Irina Şubredu

Ma uit la poze cu locuri exotice (Bora Bora este inca pe wish-list-ul meu) si ma intreb ce as FACE odata ajunsa acolo? In ce fel m-as bucura – un fel care nu mi-e accesibil acum?

O dupa-amiaza tihnita de duminica, dupa ce baiatul mic s-a plictisit in sfarsit sa jucam jocul cel nou si baiatul cel mare a gatit deja ceva super-gustos si casa intreaga pare ca-si face somnul de frumusete – imi aminteste numai o parte din lista lunga de binecuvantari pe care le traiesc in fiecare zi.

Asez dansul tandru cu fiul meu din ziua cand a implinit patru ani si mi-a adormit cu capul pe umar alaturi de drumul incredibil prin Alpii elvetieni catre casa Anei de la masarda unei gradinite; alaturi de noaptea cu spatele pe barca si ochii la cer in golful incredibil din Adriatica; alaturi de dimineata in care am implinit 30 de ani si am plantat un stejar si alaturi de dupa-amiezele – foarte rare acum – cand imi asez capul in bratele bunicii mele si inchid ochii in timp ce o las sa ma mangaie pe par.

Nu stiu ce as face intr-un loc exotic ca acelea la ale caror poze ma uit  – din ce nu fac acum si in ce fel m-as bucura; asa cum nu stiu ce curiozitate ma indeamna sa explorez mereu teritorii noi, tari nemavazute, cu oameni nemaiintalniti; carti nemaicitite, arome de cocktailuri nemaiincercate, ritmuri nemaiascultate; asa cum nu stiu ce sentiment ma face sa revin alteori in aceleasi locuri pe care le stiu pe de rost, sa ascult aceleasi melodii, sa imi incerc inima pe aceleasi emotii pe care le-am mai trait. Si tocmai pentru ca nu stiu, ma uit in continuare la mine cu o surprindere proaspata ce nu pare sa se estompeze cu timpul si incerc sa descifrez mecanismele, alegerile si reactiile care ma fac cine sunt.

Am primit o leapsa de la Oana - lucru care m-a facut sa ma simt aproape ca in scoala generala, pe vremea caietelor cu amintiri.

Raspunsurile la ea, in continuare:

Sunt inainte de toate un om care se cauta si se creeaza pe sine in fiecare zi. Cu exceptia zilelor in care este prea plictisit, obosit sau uita sa faca asta. De asemenea, ceea ce pun intotdeauna dupa “sunt” – sunt rolurile mele cele mai dragi: psiholog, femeie, sora si mama.

As vrea sa invat cum sa ma bucur in fiecare zi.
Pastrez un milion de lucruri cu semnificatie emotionala pentru mine.
Mi-as fi dorit sa fi imbratisat mai lung, sarutat mai des si spus “te iubesc” de cate ori am simtit-o. Doing what I can – at least now, though…
Nu imi plac chipsurile cu aroma de ceapa.
Mă tem cel mai tare de mine insami.
Imi pare rau cand spun “da”, desi as fi vrut sa spun “nu”; cand imi incalc promisiunile facute mie insami si cand sunt mai putin decat ceea ce as putea sa fiu.
Imi plac salata de fructe, cafeaua cu frisca, locurile pline de farmec, cartile bune si oamenii frumosi.
Nu sunt ordonata si nici meticuloasa.
Dansez cu cea mai mare placere.
Cânt afon si prost; intotdeauna cand suntem mai multi si cand ma simt foarte bine.
Niciodată - e un cuvant copilaresc pe care il rostesc rareori si in care nu cred.
Rar am grija de mine asa cum as vrea.
Plâng cand ma simt ranita- tradata sau foarte furioasa.
Sunt confuză cand primesc informatii contradictorii.
Am nevoie de pauze periodice.
Ar fi trebuit sa invat din suturile in fund pe care le-am luat in trecut. Still slightly unable to do that…
Aş putea colora lumea din jurul meu in nuante minunate. Cred ca o s-o fac!

Leapsa merge mai departe la Stefan, Madalina si, din nou, Anny.

Sirul gandurilor care a dus la postarea de fata isi are originea intr-o prezentare TED impartasita de Adrian asta-seara. Prezentarea o face Philip Zimbardo, psiholog si profesor emerit la Stanford – de care v-ati impiedicat aceia dintre voi care n-ati chiulit chiar de la toate orele de psihologie sociala din facultate, si care implineste azi (ca sa vezi coincidenta…) frumoasa varsta de 78 de ani.

O prezentare TED ingrozitoare care o sa ma fericeasca mai mult ca sigur cu vreo cateva cosmaruri, dar care m-a pus pe ganduri serios si mi-a amintit o dilema mai veche: cum discerni intre bine si rau sau, mai plastic spus “pe unde trece linia care separa binele de rau“. O zice frumos Solzhenitsyn, citat pe parcursul prezentarii de Zimbardo – “but the line dividing good and evil cuts through the heart of every human being”. Nu printre granite de state, nu printre clase sociale, nici macar printre partidele politice (asa zice omul, nu dati cu rosii in mine…), ci chiar prin inima oamenilor, prin inima fiecarei fiinte umane.

Zimbardo incheie intr-o nota optimista, sfatuindu-ne sa ne crestem copiii cu mentalitatea eroului, sa-i educam sa se vada pe ei insisi ca pe niste potentiali eroi care asteapta doar situatia potrivita in care eroismul sa se manifeste. Astfel, situatiile care pot declansa raul ascuns in fiecare dintre noi sunt fix aceleasi situatii care pot trezi eroul latent, persoana obisnuita capabila de fapte extraordinare.

Ceea ce m-a facut sa ma intreb, desigur, daca nu putem merge (cel putin cu imaginatia) si mai departe. Si in loc sa asteptam situatia extraordinara care ne poate transforma in niste eroi – si care ne poate iesi in cale o data, sau doar de cateva ori in viata, ce-ar fi daca ne-am creste copiii cu mentalitatea eroului de fiecare zi, invatandu-i ca sta in puterea lor sa ia zilnic cateva zeci de decizii mici si aparent obisnuite, dar care ii situeaza de partea cu binele al liniei care trece prin fix mijlocul inimii lor? Si daca, facand asta zi dupa zi, in fiecare zi, vor ajunge sa se uite in urma la o viata extraordinara care INSEAMNA CEVA si care nu-i traita degeaba? Si daca nu ne-am limita la a-i invata asta doar pe copiii nostri? Daca am incepe sa aplicam asta in propriile noastre vieti, zi dupa zi? Incepand de azi. .. Cum ar fi atunci?

Stau cu foaia alba-n fata si ma tem c-o sa se verse de-odata pe ea o postare super-serioasa, cu linii drepte si hotarate si fara niciun pic de zambet, asa cum au fost zilele astea.

Pe de alta parte, partii celeilalte din mine, care se joaca tot timpul, chiar si atunci cand lucreaza, care creeaza chiar si atunci cand reproduce formulare, care face misto chiar si atunci cand vorbeste cu persoane importante si severe, i-ar placea sa faca o pauza, macar acum, macar aici. Asa cum in sesiune, pe vremuri, citeam povesti, asa cum in cele mai aglomerate perioade, ma duc in mijlocul zìlei sa ma plimb in parc, asa cum cand sunt stresata pictez.

Cum sa explici oamenilor ca cele mai bune lucruri se intampla cand pui pe hartie lucruri care te pasioneaza si pe care le-ai face oricum? Ca da, primesti acum, insa inainte de asta ai dat, intr-una, in mod repetat? Ca ceva ce pari ca faci cu usurinta si cu ochii inchisi are nevoie de sute de repetitii, incercari si erori, emotii si indoieli si ca daca nu esti dispus sa faci acele sute de repetiti, nu ai cum ajunge sa faci cu usurinta si cu ochii inchisi ceea ce faci? Ca pasul sigur pe care il ai acum vine dupa zeci de poticneli, ca optimismul cu care incurajezi acum pe altii provine din multe situatii fericite prin care ai trecut, precum si dintr-o multime de situatii nefericite pe care te-ai decis sa le privesti intr-un mod fericit? Ca lucrurile bune care ti se intampla au legatura, poate, si cu faptul ca nu vorbesti intr-una, fara oprire, numai despre lucrurile urate, despre nedreptati si tradari, despre atrocitati si orori sau pur si simplu despre fapte mici si meschine? Cum sa explici ca pentru a avea experiente nemaiintalnite, e nevoie sa ai un curaj nemaiintalnit; curajul sa risti – si sa castigi; dar si sa risti sa-ti julesti genunchii si sa expui fragmente mici si dureroase de suflet – care ar putea sa fie si mai tare ranite? Cum sa explici ca nu poti lucra bine decat cu oameni pe care-i iubesti, ca proiecte mari poti face ca urmare a unor prietenii mari, ca studentii de azi care iti sunt apropiati ca niste copii sunt absolventii de maine care vor oferi internshipuri si poate sponsorizari si cu care vei face parteneriate – dar ca MAI INTAI exista dragostea, prietenia, apropierea, mai intai plantezi seminte si ingrijesti rasadurile si pe urma te duci cu cosul sa culegi roadele… Cum sa spui asta fara sa sune descurajator, critic, moralizator, sau cel putin deplasat si “gresit”?

Damn, a iesit o postare serioasa, cu linii drepte si hotarate si fara niciun pic de zambet, asa cum au fost zilele acestea. Cu toate astea, mi-s dragi si Marian si Ilinca, mi-e draga de nu mai pot Cristina, am toata admiratia pentru Florin, imi place la nebunie Ildiko, am o simpatie speciala pentru entuziamul Roxanei si un jos palaria pentru curajul Monicai, si bineinteles o atitudine protectoare fata de Jojo.

Dar poate ca partea vesela si optimista din mine, cea care se joaca si cand lucreaza si care e mereu rabdatoare si incurajatoare, are de asemenea nevoie sa ia cate o pauza. Macar acum, macar aici.

Ceea ce vreau sa spun e minunat colorat, intens de-ti taie rasuflarea; poarta in sine o cheie care deschide o usa spre noi dimensiuni sufletesti; iti da o bucurie ca cea pe care o ai cand pensula inmuiata in culoare adauga tusa potrivita; seamana cu nerabdarea pe care o ai inainte sa desfaci ambalajul unui cadou asteptat si-ti da inapoi bataia de inima pe care credeai ca ai pierdut-o.

Din pacate insa, nu cunosc nicio alta modalitate accesibila limbajului oamenilor prin care sa pot descrie ceea ce vreau sa spun.