Irina Şubredu

Eu sa vin, sa te iau de mana si sa te intreb: “vii putin cu mine pana la capatul curcubeului?”; si tu sa-mi spui “stai putin, sa-mi iau haina”…

1. Listen without interrupting. (Proverbs 18)

2. Speak without accusing. (James 1:19)

3. Give without sparing. (Proverbs 21:26)

4. Pray without ceasing. (Colossians 1:9)

5. Answer without arguing. (Proverbs 17:1)

6. Share without pretending. (Ephesians 4:15)

7. Enjoy without complaint. (Philippians 2:14)

8. Trust without wavering. (Corinthians 13:7)

9. Forgive without punishing. (Colossians 3:13)

10. Promise without forgetting. (Proverbs 13:12)

(asa, oarecum de Dragobete. dar numai fiindca mi-a placut mult)

Iubesc clipele acelea cand brusc, fara veste, totul capata sens. Viata ta, zbaterea, calatoria aici pe pamant, totul.

Faceai ceva – citeai, vorbeai, urcai un munte, coborai cararea catre lac, dadeai noroc de ziua cuiva – si brusc, totul capata sens.

Cand iti ridici privirea, ai senzatia ca se misca totul cu incetinitorul, dar e atat, atat de potrivit. Totul este iluminat, totul are o stralucire aparte; parca ai pasit deodata intr-o alta dimensiune, dar nu una straina, ci una suplimentara realitatii – a ceea ce numeai realitate.

Nu stii cum sa ramai acolo mereu; ti-ai dori, incerci, dar nu functioneaza asa. Nu se intampla cand incerci, se intampla cand esti implicat trup si suflet in altceva – cand daruiesti, cand creezi, cand ajuti, cand construiesti, cand iubesti, mai ales cand iubesti.

Imi plac diminetile in care nu te grabesti nicaieri; in care te trezesti bine-dispus, te imbraci in haine comode si-ti prinzi parul neglijent, cu unicul scop de a nu-ti intra in ochi; in care timpul se scurge incet, incet si dupa ce mananci & all mai este totusi timp destul sa lenevesti o bucata pana la prima chestie importanta de pe “ordinea de zi”.

Nu-mi plac serile in care – cand ridici ochii din monitor descoperi ca-i bezna afara si nu-ti vine sa crezi cat e ceasul si mai ai multe, atat de multe lucruri, inca, de facut.

Imi plac sesiunile in care insight-urile pocnesc ca floricelele de porumb – unul dupa altul; in care constientizarile se inlantuie, privirile se lumineaza si lucrurile merg ca o coregrafie indelung exersata si planuita – cu exceptia faptului ca totul se intampla spontan.

Nu-mi plac sesiunile in care simt nevoia sa-mi scot din traista un cleste cu care sa scot vorbele; in care oamenii is bine intentionati, doar ca li-i frica si asteapta, daca s-ar putea sa le dai tema pentru acasa sa-si aminteasca sa respire.

Imi plac regasirile proaspete, cu miros de aer curat, cu pasii de dans ai imbratisarii calde-calde data in ciuda vremii reci-reci; imi place secunda aia cand recunosti pe strada persoana pe care o cauti si fata ti se lumineaza intr-un zambet incontrolabil si zambetul creste cu atat mai mult cu cat ea, persoana, nu te-a zarit inca si tu stii ca urmeaza sa te zareasca si sa zambeasca si te bucuri ca poti anticipa fie si cu cateva clipe momentul.

Nu-mi place senzatia sacaitoare pe care ti-o da faptul ca cineva care ar trebui sa te stie pe de rost, face fix lucrul care pe tine te scoate din minti cel mai tare si se asteapta ca asta sa te determine pe tine sa faci ceva… cand stii ca ar fi atat – dar atat de usor, daca… daca…

O gramada de mofturi la o ora tarzie, intr-o zi care a inceput cu multe, prea multe ore in urma, la o ora cand stii ca AR TREBUI sa adormi, pentru ca maine dimineata, devreme… dar nu vrei, pur si simplu, pentru ca uite, desi e tarziu de cafea, mai ai cola rece in frigider si floricele in cuptorul cu microunde si povesti, foarte multe povesti ti se plimba prin cap.

Este a nu stiu cata oara cand stau cu “foaia alba” in fata si nu ma pot decide sa scriu un articol cu cap si coada. Tot am senzatia ca poate nu s-ar potrivi cu restul… peisajului de aici. Dar poate peisajul de aici nu se mai potriveste cu mine.

Pe de o parte mi-e ciuda ca m-am invatat sa tot iau calea usoara si scurta a alegerii unei imagini sau a unei melodii care – in fapt – exprima starea mea de moment. Dar intr-un mod lenes si neoriginal; intr-un mod care nu-mi mai cere sa fac “munca” de a distila in cuvinte ceea ce ma bantuie sau ma consuma sau ma ridica pe culmea entuziasmului si a bucuriei.

Am o dispozitie total nesiropoasa si nu stiu daca e de la tonele de treaba pe care le am de facut sau de la norii prin care trece avionul meu cateodata (pe marginea cazii vad in fiecare dimineata jucariile lui Bogdan din categoria “obiecte care zboara” si in fiecare dimineata ma duc cu gandul la Javier Marias si “Maine in batalie…”).

In ciuda dispozitiei nesiropoase, precum si a protestelor anti-Valentine, mi-am luat jumatate de zi pentru relatia mea (barbatul acela care parca ar fi dintotdeauna acolo si pe care il redescopar cu mirare cand imi ridic ochii din cand in cand din… amanuntele vietii mele de zi cu zi) – si ne-am dus sa vedem o expozitie de fotografie, sa cumparam placinte cu gust de a-casa si sa cinam La Castel.

In rest, simt uneori lipsa lui Adrian (dar am vazut ieri ca i-au aparut niste carti noi si am de gand sa ma delectez cu ele curand); am mai tot timpul sub ochi doua carti (ceva beletristica si ceva psihologie, de obicei); vad multi, multi “copii” zilele astea – si le dau parti din mine, straduindu-ma in acelasi timp sa-i motivez, invat, conving, scutur sau amenint (dupa caz) sa se gandeasca la viitorul lor; planuiesc multe lucruri care ma entuziasmeaza grozav (atat din cele profesionale, cat si bucurii mici si mari – personale); ma bucur de cafele si discutii cu oameni destepti, frumosi si talentati, care si-au promis sa nu-si mai faca niciodata prieteni noi si trimit non-stop dragoste unor oameni cat se poate de dragi care au trecut prin clipe cat se poate de grele.

Am multe in gand, dar acum stiu ca is posibile toate; multumesc in viteza Universului pentru sincronicitatile pe care mi le serveste cam la doua zile (Vermeer si Stephen Hawking fiind doar cele mai recente); ma simt coplesita de treburi si fantazez la odihna – doar ca sa imi amintesc in doua secunde ca jumatate de zi de pauza imi ajunge ca sa imi recapat perspectiva. Imi impart dilemele cu oameni cu aceeasi formare ca mine – bucuroasa peste masura ca i-am gasit si ma intreb tot timpul ce pot face sa iubesc lumea asta asa cum este, fara sa incetez sa o fac in fecare zi un pic – macar  un pic mai buna.

Draga Bogdan,

nu stiu cum este sa ai o mama ca mine. Presupun ca nu are cum sa fie prea comod…

In felul in care te cresc, sunt multe “eu n-am sa fac niciodata asa ceva” – notate in carnetel de cand eram copil; multe “sper sa fiu un parinte cel putin pe jumatate la fel de special cum au fost parintii mei pentru mine cand aveam varsta ta” si multe teorii progresiste de psihologia dezvoltarii.

Sunt multe frici (sa nu ti se intample vreo tragedie, sa nu mostenesti fricile mele) si multe asteptari (sa mostenesti curiozitatea mea despre lume, dar mai ales, daca s-ar putea, dorinta de a o face mai buna).

Sunt multe promisiuni - facute mie insami, inainte sa devin mama, facute tatalui tau, cand inca te purtam cu mine, facute tie, dupa ce te-ai nascut.

Cat ai clipi din ochi a mai trecut un an de cand esti cu noi. Un an plin, fantastic, minunat. Un an usor.

Anul in care ai devenit copilul mare cu care joc jocuri cu reguli complicate si de la care – in ultimul timp, iau bataie pe bune la jocurile astea;

in care ne-am obisnuit sa ne spunem “cel mai frumos lucru” care ni s-a intamplat peste zi;

in care se poate intampla efectiv o tragedie daca uneori sosetele nu se asorteaza cu… modelul de la bluza sau daca maneca stanga a ramas in urma odata cu geaca;

in care ai avut pentru prima data un prieten care a ramas la tine peste noapte;

in care ti-ai facut pasaport si ai avut experienta pornind de la care ai inceput apoi un milion de povesti cu “stii, cand am fost in Bulgaria…”; in care imi povestesti cu seriozitate despre Stefan si despre Natalie, despre Andrei Arsene care este altcineva decat Andrei Istov; iar uneori imi spui franc “shhh, acum vorbesc la telefon cu Paul!”;

in care ai speriat-o la culme pe bunica Viorica – spunandu-i ca ai venit singur de la gradinita, pe bunica Jeni – disparand doua strazi mai incolo intr-un oras necunoscut tie si pe Nanu – ascunzandu-te in sertarul de la masa pentru mai bine de 15 minute;

in care ai lasat-o fara replica pe mama mare – ducandu-te singur la magazinul de paine si intorcandu-te cu paine, pentru care ai platit bani si ai primit rest – si pe mamica aceea din Carrefour – cand ai dus inapoi sucul acidulat si l-ai asezat singur pe raft;

in care ai invatat sa dansezi, cu profesor de dans si ai inceput sa faci ore de engleza intr-un grup cu copii de scoala generala;

in care ai invatat pe de rost “Vrajitoarea Yoli-Zoli si pulberea de alandala” si ai trecut prin a doua ta serbare fluierand;

in care invatam impreuna sa ne facem albume cu vise, iar eu invat sa te mai las sa dormi si langa mine uneori;

in care ai sunat singur sa chemi taxiul, dar te-ai obisnuit sa lipesti de mine ca sa “te bag in paturica” daca e cumva prea frig in masina cand plecam la gradi.

Un an plin, in care s-au intamplat multe, nenumarate lucruri importante, fantastice, marunte si dragi, dar care a trecut totusi cat ai clipi.

Si iata-ma acum, din nou, in ziua in care implinesti patru ani, uitandu-ma la felul in care te cresc, in care te crestem.

Si uitandu-ma, vad in el multe frici, asteptari, promisiuni, dorinte. Vad incercari si erori; enervari si regrete.

Dar mai ales, mai presus de toate, vad dragoste.

La multi ani, dragul meu!

“Cu dragoste,

Mama”.