Nu am o regula, pentru cand se intampla. Poate fi o conferinta sau un curs plictisitor, poate fi in timpul a ceva foarte tehnic (cum ar fi un workshop in care inveti sa scrii sintaxa in SPSS); poate fi o perioada extrem de aglomerata sau cu activitati repetitive, poate fi un drum lung cu masina, pe scaunul din dreapta; poate fi o zi de week-end in plus.
Si intr-o clipa, e ca si cum as traversa un culoar secret si o intreaga noua dimensiune imi devine accesibila. Intru in contact cu partea aceea din mine care stie ce este important. Ajung din nou in camera in care imi colorez viitorul cu vise si aleg ce imi doresc sa traiesc. Si fac un lucru, uneori foarte mic – cum ar fi sa (imi) scriu o scrisoare pe care o voi deschide peste fix un an de zile, alteori unul ceva mai complicat – cum ar fi sa schitez liniile mari ale unui proiect pe care il voi pune in practica in lunile ce urmeaza; alteori ceva ce pare fara importanta, dar va decide cum imi voi petrece diminetile de la 5 la 6 pentru multe zile, una dupa alta, de acum incolo.
Nu dureaza mult, momentele acestea; uneori jumatate de zi, alteori o ora sau doua, alteori cateva clipe. Dar le simt ca fiind extrem, extrem de importante. Ca si cum sunt momentele adevaratelor intalniri cu mine insami, in care aleg ce fel de om as vrea sa fiu.
Sigur, sunt si toate situatiile in care reactionez la ce mi se intampla mie – sau celor dragi, lucruri care apar pe neasteptate si au nevoie de raspunsuri rapide si nu pot decat sa ma opresc pe urma si sa incerc sa inteleg ce s-a intamplat.
Dar in momentele acestea, despre care vorbesc, parca as avea tot timpul din lume si toate culorile – de la auriu transparent pana la tuse apasate de negru – pe care le pot combina oricum; parca as avea toata libertatea pe care si-ar putea-o dori cineva – sa creez, sa dau forma si emotie vietii, sa ma joc.
Si apoi da, sunt multe, multe zile in sir in care umblu in somn, prinsa in rutinele viatii de zi cu zi, fara sa fiu constienta de ceva aflat mai departe de lungul nasului, fara sa fiu constienta de lungul nasului propriu, macar.
Dar atata vremele cat am clipele mele de magie – desi stiu ca nu-i nimic magic in ele, ci doar viata pura si adevarata si concreta – sunt sigura ca nu traiesc degeaba.
); am planuit surprize; ne-am enervat si ne-am calmat dupa; am imaginat si am visat.