Irina Şubredu

Today it’s a day like this:

Desi sunt, cum spuneam, un om care stie ca a facut un lucru bine dupa sentimentul interior (si ca a facut un lucru mai putin bine asisderea), de cand ma stiu, aprobarea adultilor semnificativi m-a motivat. Am “orbitat” mereu in jurul unei persoane “mai mari”, mai pricepute si mai intelepte, cautand uneori un sfert de privire care sa-mi dea o idee despre destinatia drumului pe care ma aflu.

Nu-i nevoie sa ma gandesc decat cateva clipe, si in minte imi rasar chipuri ale oamenilor care si-au pus amprenta asupra mea intr-un fel sau altul. Cum este Elena Nicodim. Sau Petru Rotaru. Sau Maricica Andrei. Sau Ion Dafinoiu. Sau Luminita Iacob.  Oameni al caror nume nu-l pot pronunta nici in gand fara sa pun in fata “domnul” sau “doamna”. Mai tarziu, am scris o scrisoare deschisa lui Mos Craciun, sa-mi trimita un mentor; sau am cautat sa obtin de la oameni care mi-au obtinut admiratia prin ceea ce au scris – mai mult decat ofera in mod normal tuturor cititorilor – adica textele lor: am incercat sa obtin un feed-back direct, prin comentarii pe blog sau prin emailuri; sau am mers sa-i cunosc in carne si oase (asa cum am facut cu Lise, cand a venit la Bucuresti).

Abia in seara asta, la un capucino, am inceput sa inteleg ca aceasta cautare a mea are in ea tot un fel de neincredere puerila (ca in cartea lui Yalom “mama, e bine?”; “tata, cum ma descurc?”): ca si cum as astepta vesnic sa vina cineva si sa valideze ceea ce fac sau ceea ce sunt. Ca si cum ceea ce fac si ceea ce sunt nu are valoare daca cineva mai “mare”, mai priceput si mai intelept nu vine sa spuna “da, este bine; este bine ce faci; da, te descurci bine”.

Si abia in seara asta am inceput sa ma gandesc… sa ma intreb… dar daca? Daca ideea NU e sa tin cu dintii de a-mi gasi un mentor? Daca ideea e sa-mi dau seama singura? cum “functioneaza” lumea, ce e “bun” pentru mine, cand sa spun celorlalti ce-mi trece prin cap si cand sa tac, cand sa ies din tipare si din conventii si cand sa raman in ele? Daca ideea este sa experimentez singura niste lucruri si sa inteleg pe pielea mea cum functioneaza?

Tot Yalom zice ca o terapie buna te invata sa devii propria-ti mama si propriul tau tata; si o supervizare buna – sa devii propriul tau terapeut. Si pentru prima data in seara asta am inceput sa ma gandesc ca poate ar fi cam timpul… Sa incep sa ma privesc pe mine insami ca pe o fiinta intreaga, completa. Care nu are nevoie de aprobare ca sa existe. Nici ca sa iubeasca. Nici ca sa ofere Universului darurile sale. Si care se poate bucura in fiecare zi de vantul vietii in panze; care poate folosi ocaziile in care descopera ce nu-i place pentru a se decide ce vrea; care poate pune mana pe pensula chiar daca nu stie sa picteze “corect”; care pote zambi soarelui si poate scoate limba la luna; sau invers; in functie de chef. Si cine stie ce se poate intampla…

Ca sa ma asez pe scaunul de la birou, din cabinetul de consiliere, trebuie sa-mi croiesc drum printre doua cutii mari ce contin o treime dintr-un “monstru” (= o multifunctionala recent achizitionata si nedespachetata inca).

Macul e deja ingropat sub o stiva mare de hartii “pretioase” (= liste de prezenta si chestionare de feed-back).

In ultimul timp ajung la masa cand n-a mai ramas aproape nimic de mancare.

Cu toate astea, de mult n-am mai avut o perioada asa de frumoasa, de senina, de calda si de buna.

Cele cateva minute in care astept sa ajunga Nik si Mada cu masina imi permit sa miros dimineata si sa-mi amintesc cat de mult imi place. Dupa-amiaza in care el are ore imi da ocazia sa parcurg jumatate de drum cu copilul meu lipit de mine, suspect de cuminte, pe o bancheta din spate a unei masini. Ziua in care merg la posta sa-mi iau cartea lui Elisabeth Kubler Ross ma ajuta sa imi dau seama cat de mult au inverzit copacii. Postul scris de Adrian intr-o zi cu multe discutii despre vocatie si cariera da apa la moara atat preferintelor mele pentru coincidente, cat si credintelor pe care le am despre cum sa-mi traiesc viata.

Asa ca nici nu ma mai mir ca dintr-un motiv sau altul imi tot rasuna in cap cele trei vorbe primite azi-dimineata: “Foarte bine, norocoaso.. Da mai departe!”

Iata cea mai ascunsa taina ce nimeni n-o cunoaste

(iata radacina radacinilor si mugurul mugurilor

si cerul cerului unui copac numit viata: ce creste

mai sus decat sufletul poate spera ori mintea se poate ascunde)

si iata miracolul

ce-mpiedica sa se ciocneasca stea de stea

Iti port inima (o port in inima mea).

E.E. Cummings

Am primit azi o “scrisoare de multumire” – compusa pe loc si transmisa verbal – la final de training.

Ei nu stiu ca “multumire” este exact ce simt cand fac ceea ce imi place foarte foarte mult sa fac – adica sa lucrez cu ei…

Prima carte de-a lui pe care am citit-o a fost “Mama si sensul vietii” (cumparata “intamplator” de sotul meu, fiindca… nici nu stiu de ce; m-a atras “ceva” la ea). N-am putut-o lasa din mana. M-am intors in librarie si mi-am luat “Calaul dragostei” – o carte care n-avea nicio sansa sa fe aleasa intamplator, dupa titlul pe care-l poarta. La fel: devorata. Mi s-a parut incredibil, fiindca mi se intampla extem de rar sa gasesc un autor de la care sa-mi placa la fel de mult doua carti.

Cand ma aflam deja la jumatatea “Minciunilor pe canapea”, am inceput sa ma ingrijorez, asa ca i-am trimis un email lui Adrian (poftim, marturisesc! ) – fiindca am simtit nevoia sa mai cer cuiva o parere despre Yalom. Am vrut sa fie cineva care sa locuiasca in domeniul psihologiei, nu doar sa se uite peste gard si, de asemenea, a contat un pic faptul ca mi se intamplase la fel cu cartile lui.

Asta e povestea partii acesteia din comunicare. Continuarea, aici. Univers jucaus, cum ar zice cineva…

Varianta scurta si simpla a povestii e asa: am gasit un blog din care am tot citit azi si care imi da o stare… cam ca balonul cu heliu al lui Bogdan, pe care imi tot vine sa-l trag de sfoara sa revina “pe pamant” (dar cred ca fac asta numai fiindca imi place la nebunie cum se incapataneaza sa se ridice inapoi…).

(acum realizez ca numele blogului si starea mea au ceva in comun azi e o zi a coincidentelor…)

Blogul e asta si mi l-a trimis aseara Mari, dupa ce l-a gasit si ea “intamplator”, citind un ziar pe care nu-l citeste aproape niciodata. Acolo, Laura Campean povesteste aventura ei in Picaranga, un paradis din Bahia, Brazilia – gasit, cum spune si ea, dupa ce mai intai a inceput aventura descoperirii paradisului interior. Din Adevarul mi-a placut mult Oda pentru Margarita.

* De asemenea, aseara am dat din nou peste pozele din Peru, asa ca starea mea plutitoare are cauze multiple si combinate…

Uneori sa cresti inseamna sa reusesti sa nu te mai plangi de o experienta proasta si sa o vezi ca pe un material servit de viata de-a gata pentru a-ti fi usor sa compari.

Uneori inseamna sa reusesti in final sa spui “nu”-ul ala pe care te tot codesti sa-l rostesti.

Uneori sa cresti inseamna sa faci un lucru pe care il amani de mult prea multa vreme si sa simti din clipa doi cum incepi sa respiri mai usor.

Uneori inseamna sa recunosti fata de tine ca o buna parte dintre lucrurile pe care le-ai pus “on hold” – le vei lasa nefacute pentru totdeauna si sa simti din clipa doi cum incepi sa respiri mai usor.

Uneori sa cresti inseamna sa ajungi acasa si sa reusesti sa traiesti – un pic – fie si o mica parte din ceea ce ai “predicat” la “servici” si sa fii – fie si pentru cateva clipe – omul care iti doresti sa fii.

Uneori, sa cresti inseamna sa iti dai seama undeva pe traseu ca un drum pe care l-ai facut mereu, iar si iar, a devenit brusc mai usor.

(Prea) deseori habar nu am ce inseamna sa cresti; si ma intreb, si ma dau cu capul de pragul de sus al limitelor mele pe care nu reusesc cu nici un chip sa le depasesc; alteori ma uit cu invidie in “curtea vecinului” unde iarba pare intotdeauna mai verde si cresterea fara doar si poate mai usoara.

Insa uneori – uneori se intampla cate un lucru mic si banal- cate un milimetru de miscare a energiei din care sunt facute lumile (ca in secundele acelea rare cand “prinzi” miscarea minutarului); se intampla uneori ca pentru cate o secunda sa pot privi oamenii, lucrurile si intamplarile – prin ochii dragostei.

Si atunci STIU fara niciun dubiu ce inseamna sa cresti.

In munca mea de consilier in cariera folosesc des intrebarea “cum stii ca ai facut un lucru bine?“. O completez apoi uneori cu “ai un sentiment interior? ai nevoie de feed-back-ul celorlalti? e o combinatie intre cele doua?”

Sunt un om care stie ca a facut un lucru bine dupa sentimentul interior. Dupa gradul in care – cand fac ceva, ceva-ul ala ma “prinde”, ma face sa fiu cu totul acolo, sa dau ce am mai bun. Dupa felul in care nu simt cand trece timpul. Dupa sentimentul de “totul-este-asa-cum-ar-trebui-sa-fie”.

Nu am nevoie sa ma laude cineva ca sa stiu ca am facut un lucru bine. Dimpotriva, laudele celorlalti ma pun in incurcatura (asa cum, cand nu fac bine ceva, stiu prea bine – sa aud critici nu ma ajuta deloc, fiindca nu-mi spun nimic din ce nu gandesc deja).

Dar cand, la sfarsitul unei zile lungi de training, citesc feed-back-urile lor…

Stiu ca am facut treaba buna – si fara sa le citesc.

Dar citindu-le, ceva din ele face ca toata agitatia, oboseala, consumul de energie, ca toata concentrarea, teancul de “hartii”, alergatura, mancatul pe fuga, ca totul sa merite. Si la sfarsitul zilei, asta devine foarte important.

Note to the sky:

azi, cand am purtat brosa asta:

de aici,

ma refeream la… celalalt sens