Irina Şubredu

Chiar pot exista perioade pre-Craciun in care sa nu fiu mega-stresata in legatura cu documentatia vreunui proiect de care sunt in intregime responsabila.

Chiar pot finaliza lucrurile pe care le incep.

Chiar pot da telefoane unor oameni straini – pentru a fixa intalniri despre care apoi sa constat ca au decurs excelent.

Chiar pot anunta cand nu reusesc sa ajung.

Chiar pot spune cand ma deranjeaza ceva, in loc sa zambesc si sa aprob.

Chiar pot pregati cadouri cu trei zile inainte de Craciun si sa nu alerg disperata dupa oameni in ultima clipa…

Chiar pot cere ajutorul atunci cand nu-mi mai ajunge timpul sau energia sa fac ceva ce am spus ca voi face.

Chiar pot spune “nu” atunci cand sunt aproape sigura ca nu voi face ceva.

Chiar pot citi mai multe carti in acelasi timp si sa le termin pe toate.

Chiar pot face multe dintre lucrurile pe care eram convinsa ca nu le pot face; chiar ma pot bucura de sentimentul asta si – mai important – chiar pot fi cine chiar imi doresc sa fiu. Sigur, nu in fiecare situatie, nu in fiecare zi, nu de fiecare data.

Dar cumva, acum CHIAR POT recunoaste fata de mine asta, si pot inceta sa ma critic non-stop. Si pot avea rabdare pana ce limitele mele se vor muta mai departe.  Data viitoare.

Pentru ca traiesc adesea zile intregi cu ochii inchisi si doar uneori mi se intampla sa-mi amintesc si sa-i deschid; pentru ca am uneori senzatia ca daca bag capul in nisip, nimeni nu ma vede; pentru ca prea des pretind ca ceea ce fac eu – sunt alegerile mele si pe el nu-l influenteaza; pentru ca atunci cand deschid ochii, inteleg ca, de fapt, suntem modele pentru copiii nostri si ca nu discursurile noastre motivationale ii formeaza, ci actiunile noastre; lucrurile pe care le facem in mod repetat si felul in care le facem – le transmit mesaje puternice despre ceea ce noi consideram important si demn de luat in seama. Pentru ca tin minte si acum ziua cand mama mi-a spus “fa-te orice, numai NU inginer”; pentru ca, desi nu voiam sa ma fac inginer, era placuta ideea de a fi ca parintii mei.

Nu, nu pentru ca admir calitatea literara a versurilor, ci pentru ca ma socheaza totusi momentul in care cere “programul lui pe calculator” si cand il primeste se intoarce spre mine cu fata radiind si spune “mami, acum lucrez si eu. EXACT CA TINE!“.

Sunt ochi micuti atenti la tine

Ce te privesc noapte si zi;

Urechi micute care sorb

Tot ce spui tu, orice ar fi.

Sunt maini micute, care vor

Sa faca tot ce faci, ca-i bine,

Si-un copilas care viseaza

Sa fie intr-o zi ca tine.

Un copilas cu ochii mari

Crede ca tot ce faci e bine

Si te priveste cu nesat

Noapte si zi,

numai pe tine.

Tu esti exemplu pentru el in tot ce faci,

Orice ar fi

Si copilasul tau asteapta

Sa-ti fie asemenea-ntr-o zi”.

Gasita aici.

Ma uit cu Bogdan pe o carte cu jocuri (reprezentare spatiala, gandire logica, memorie, bla bla).

“Afla cine cu cine vorbeste la telefon” – suna instructiunile de pe o pagina cu sase copii cu telefoane la ureche, uniti prin fire amestecate intr-un labirint, prin care cautam impreuna.

Pe pagina urmatoare, acelasi principiu, doar ca imaginile prezinta sase calculatoare cu mouse-uri.

“A, STIU!” zice el. “Aici trebuie sa aflam CINE CU CINE VORBESTE PE INTERNET!” (!!!?!)

Acu’, ori cartea e facuta pentru copiii de ieri, ori copilul e pentru cartile de maine; ori tatal si “nasu’ Octavian” ar trebui sa fie foarte mandri; dar recunosc ca mi-a luat cateva secunde pana sa gasesc ceva de spus. Lucru care se intampla tot mai des in ultimul timp cand sunt cu el… .

Mai multi demoni (cativa extrem de atragatori) si vreo doi monstri (destul de infricosatori) au iesit cumva din dulap si se plimba nestingheriti pe-afara. Ce-i voi spune copilului meu cand ma va intreba de ce colegi de-ai lui iau examene pentru ca cineva intervine pentru ei, in timp ce eu il invat ca ideea e sa reuseasca prin propriile forte? Ce sens are sa-l las sa se confrunte cu consecintele propriilor alegeri, cand a da vina pe cineva si a gasi o scuza pentru orice – pare sa fie regula pe unde se uita in jurul lui? De ce sa investeasca in relatii umane, sa zambeasca lumii si sa faca lucruri pentru ceilalti, cand a te lua la tranta cu lumea, a te plange de orice si a profita de ceea ce a construit altcineva inaintea ta goes just as well?

Sigur, gandul la un copil (al tau) caruia ai vrea sa-i insufli increderea intr-un ideal si intr-un set de valori – te pune in situatia de a-ti clarifica rapid perspectiva. Dar ideea in sine e valabila si pentru tine. Cum ramane cu lucrurile in care crezi? Cu ceea ce face ca lumea ta sa aiba sens? Cum ramane cu copilul din interiorul tau care ridica ochi intrebatori inspre tine, nerostind intrebarea “si cu asta ce fac? si pe asta cum s-o inteleg? si asteia cum sa-i dau un sens?” – dar gandind-o, la fel de bine.

Mai multi demoni (cativa extrem de atragatori) si vreo doi monstri (destul de infricosatori) au iesit cumva din dulap si se plimba nestingheriti pe-afara. Sigur, “talismanele mortii” intr-o sala de cinema intunecata, cu sonorul la maxim – nu ajuta prea mult.

Acum stiu, in schimb, Don, de ce cineva ar alege sa mearga la un film de groaza desi lui nu-i plac: pentru ca cineva care-i este drag ii cere asta.

please slow down.

Thank you.

(sau “Diferite feluri de Nicolae si nu numai”)

De ziua Bunicului meu – primul Nicolae important pe care l-am “prins” – nu stiu daca nu-mi amintesc pentru ca eram prea mica sau pentru ca nu se sarbatorea. Dar amintirile despre el sunt oricum acolo, vii, impletite cu primele imagini din copilaria mea.

Abia apoi vin la rand amintirile despre seri de Mos Nicolae, cu ghete care se umpleau peste noapte de dulciuri – si pe care le descopeream dimineata cu o bucurie pe care o resimt si in ziua de azi.

In liceu, sase decembrie era ziua de nastere a unui prieten drag, pe care il chema si Nicolae, si ziua numelui unui alt prieten (cu care tin legatura si acum).

In facultate, pe sase decembrie sarbatoream un alt prieten pe care il chema si Nicolae si care – intamplator bineinteles – semana foarte bine fizic cu celalalt Nicolae nascut pe 6 decembrie.

Dupa multi ani de relatie am aflat ca de fapt pe tatal lui M., caruia in familie i se spune altfel, il cheama tot Nicolae.

Putin mai tarziu, sora mea s-a indragostit de – si apoi s-a casatorit cu – surpriza – tot un Nicolae.

Si cativa ani mai tarziu, mai precis cu exact un an in urma (doar ca ceva mai pe lumina) – fina mea mai mare o aducea pe lume pe fina mea mai mica, Maria Teodora (zisa si “Teo Mică” – de catre Bogdan-cel-Mare si alti adulti semnificativi), cu ajutorul unui doctor care se numea Bogdan si – daca nu ma lasa memoria – si Nicolae.

Cu alte cuvinte – o zi care a fost importanta pentru mine toata viata si care este si acum. Si cu inca alte cuvinte, de multe ori: La multi ani!

Si-n dar – o melodie pe care am ascultat-o cred doar de vreo 50 de ori (Rob Thomas, Little wonders. Exact).

it’s the heart that really matters in the end.

Citesc – in cartea lui Susan Baur o istorie a relatiilor sexuale si sentimetale intre terapeuti si paciente (si, mai nou, intre terapeute si pacienti). Intr-un fel, e ciudat, pentru ca as fi crezut ca imi va fi greu sa citesc ceva care sa ma capteze cu adevarat – dupa Yalom, si acum ma trezesc ca las cu greu din mana o carte de o autoare si despre un subiect care nu reprezentau nimic pentru mine cu o luna in urma.

Susan isi pune in mod serios problema felului in care ar trebui abordata, in formarea psihoterapeutilor, problema relatiilor cu pacientii, jongland intre atitudinea dezumanizanta caracterizata de “imbratiseaza un pacient – angajeaza-ti un avocat!”si extrema cealalta: “in terapie este permis orice ajuta pacientul”.

O discutie pornita in gluma cu o prietena din bransa ma duce catre descoperirea unu short film “foarte bine facut”(aveai dreptate, Dana ) – despre personalitatile multiple. Ma numar printre studentii norocosi care aveau laboratoare saptamanale in spitale de boli mintale sau afectiuni neurologice si care puteau, astfel, sa cunoasca efectiv pacienti si sa ia contact cu simptomatologii variate, lucru care acum nu se mai intampla. Nu voi lucra probabil niciodata in sanatate mintala, insa laboratoarele acelea s-au adaugat formarii mele, deschizandu-mi mintea mult peste granitele cu care intrasem in facultate.

Si nu ma pot opri sa ma intreb: ce educatie psihologica oferim “copiilor” care vor sa lucreze in domeniu? Cum este posibil ca la sapte ani de la terminarea facultatii sa descopar intamplator aspecte esentiale pe langa care nici macar n-am trecut cand eram studenta – care nici macar n-au acelasi cod postal cu materiile pe care le-am studiat in facultate? Cum este posibil ca una dintre cartile de capatai in psihoterapia de grup – a carei a doua editie a aparut in 1977 (!!!) sa nu apara mentionata nici macar in treacat in bibliografia de la facultate?

Episodului de revolta ii urmeaza intotdeauna cel in care ma intreb “ok. ce pot face EU?”. Si nu stiu; nu am un raspuns multumitor la intrebarea asta. Nu am un raspuns care sa ma lase sa dorm linistita. Pentru moment, voi continua sa merg in vizita la seminariile de la psihologie, voi continua sa-mi cultiv curiozitatea si voi continua sa “dau mai departe”- cum stiu si cum pot – ceea ce gasesc si ma entuziasmeaza. Cum ar fi “INSIDE”. Enjoy!

Bogdan, ieri dimineata:

“- de ce nu mai e zapada, mami?”

” – pai pentru ca s-a topit…”

” – pai de ce s-a topit?”

” – pai pentru ca a fost cald”

“- a-ha. pai si cand o sa mai fie?”

“- nu stiu, mama… cand o sa ninga data viitoare”

“- cum ar fi… maine?”

Colegei noastre care n-are cont pe Facebook i-am trimis ieri dimineata un citat nu tocmai dragut despre cafeaua de dimineata. Ca sa-mi spal pacatele…  Nu, mint; fiindca am descoperit-o (via Adrian) si fiindca mi-a placut, si fiindca ea este cel mai des “responsabila” de cafeaua de dimineata pe care o beau eu, ii dedic melodia de mai jos.

Daca aveai cont pe Facebook, o postam la tine pe wall si gata.