de trei ori si cum e sa ti-o petreci inconjurat de oameni dragi si tort cu maci pictati; cum e sa let go cu adevarat si-apoi sa descoperi cum zburatul pana la cer pentru care luptai asa mult – se intampla la fel de usor ca respiratul.

Si iar, despre minuni mici si minuni mari, despre minuni vechi si minuni noi si minuni vechi privite in lumina noua o sa va povestesc.Cand o sa mai treaca un pic de timp, si o sa se aseze toate la locul lor.

Sau doar o sa le zic pe toate in soapta si o sa presupun ca le-ati auzit…

Ajunge Bogdan in fata “acvariului” prin care se vad Codrin (care doarme si mustaceste prin somn) si inca un bebelus. Si sta el ce sta, apoi se intoarce spre Tati: “Tati, deci CARE e AL NOSTRU??” .

Joaca ceva joc cu adunari – cu taica-su’. Isi impart cartile intre ei, apoi fiecare face adunarea de pe cartea lui.

Tatal, crezandu-se istet, zice “doua sosete si cu trei sireturi fac CINCI ADIDASI“.

Bogdan: “Poftim?? cum CINCI ADIDASI? Si unul e fara pereche??”

“Vai de mine, am in familie doi alintati” (comentez jumatate amuzata, jumatate exasperata de nevoia de atentie manifestata simultan de tata si fiu).

“Si parca vad ca la norocul meu, si bebelusul o sa fie tot alintat…”

“Mami, dar ce-o sa faci atunci, ca o sa ai nevoie de trei maini ca sa ne alinti pe toti trei odata?!!!”

… sau ce si-ar putea o mama dori mai mult?

Photo credit.

Cu multi ani in urma (mai multi decat jumatate din intreaga ta viata) – eram boboc la Cuza.

Startul studentiei mele e un moment distinct, pe care pot pune degetul si pe care mi-l amintesc cu claritate si azi: discursul doamnei Iacob la deschiderea anului universitar de la Facultatea de Psihologie pe care o incepeam si eu cu entuziasm. Ne-a spus atunci ca – daca in liceu – profesorul isi “alearga” elevii, in facultate este treaba studentului sa-si “alerge” profesorii. Ca pasim intr-o lume in care nu ne mai cearta nimeni daca chiulim, nici nu ne mai controleaza zilnic cineva la teme. Ca tot ceea ce facem ca studenti – nu vom mai face asadar din frica, nici din rusine, ci pentru ca ASA ALEGEM noi. Ca suntem, cu alte cuvinte, responsabili de ceea ce facem din studentia noastra.

Ma uit astazi in urma si cel mai frumos lucru pe care il pot spune este ca nu regret nimic, n-as schimba nimic din ce a fost, din ce am trait. Ca am avut cea mai frumoasa si mai plina studentie pe care si-o poate dori cineva.

Multe lucruri s-au schimbat (zic eu – in bine) de atunci incoace:

- cand eram eu boboc cunosteai un coleg de facultate mai mare doar daca “nimereai” cu el in camera de camin; acum exista program de mentorat – chiar din prima zi de facultate;

- cand eram eu boboc imi luam informatiile de la avizierul facultatii; acum exista http://360.uaic.ro/;

- cand eram eu studenta, am aflat despre burse la inceputul semestrului II si despre taberele studentesti – in anul III;  acum informatiile acestea iti sunt disponibile din prima zi de facultate;

- cand eram eu studenta am aflat despre Centrul de Cariera - in anul I de master; acum cortul CIPO te asteapta pe alee in fata Universitatii as we speak.

E mult mai usor acum sa fii boboc la Cuza: oportunitatile sunt mai colorate, mai multe si mai la tot pasul; n-ai cum sa nu te impiedici de ele, chiar daca ai vrea…

Dar, intr-un fel, e si mai greu!

Ceea ce faci din studentia ta depinde acum – parca si mai mult – de tine. Nu prea mai exista scuza ca nu ai stiut, ca nu ai ce face, ca nu ai de ales.

Depinde de tine cat de mult te distrezi, cat de mult inveti, cat de mult te implici, cat de mult te plimbi, cat de mult ajuti, cat de mult iubesti.

De aceea iti spun:

• cat esti student, du-te de-un 1 mai la mare, cu trenul, iar acolo dormi in cort, bagat in sacul de dormit;

• chiuleste de la un curs, sa vezi cum e, dar nu chiuli de la toate, ca o sa-ti blestemi zilele in sesiune…;

• du-te la chefuri, chiar daca la inceput nu cunosti aproape pe nimeni;

• dar du-te si la seminarii; de fapt – stii ce? du-te chiar de la inceput si ia-ti de facut prima tema: dac-o faci prost, iti ramane timp de inca una; dac-o faci bine, ai scapat din prima, iar profesorul te va tine minte oricum!

• pleaca intr-o excursie pe nepregatite;

• participa la un concurs, la o conferinta, la un workshop;

• de fapt, foloseste orice ocazie – ca sa-ti dai seama ce iti place sa faci, care e pasiunea ta (asta daca nu stii deja – caz in care esti un norocos, lasa-ma sa-ti strang mana!);

• fa lucruri pe care te-ai teme in mod normal sa le faci si observa cum te ajuta asta sa cresti, sa te dezvolti.

Dar mai ales, mai ales, du-te la Centrul de Cariera si fa-ti un plan de cariera! N-o spun doar pentru ca lucrez acolo si pentru ca mi-e drag locul acela; ti-as spune-o oricum! Cat mai devreme in studentia ta, gandeste-te incotro vrei sa se indrepte drumul tau. Internshipuri, voluntariate si proiecte in asociatiile studentesti sunt acum pe toate drumurile (apropo, nu trece prin studentie fara sa afli pe pielea ta ce sunt alea!) – dar sa le alegi in functie de ce vrei sa te faci “cand vei fi mare” – iti usureaza mult munca.

De fapt, daca e sa iti spun un singur lucru cu adevarat important – pentru tine si studentia ta la Cuza, acela e: ia-ti viata in propriile maini, nu de maine, nu dupa Craciun, nu din 2012, de AZI. Si incepe s-o modelezi, sa scrii scenariul ei, s-o pictezi, s-o transformi – in absolut ce vrei tu, numai sa-ti placa!

Iti trimit un gand bun, asa cum, dupa ce ma vei cunoaste mai bine, vei vedea ca fac mereu, si ma alatur echipei mari de oameni care s-au adunat sa iti ureze

BUN VENIT LA UAIC!

Cu drag,

Irina.

P.S.: raspund astfel, azi, unei lepse primite de la Madalina; si o dau mai departe catre Manuel, Alma, Cosmin si Sinziana.