Irina Şubredu

M-am obisnuit sa ma uit la mine adesea cu o privire ironica si dezaprobatoare. Ca si cum… nu stiu… ca si cum nu as fi in stare sa ma tin de hotaririle pe care le iau. Ca si cum as fi o fiinta coplesita de frici si fricile mi-ar paraliza orice miscare. Ca si cum “ok, voi, ceilalti, vedeti aceasta imagine a mea care arata cat de cat bine. Dar eu, care “locuiesc” acest corp si aceasta minte – stiu mai bine. Voi nu stiti ce stiu eu si daca ati sti nu ati mai crede ca arata bine.”

M-am obisnuit sa ma uit la mine cu o privire ironica si dezaprobatoare.

Dar adevarul este ca, daca ma uit mai atent, pot sa vad curaj. Si hotarire. Si putere. Si incapatanarea de care e nevoie ca sa produci o schimbare.

Nu vorbesc de intuitie, sau de creativitate – sau de toate lucrurile pe care nu le pun la indoiala. Vorbesc despre toate acele lucruri pe care in mod normal cred ca nu le am. Si rad de mine pentru ca nu le am.

Vorbesc despre ceea ce iti trebuie ca sa iti depasesti limitele. Despre ceea ce iti trebuie ca sa faci ceea ce in mod normal nu ai face. Despre ceea ce iti trebuie ca sa iti formezi alte obiceiuri. Ca sa incepi sa pasesti in alte lumi decat cea cu care te-ai obisnuit de cand te stii. Mai intai ca vizitator de-o noapte; apoi ca turist de-o zi; apoi ca locuitor de drept.

De cate ori nu mi-am spus “daca pot sa fac ASTA, pot sa fac ORICE!”. De ce oare uit atat de des cate “ASTA” am facut? Dintre cele pe care nu credeam ca voi putea sa le fac vreodata…

M-am obisnuit sa ma uit la mine cu o privire ironica si dezaprobatoare.

Dar poate e timpul sa-mi formez alte obiceiuri. Poate e timpul sa incep sa ma uit la mine cu caldura. Cu rabare. Cu incurajare. Si cu dragoste.