Irina Şubredu

Poate ca e toata oboseala acumulata in ultimele cateva zile.

Poate e calendarul meu, pe care scrie azi “daca ai sti ca timpul tau pe pamant este scurt, ce ai face cu ce-a mai ramas din el? fa astazi ceva in acest sens“.

poate este tot ajutorul pe care il primesc si tot cel pe care nu-l primesc; toate datile cand am cu cine vorbi si toate datile cand nu.

Poate sunt momentele cand – pentru a continua sa fac ceea ce fac trebuie sa dau mai incet volumul lumii exterioare si mai tare pe cel al lumii interioare si sa inchid ochii la dizarmonii.

Poate sunt toate datile cand nu stiu sa fiu acolo cum ar trebui si aleg sa nu fiu acolo deloc desi stiu din clipa unu ca nu este alegerea buna si nici logica; toate datile cand nu pot sa nu critic desi stiu ca celalalt asteapta de la mine o incurajare; toate cand tac si nu spun as vrea sa spun, cand ma dau cu un pas in spate in loc sa imbratisez, cand mana se intinde spre celalalt numai in mintea mea, iar in realitate ramane nemiscata, cand cer in loc sa ofer, desi am ce sa ofer si nimic nu m-ar face mai fericita.

Poate ca melodia asta pe care o ascult pe repeat creeaza emotii care nu sunt acolo si e doar imaginatia mea hipersensibila cea care scrie randurile astea. Sau poate nu.

Mi-e dor sa fac o plimbare lunga cu tine – in haine de casa, rugandu-ne sa nu ne intalnim cu nimeni cunoscut pe drum, tinand intr-o mana un pahar de capucino de la tonomat – care face ca mana mea sa fie pe o parte fierbinte, pe o parte inghetata – iar cu cealalta mana sa te tin de brat, in timp ce tu cari sacosa cu chestii cumparate si te prefaci ca nu e grea deloc.

Am stiut ca mi-e dor de tine putin cand m-am trezit citind povesti de pe dearoldlove cu gandul la tine. (Nu stiu daca asta iti raspunde la intrebari sau nu, dar e tot ce pot sa spun deocamdata…).

Este aproape imposibil sa ii faci o surpriza (fiindca e ingrozitor de curios si fiindca se prinde imediat cand cei de langa el nu-i spun ceva).

E o lupta cu morile de vant sa-i cauti un cadou (fiindca e convins ca trebuie sa-si ia singur ce-si doreste).

O adevarata provocare – sa vrei sa-i fii aproape cand ii este greu: este convins ca trebuie sa se descurce singur orice s-ar intampla.

Sa treci printr-o zi fara sa te atinga ironia lui – e ca si cum ai incerca sa mergi incaltat cu bocanci cu patru numere mai mari – printr-un magazin de portelanuri: la un moment dat tot spargi ceva.

Dar reuseste sa faca unele dintre cele mai frumoase surprize pe care le-am vazut, cand cei dragi lui sarbatoresc ceva.

Dar e un geniu cand vine vorba de cautat cadouri pentru altii.

Dar stie sa fie langa tine cu tot sufletul – cand vrea – si sa topeasca gheata de pe geamuri intr-o secunda.

Uneori n-are rabdare sa te asculte pana iti termini fraza, alteori ii deseneaza lui Bogdan un circ – de o suta de ori; uneori isi verifica e-mailul in timp ce te astepti sa te asculte, alteori vorbeste cu o pasiune de care nu ai cum sa nu te molipsesti; uneori ai senzatia ca ar face orice, doar sa nu se apuce de lucru, alteori foloseste timpul lui liber ca sa faca lucruri pentru Universitate si pune atata suflet in proiectele lui, incat te intrebi de unde mai are.

Si pentru ca este “special” – cum spune chiar el – de ziua lui se trece la ora de vara.

Nu e usor de scris un post despre Cosmin; dar cand cauti mai atent, descoperi ca totul se reduce la ceva foarte foarte simplu: odata ce incepi sa-l cunosti, nu ai cum sa nu-l iubesti (desi uneori pare ca vrea sa faca asta foarte complicat).

Fiindca este ziua lui si fiindca este primul an de cand il cunosc cand n-a “fugit” si fiindca viata mea este mai frumoasa pentru ca face parte din ea, ii spun cu drag un La multi ani cald cu cinci semne de exclamare dupa.

P.S. Si fiindca nu i-am cantat, desi ne-a rugat, ii las un link catre un La multi ani cantat de cineva care se pricepe mai bine decat mine si care stiu ca o sa-l bucure tare mult . Vâjjj, vâjjj!

Cand balerinii mei albi, noi si primavaratici mi-au facut bataturi, m-am oprit sa ma intreb, ca de fiecare data cand apare o durere fizica – vie si chinuitoare – ce vrea sa imi spuna? Ce nu inteleg? Si am tras in graba concluzia ca am schimbat papucii purtati pana acum cu unii prea mici.

Insa azi dimineata, picioarele mele incantate in balerinii negri, noi si romantici, cu floricica intr-o parte si O MARIME MAI MICI – m-au facut sa zambesc, cu multumirea pe care o am mereu cand imi pica fisa. Si sa inteleg ca balerinii albi nu erau prea mici, ci mari si nepotriviti. Si uneori te poti simti bine, usor, ca si cum ai zbura – cand porti papuci mai mici, dar potriviti. (Chiar daca la inceput te temi ca o sa te doara. Ranile vechi…).

Cu Bog-dan ARIAn si mARIA Teo-dora

Pentru ca nu exista in fiecare zi conferinte ca asta, si pentru ca o parte din mine simte nevoia sa invete tot timpul,  “scoala” mea arata zilele astea in multe feluri.

Seara, intru in sala de clasa a cartii acesteia (pe care am primit-o cadou acum cateva zile). Irvin Yalom e un profesor ciudat, care face multe lucruri altfel decat le-as face eu si are multe credinte diferite, insa gasesc fascinante povestile lui din “Mama si sensul vietii”, intr-un fel ca pe studiile de caz pe care nu le-am avut in clasa a X-a, in alt fel ca pe lectura care imi pune mintea la lucru in loc s-o lase sa se atrofieze.

Cand am un pic de timp liber si – preferabil – companie (a copiilor din Alexa 2k10 sau, mai nou, a Madalinei) – vad cate un episod din “Lie to me” – serial in care, dand la o parte doza de comercial, am gasit cateva franturi de “altceva” educativ, care ar trebui sa se predea la Facultatea de Psihologie – inca din anul I.

Si cateodata – mult mai rar decat mi-as dori, daca astrele se aliniaza potrivit, daca programele noastre se sincronizeaza, se poate sa invat cat un curs de-un semestru (despre educatia incluziva, despre surditatea congenitala si intelect, despre rostul evaluarii sau chiar despre noua lege a invatamantului), de la Teo. Si despre dragoste s-ar putea sa invat…

In fiecare dimineata ma opresc cateva clipe la coltul caminului, sa respir ziua care incepe. Imi plac la nebunie diminetile acestea, pline de soare, cand nu e nici atat de cald incat sa vrei sa te ascunzi, nici atat de frig, incat sa-ti inghete plamanii. E doar aer curat, prospetime si lumina.

Am ajuns sa cred ca in locul acela – e un exoportal - si ca in pragul lui stau cateva clipe, dimineata dupa dimineata, aruncand un ochi catre multele – foarte multele posibilitati in care ziua mea poate sa se desfasoare.

Apoi trec mai departe, cufundandu-ma in amanuntele vietii mele de zi cu zi.

Undeva, aproape de sfarsitul zilei, cand (si daca) ai inspiratia sa te opresti – din alergat, din stresat, din a te stradui sa iasa totul bine – se poate sa te descoperi stand intins de-a latul patului avand sub barbie o claie de par saten deschis spre blond, tinand capul tau putin aplecat, pentru ca manuta mica sa ajunga sa se impleticeasca in parul tau in timp ce cealalta isi tine degetul mare in gura; se poate sa descoperi ca te prinde povestea aiurita din Tigger and Pooh (cumparat intr-o sclipire de geniu a tatalui lui, ca sa-i treaca frica de Shere Kahn) si ca asculti cu drag la final “Your heart will lead you home“.

Si mai ales s-ar putea sa intelegi, in sfarsit, ca in momente ca acestea – nu exista altceva mai important!

Uneori cei mai infioratori monstri din dulap sunt niste umbre care dispar cand aprinzi lumina.

Alteori sunt niste creaturi infricosatoare, dar prietenoase si puternice, pe spatele carora daca te urci, calatoresti ca vantul si ca gandul spre… acolo unde vrei sa ajungi oricum . (chiar daca pentru asta trebuie sa le scoti un ochi si apoi sa li-l dai inapoi…).

De fiecare data cand sunt plecata mai mult timp din viata mea de zi-cu-zi, ma bucur de ocazia pe care o am de a capata putina perspectiva. De a-mi da seama daca drumul pe care sunt ma duce unde vreau sa ajung. Sau nu. Daca atunci cand voi fi “mare” vreau sa fiu… tot cine am spus ca vreau sa fiu; sau altcineva. Daca papucii pe care ii incalt zi de zi mi se mai potrivesc, daca imi mai plac, daca ma mai simt bine in ei.

Facand curatenie prin inboxurile pe care n-am mai apucat sa le citesc de doua saptamani, am gasit un text frumos de-al lui Andrei Plesu (trimis, de fapt, de Diana undeva prin decembrie), din care o sa aleg cateva pasaje care, ca si melodiile pe care le indragesc imediat, parca vorbesc despre mine.

“Am uitat misterul adânc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri.
Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat.

Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite.

Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza în nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocari  meschine. Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie.

Ma misc, de dimineata pana seara, într-un univers artificial, agitat, infectat  de trivialitate.

Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am urâtit, ne-am înstrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamântul si oamenii.”

Si dupa cateva zile petrecute cu el asa cum imi doresc mereu si tot nu apucam, de mangaiat copilul cu doua fire de par pe frunte (gest care a determinat primul hohot de ras din viata lui), de iesit afara, la soare, de stat pe iarba cu ochii la cer, de plantat copaci, de group-hugs, de tinut in brate finuta mica – cu tot cu adidasii roz cu inimioare, citesc parca altfel, cu mai mult curaj si mai mult optimism paragraful final:

“Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei… Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.” (articolul intreg – aici)

Si apoi, cum zice emotionant altcineva “ma gandesc ca o fi posibil sa faci din viata ta un act de frumusete si libertate, chiar daca nu aplauda nimeni in afara de ingerul tau, eventual.”