Dupa atatia ani, avand in plus kilograme, riduri, verighete si copii (doi dintre ei chiar in poza asta), tot frumosi suntem. Si modesti 
.
Cu multumiri speciale unei persoane peste masura de incapatanate – care “daca n-ar fi, nu s-ar povesti”, si tuturor celor care au strabatut distante mai mari sau mai mici pentru a fi acum, aici. A, si fotografului .
Urcand Copoul inapoi dinspre Breazu, intr-un taxi pe care toti trei ne-am concentrat sa-l vedem mai repede venind, realizez, cu capul plin de povesti, ca nu povestesc totusi nici jumatate dintre ele. Niciun sfert.
Nu numai aici, pe blog. Nicaieri, cu nimeni.
Desi sunt multi oameni in viata mea si pentru / cu fiecare am alte povesti, multe povesti raman totusi nespuse.
Si fiindca noi, oamenii, nu avem precum geblingii cate o “piatra a mintii” pe care copiii nostri s-o “manance” cand murim si amintirile noastre sa fie duse de ei mai departe (perioada SF a revenit dupa cum se vede in viata mea), ma gandesc sa le las totusi cumva, undeva, aceste povesti.
O parte aici. O parte in agendele scrise de mana pe care le voi lasa mai departe copiilor mei. O parte in discutiile aparent fugitive cu ceilalti “copii” ai mei – care apoi descopar cu surprindere ca le pastreaza si le duc mai departe.
Povestile acestea, pe care nu le spun, nu-s despre intamplari exterioare pe care le poate vedea cu ochiul liber oricine, ci cel mai des despre peisaje interioare – schimbatoare, intense, uneori infricosatoare si descurajante, alteori inaltatoare, ametitoare, insa de cele mai multe ori simple, omenesti, insa cat se poate de vii.
Cum a fost sentimentul de liniste deplina si conexiune cu toate – intinsa pe patura, cu ochii dupa ploaia de stele – adunand improbabil, in gradina la Gabi, prieteni vechi cu prieteni noi si familie.
Cum a fost asteptarea pe banca afara, pan’la 12 noaptea, cu teama in suflet, sa ajunga si celelalte doua masini – sa ajunga odata, sa ajunga mai repede; si multumirea ca si ceilalti asteapta, ca sunt acolo, afara, chiar daca cu alte pahare in mana si probabil cu alte ganduri in cap.
Cum e aproape dorul – tot improbabil – pentru cineva cu care n-ai decat scurte episoade improbabile de comunicare exclusiv virtuala, care insa te bucura la fel de mult, atunci cand se petrec, ca orice episod de comunicare reala.
Cum ar fi cat de acasa te simti in acea singura intalnire pe luna – cat de acasa te simti tot timpul, de la imbratisarea de bun venit, la cafeaua comandata si povestile lungi, pozele obligatorii pentru calendarul 2012 , povestile, lungile povesti ca sa acoperiti intervalele cand nu va vedeti si in care se petrec nenorociri sau minuni, pana la imbratisarea de la plecare si mereu intrebarea “noi-de-ce-nu-facem-asta-mai-des?”.
Dincolo de care, si mai adanc, stau asezate povestile si mai greu de suportat, care nu vad aproape niciodata lumina zilei. Cum ar fi surprinderea de a avea nevoie inca, dupa tot acest timp, de dragoste, in felul stupid si romantic pe care nici macar nu-l numesti dragoste cand esti cu totul treaz.
Cum e aproape vina ca nu te simti panicata deloc de data asta, desi data trecuta a fost la inceput atat de greu. Cum sunt reprosurile pe care ti le faci pentru ca nu STII, de fapt, CUM o sa fie bine.
Cum e usurarea cand ceva care te obisnuisesi sa doara – nu mai doare deloc intr-o zi. Iar in locul acela nu mai simti nimic, ca si cum ti-ai fi pierdut nervul care ducea inainte si inapoi informatiile despre durere.
Cum e recunostinta infinita pe care o simti cand cineva te saruta prin somn, des si marunt, de la umar pana la cot, crezand ca tu dormi; si povara pe care ti-o da gandul absurd, dar atat de real pentru tine, ca nu meriti sa fii atat de iubit.
Nu-s decat niste firimituri, povestile astea, farame reusind sa se strecoare afara cumva, in pofida logicii sau a gandirii constiente. Se intampla uneori, intr-o perioada solicitanta, sau plina de intamplari, sau in care citesc mult SF.
Sau…
Hai sa vedem, cine e convins ca s-a lamurit “cum stau lucrurile” – cu nasterea, moartea si portiunea dintre ele, cu amanuntele vietii de zi cu zi? (Eu una eram destul de sigura, pana de curand. Cand…)
Mami, cand o sa moara toti oamenii, cine-l ingroapa pe ultimul?
Dintre mamuti si tigrii cu colti-sabie, cine-i cel mai curajos? Si cum stim asta, din moment ce si unii si altii au disparut?
De ce isi fac oamenii garduri?
Daca ii spun cainelui ca nu vreau sa fur nimic din curtea lui, el intelege?
Cand vom fi adulti, cine dintre mine si bebelus o sa fie mai mare? Dar bebelusul poate sa creasca mai inalt decat mine? Si daca da, CUM, daca eu sunt mai mare acum?
Si preferata mea: cand nu era pe pamant nici un om, cum a aparut primul bebelus?
Sa creez a fost mereu important pentru mine, desi n-am stiut asta intotdeauna.
In clasa a IV-a cream spectacole-surpriza pentru parinti, intr-a X-a martisoare personalizate – cu telefoane zambarete si loc pentru mesaje scrise – ca sa insemne ceva pentru cel care le primeste si ca sa nu poata fi pur si simplu date mai departe. (Iar Ionut imi jura ca si la 60 de ani va purta in portofel martisorul de la mine).
Nu stiu DE CE e atat de important sa creez. Poate e un fel in care ceva din mine poate ramane, poate fi dat mai departe, cum ar zice Yalom. Poate e o incercare de a obtine aprecierea celorlalti.
Desi nu cred. In primul caz satisfactia ar fi mult intarziata, in al doilea caz ar depinde de reactiile celor din jur.
Ori nu e asa.
Sa creez imi aduce bucurie IMEDIAT, pe loc si INDIFERENT de reactia celorlalti.
Ma simt bine cand pot face o surpriza, lasa un mesaj, compune un text; cand pot crea un curs, gasi un titlu, inventa un aranjament nou pentru decoratiuni vechi.
De fapt, ca sa fiu sincera, NU ma simt bine cand nu pot face asta, cand nu am libertate de miscare sau cand sunt inconjurata de un zid solid de negativism.
Nu pot canta, compune melodii, iar desenele mele n-ar putea fi expuse nici macar la gradinita, dar m-am obisnuit de mult cu ideea ca talentele pe care le am nu sunt in aceste domenii.
Scena pe care ma pot desfasura oricand cu placere si mai ales cu usurinta – o reprezinta ideile, proiectele, cuvintele. Aici pot crea oricand ceva nou, minunat, original. Aici nu doar ca-mi place sa fac ce n-a mai facut nimeni inaintea mea, dar e ca si cum ceva din mine nici nu-mi da voie sa merg pe drumuri deja batute, ori care se regasesc pe toate hartile. Aici ma vad “nevoita” sa urmez hartile mele secrete, unde directia o da cea mai colorata si surprinzatoare tusa de imaginatie, iar compasul e mai ales inima.
Las mereu o bucatica din mine, in orice creez. Nu pentru ca sunt perfectionista, nici pentru ca sunt pretentioasa, nici pentru ca sunt orgolioasa, ci pentru ca sa creez este foarte important pentru mine.
Si pentru ca, desi uneori incerc, nu pot face altfel.
