“Mai, chestiuţă de băgat în sufleţel!” (Tati –> Pui)
“Noi suntem trei şmecheruţi: eu, Mami şi cu tine!”
“Eu sunt un alintat şi jumătate. Nu, Mami?”
Da, mami…
(Just a little) later edit: “bunica, vreau o banana in forma de mar!”
“hai, bunica, ca nu-i nimic daca mai esti o picatura uda pe par. nu se intampla nimic rau !!”
E 12 noaptea si noi ne uitam la o filmare de la ziua mea, ascultam o melodie primita in dar de Pui de ziua lui – si toate astea cand de fapt e ZIUA TA.
La multi ani, dragul meu!
M-am intors recent de la o intalnire cu fiinte asemanatoare mie. Sentimentul de apartenenta a aparut imediat: n-a fost nevoie de foarte multa filosofie. Chiar daca nu ma identific personal cu niciunul dintre cei de acolo (ok, poate un pic cu Simona, poate ma vad in ea, asa cum eram cand eram de varsta ei; poate o vad pe ea mai mult decat eram eu cand aveam varsta ei… si poate ca asta nu se pune 
).
Nu ma identific personal cu niciunul dintre ei; ma identific in schimb cu ceea ce ei reprezinta. Comunitatea aceasta din care fac parte si eu – ma atrage. Ideea de a-i cunoaste personal ma atrage. Ideea de a sti povestea lor, de un de vin, cu ce se confrunta, cum se descurca. Ideea de a-i sti, de a sti cine sunt. Ideea ca ii pot contacta, ca putem avea initiative comune, proiecte comune. Asta ma atrage.
Plus sentimentul de apartenenta la comunitate. Sentimentul ca exista undeva o lume cu care vorbesc aceeasi limba. O lume care stie prin ce trec, o lume careia ma pot plange si care imi poate oferi confort. Chiar daca eu stiu ca DE FAPT SE POATE (in cuda greutatilor care apar). Chiar daca stiu ce trebuie facut ca sa mergi mai departe si ca sa iti vezi puse in practica proiectele.
Sentimentul ca cineva INTELEGE ca nu e usor, cand nu e usor.
Si iar, entuziasmul de a sti la cine sa te duci, pe cine sa cauti, pe cine sa suni – cand vrei sa faci lucrurile frumoase pe care le visezi!
Am gasit intamplator (textul de mai jos) si ceva mi s-a lipit de… creier (presupun), asa ca m-am decis sa-l impartasesc cu voi.
Am o bucatica de rau in mine.
Am o bucatica de rau in mine si nu mi-a placut.
Am vrut s-o omor.
Sa fiu tot timpul zambitoare, amabila, calda, apropiata, buna, apreciata.
Pentru ca toata lumea vrea doar lucrurile bune.
Si ma straduiesc sa le ofer doar lucrurile bune.
Bucatica mea de rau a fost sufocata.
Ciudat. Credeam ca o sa ma simt mai bine.
Raul din mine creste cu fiecare picatura de bine pe care deja ma chinui sa o storc.
Si fiecare picatura de bine ma doare.
Si nimic nu ma mai bucura.
Acum am un rau mare in mine.
Am un rau mare si imi dau seama ca incep sa il iubesc.
Pentru ca scoate la iveala tot binele din mine.
Am un rau mare si nu ma tem sa le arat celorlati raul meu.
Pentru ca sunt vrajitoarea buna-rea.
Si pot sa fac tot atat de mult bine cat pot sa fac si rau.
Si ma bucura cand aleg sa fac bine.
Angartha,
Articol preluat de pe sheblogs.121.ro
Razvan musca o bucata mare de paine prajita.
Laura se uita fix la el si ii spune: “scoate! scoate din gura, ca ai muscat prea mult!”
Desi, de altfel, Razvan face cam (numai) ce vrea el, acum o asculta: scoate din gura cocolosul pe jumatate mestecat si il tine in mana.
Laura ii spune “bun. acum musca mai putin si mesteca mai bine!”
Razvan se uita la bucata de paine pe care o tine in mana, musca o bucatica mai mica si o mesteca mai bine.
Destept Razvan. Desteapta si Laura.
Irina si-ar dori si ea uneori sa fie la fel de desteapta.
(nu. acesta nu este un post despre mancare)
Sa comunici este impotriva oricarui instinct biologic pe care il avem.
Cand intr-o relatie ne simtim amenintati sau raniti facem unul din doua lucruri: fie atacam la randul nostru pe celalalt (suntem agresivi), fie, daca teama este prea mare, fugim.
Sa stai si sa comunici este impotriva oricarui instinct biologic pe care il avem.
E in acelasi timp si singura rezolvare a unui conflict pe care o cunosc. Singura rezolvare care poate aduce lumina in ceea ce se intampla si in acelasi timp sa salveze relatia.
Sunt experta in ambele tipuri de raspunsuri “biologice”: si in lupta si in fuga. Aparent mai degraba in fuga decat in lupta. Insa doar aparent. Fiindca de multe ori de fapt fug fiindca ma tem de raul pe care l-as putea face eu daca as ramane, de felul in care as putea strica relatia cu agresivitatea mea.
Sunt experta in ambele tipuri de raspunsuri “biologice” la conflict: si in lupta si in fuga.
Nu sunt deloc experta in ramas pe loc si comunicat. Sunt abia o incepatoare in domeniul asta. In ramas pe loc si pus intrebari, pentru a intelege ce-l determina pe celalalt sa actioneze in felul acela care pe mine ma raneste atat de mult. In ramas pe loc si recunoscut – ca ma doare, ca sunt confuza, ca sunt ranita, ca nu inteleg. Ca sunt paranoica si posesiva.
E singurul lucru pe care il cunosc – care rezolva conflictele, aducand lumina in ceea ce se intampla si in acelasi timp salvand relatia. Dar este si cel mai complicat.
Sunt abia o incepatoare in asta. Si stiu ca am multe, multe de invatat.
Dar asta nu inseamna ca am vreo intentie sa renunt sa invat; chiar daca nu am nicio idee cat o sa dureze.
Parca as fi fost plecata pe o alta planeta si acum trebuie sa pornesc din nou toate motoarele vietii mele, unul cate unul. Si sunt multe. Si imi place sa le pornesc din nou. Doar ca sunt multe. Dar sunt atat de incantata de ele! Numai ca faptul ca sunt multe face sa fie cam cronofag procesul. Si n-ar fi asta o problema, doar ca sunt nerabdatoare sa le aud si simt mergand din nou, pe toate. Si sunt multe. Asa ca asta face sa am nevoie de si mai mult timp. Ceea ce inseamna ca pleoapele mele n-au mai cunoscut pozitia “inchis” de-o vreme, decat cu picatura. Asa ca ce-ar fi sa ne ocupam de asta chiar acum?
O sa folosesc ultimele minute ale zilei de azi pentru a spune “La multi ani!” unor oameni dragi despre care, daca ne-ar fi spus cineva anul trecut pe vremea asta ca vom avea atatea experiente frumoase impreuna, n-as fi crezut…
Asadar “La multi ani!”, dragilor! Ne bucuram ca am sarbatorit impreuna o varsta respectabila a casatoriei (voastre); si ne bucuram, de altfel, ca v-am intalnit!
Sunt intr-un loc in care aproape pot jura ca n-am mai fost, desi cumva, cunosc regulile de circulatie, iar unele fragmente din peisaj imi par de-a dreptul familiare.
Sunt in concediu, dupa concediu. Sunt aproape de prieteni, desi sunt departe. Tin legatura strans cu oameni cu care nu ma vad; ma apropii de oameni cu care urmeaza sa nu mai am de a face si ma instrainez de oameni de care credeam ca m-am legat.
Platesc intr-o moneda pe care n-o inteleg.
Sunt intoxicata de frumusete; fiecare moment e o poezie, fiecare pas – un prilej de poza, fiecare detaliu – o opera de arta neexpusa in nicio galerie.
Magia ma inconjoara, desi fug de ea. Gasesc lucruri pe care am renuntat sa le mai caut. Primesc cadou concerte si plimbari cu telecabina pana la apus. Am conversatii adulte cu un copil de clasa a VIII-a. Fac glume de scoala generala cu un om cu zece ani mai mare decat mine.
Fac oamenilor daruri de date aleatorii. Ma indragostesc ca o adolescenta de un barbat langa care dorm de zece ani aproape in fiecare noapte. Peisaje pe care le-am vazut doar in vis si-n reviste sunt fix in fata ochilor mei.
Fac calcule matematice complicate: adun relatii umane cu nelinisti, scad teste si decizii si la urma le impart la planuri.
O femeie draga mie ma asteapta sa descantam o cafea. Un barbat drag mie cauta indicii in texte mazgalite pe-un colt de servetel.
Obosesc de nu mai pot de la un mare stat degeaba si ma energizeaza pana-n ultima celula sapte proiecte derulate in paralel.
Las multe lucruri neterminate; altele neincepute, iar altele ne-inmijocite; in timp ce altadata refuz sa bag sub pres adevaruri incomode si sa pretind ca e totul in regula cand nu e.
Nu mai sunt geloasa si nu mai dau la infinit. Te las sa pleci daca vrei si cer totul de la tine daca stai. Dar iti deschid larg fereastra pana in centrul a ceea ce sunt eu; imi pun sufletul pe tava si uneori iti dau un ban de aur rest la paine.
Nu ma mai tem sa-ti spun ca mi-e frica; nu-mi mai e rusine sa-ti spun ca te vreau; nu mai consider ca “si eu” este singurul raspuns la “te iubesc”.
Daca ma intrebi cine sunt, uneori nu mai stiu; dar iti raspund fara gres ce visez si ce simt chiar acum.
Nu stiu cum se cheama ce mi se intampla. Poate cresc. Poate invat. Poate de fapt ma ratacesc si incerc drumuri care n-au nicio destinatie.
Poate traiesc. Poate traiesc…