Irina Şubredu

Cand stii ca echipa de voluntari pe care o ai in grija – functioneaza bine?

Cand esti la o prezentare de proiect si ei vin oricum – pentru ca asa erau programati. Se aseaza cuminti in birou si isi fac treaba, iar cand te intorci, fiecare stie ce are de facut si se descurca foarte bine.

Cand nu este nevoie sa-i suni pe fiecare in parte, pentru ca iti povestesc de buna voie si nesiliti de nimeni cum merg activitatile care NU se desfasoara la birou.

Cand sunt dispusi sa vina PESTE programarile deja facute, doar ca sa te ajute sa organizezi ceva aparut peste noapte.

Cand gasesc singuri solutii la care tu nu te-ai gandit – care rezolva probleme pe care le ai de rezolvat.

Cand incep sa caute singuri modalitati de a se cunoaste mai bine si de a se inveseli unii pe altii.

Si mai ales, cand descoperi deodata ca ai la dispozitie timp in plus. Ca sa te gandesti. La alte activitati frumoase si vesele. Dintre care unele – tot pentru ei.

Cand eram eu insami voluntar, eram convinsa ca beneficiul orelor pe care le petreceam voluntariind consta exclusiv in abilitatile pe care mi le dezvoltam si in experienta pe care o acumulam astfel. Acum, odata cu ei – “copiii” acestia tineri si destepti si entuziasti si seriosi si frumosi – simt ca primesc inapoi tot ce am daruit la randul meu cu ani in urma.

” – Pai, raspunse Tony, Philip va contribui cu idei utile din cunostintele sale de filosofie, iar eu, ei bine, eu sunt aici ca sa invat si sa intervin de cate ori pot, eu sunt mai degraba specialist in facilitare emotionala. Asa e, colega?

Philip aproba din cap.

- Facilitare emotionala? Iar eu ar trebui sa stiu ce inseamna asta? intreba Jason.

- Jason, il intrerupse un alt membru al grupului, numele meu este Marsha si voiam sa spun ca asta e a cincea chestie provocatoare pe care ai spus-o in primele cinci minute ale grupului nostru.

- Si?

- Si esti genul de tip macho-exhibitionist cu care eu am o gramada de probleme.

- Si tu esti genul de tipa alintata de care pe mine ma doare fix in cur.

- Stati, stati, haide sa facem un stop-cadru aici si sa vedem care sunt reactiile celorlalti membri la primele noastre cinci minute. Mai intai, as vrea sa va spun, tie, Jason, si tie, Marsha, ceva ce eu si Philip am invatat de la Julius, profesorul nostru. Sunt sigur ca voi aveti senzatia ca acesta e un inceput foarte agitat, dar am o intuitie, o intuitie foarte ascutita ca, inainte ca grupul acesta sa se desfiinteze, fiecare dintre voi se va dovedi foarte valoros pentru celalalt. Corect, Philip?

- Absolut corect, colega!“

Irvin Yalom

“The Schopenhauer Cure”

… desi daca spun doar atat, asta implica doar capul, nu si inima.

Esti in inima mea – e mai aproape; dar asta e o stare de fapt, ceva ce “sta pe loc”. As vrea o expresie care curge, dinspre mine inspre tine, dinspre inima mea inspre inima ta. Asta ar fi mai aproape de adevar.

Ma gandesc la tine. Iti trimit dragoste si lumina. Ingrijorarile incerc sa nu ti le trimit; iarta-ma daca ajung cateva si la tine.

Ma gandesc la tine. Stau cu ochii pe telefon. Si as vrea sa-mi spuna cineva ca o sa fie bine.

Ma gandesc la tine. Ma gandesc la tine.

Sa citesti o carte de-a lui Yalom este o experienta intensa, dar si consumatoare emotional. De curand am inteles si de ce.

Urmarind procesul sau terapeutic (individual sau de grup), parca te-ai arunca intr-una cu parasuta. Sunt cateva clipe initiale de groaza completa, de “nuuuu… ce faci?”, de “eu n-as putea niciodata sa fac asa ceva”, de “stai sa vezi, o sa iasa ca naiba!” – urmate de socul ca – nu doar ca nu iese “ca naiba”, dar iese chiar… chiar bine! Iese chiar mult mai bine decat ti-ai inchipuit ca poate sa iasa.

Si apoi ai convingerea ca a iesit ATAT de bine numai fiindca a avut initial curajul sa faca acel lucru de neinchipuit: sa se autodezvaluie, sa-si recunoasca slabiciunile, sa recunoasca stari si emotii care in mod normal provoaca respingere si rusine si dezaprobare. Sa faca lucrurile acelea de care ii este frica. De care, identificandu-te cu el, STII ca si tie ti-ar fi frica.

Dar el le face pur si simplu si – desi in prima clipa iti vine sa inchizi ochii (ca la filmele de groaza din copilarie, cand stiai ca urmeaza ceva rau si nu voiai sa te uiti) – iti dai seama apoi ca nicio catastrofa nu s-a intamplat, de fapt. Ca viata continua si ca, mai mult, cei implicati in interactiune sunt cu totii “mai bine” – ca si cum ar fi crescut intr-un fel in care noi dimensiuni ale realitatii le sunt deodata accesibile.

Sa citesti o carte de-a lui Yalom e ca si cum te-ai arunca intr-una cu parasuta: te face sa treci initial prin momente de panica veritabila. Dar apoi – ce senzatie de libertate traiesti!

“Radio Guerilla: melodia cu 5 years bla, bla… love, love, love… fredonez incantata… dar de unde cunosc eu melodia asta? si ma loveste revelatia: de la tine de pe blog Asa ca in seara asta m-am gandit cu si mai mult drag la tine!!”

“Auzi? si asta tot cu drag spus, schimba-ti naibii alarma de primit mesaje; adica mai ALARMA, ca sa fii si tu mai pe faza, ca sa zic asa. Love, love, looove…”

5 minutes later, si inca nu m-am oprit din ras. E 2.46 si abia acum am descoperit cele doua sms-uri, love. 

Dar ce bine ca am blog, blog, blog, ca sa pot povesti!

You made my evening, thank you.

P.S. : Si, apropo, daca ai intra mai des pe Facebook, ai vedea ca azi am dat de o melodie care se cheama fix asa: “Love, love, love” . Na, ca sa stii data viitoare unde ai auzit-o!

Sunt multe feluri in care as putea face asta pretinzand ca nu s-a intamplat nimic (am doctorat in “sa ne prefacem ca nu s-a intamplat nimic”). Dar – hai sa spunem ca nu si de data asta.

Blogul meu a fost in moarte clinica timp de o luna de zile. Si, cu toate ca am jurnalul de frumusete si facebook-ul, si cu toate ca prietenii mei m-au intrebat DOAR cate o data pe saptamana “auzi? CAND isi revine blogul tau?” – pentru mine tot a fost o experienta dificila.

Mi-am dat seama cu ocazia asta ce drum lung am parcurs de la vremea cand scriam doar pe agende si consideram online-ul o prostie – la a avea locul acesta al meu – tot un fel de “acasa” unde intru cu cana de capuccino cald sau de cola rece, cu aparatul de fotografiat – interior sau cu sacosa de lucruri culese de prin lumea exterioara.

Sigur, uneori ma frustreaza cand, povestind entuziasmata un fragment din ce mi se intampla – primesc raspunsul “a, da, am citit despre asta pe blog!”. Si imi vine sa-mi pedepsesc blogul (si deci prietenii) nemaiscriind nimic o vreme. Sau macar sa ma revolt traditional cu “dar e MAI MULT de povestit decat am scris pe blog!”. Alteori las deliberat lucruri nepovestite pe blog – de dragul intalnirilor vii, fata in fata, pe care atat de mult le iubesc.

Mai sunt, de asemenea, momentele in care ma simt aproape vinovata cand pe blogurile prietetenilor mei care au fost modele pentru mine – nu mai apar articole noi, iar eu par sa tot gasesc cate ceva de spus.

Insa dincolo de toate acestea, imi dau seama ca blogul acesta mi-a devenit tare drag. Este locul care ma responsabilizeaza sa ma intreb frecvent “ce am mai invatat semnificativ in ultimul timp?”, “in ce fel am mai schimbat lumea astazi?” sau “ce mai am semnificativ de spus?”.

Iar uneori, doar sa deschid usa care ma duce in dashboard si sa stau aici, fara sa scriu propriu-zis – ma ajuta sa-mi limpezesc in minte ideile.

Asa ca astazi o sa ma bucur ca am blog din nou. O sa le multumesc oamenilor care s-au ocupat de aspectele practice ale acestei “realizari”. Si o sa sarbatoresc asta printr-un post. Acesta.