Iubesc clipele acelea cand brusc, fara veste, totul capata sens. Viata ta, zbaterea, calatoria aici pe pamant, totul.
Faceai ceva – citeai, vorbeai, urcai un munte, coborai cararea catre lac, dadeai noroc de ziua cuiva – si brusc, totul capata sens.
Cand iti ridici privirea, ai senzatia ca se misca totul cu incetinitorul, dar e atat, atat de potrivit. Totul este iluminat, totul are o stralucire aparte; parca ai pasit deodata intr-o alta dimensiune, dar nu una straina, ci una suplimentara realitatii – a ceea ce numeai realitate.
Nu stii cum sa ramai acolo mereu; ti-ai dori, incerci, dar nu functioneaza asa. Nu se intampla cand incerci, se intampla cand esti implicat trup si suflet in altceva – cand daruiesti, cand creezi, cand ajuti, cand construiesti, cand iubesti, mai ales cand iubesti.
