Irina Şubredu

The problem with knowing everything’s going exactly as it needs to is that when you’re not having that much fun it doesn’t even do any good to complain.*

from here

When I’m down, don’t let me. There.

Iata ce “spune” calendarul meu de pe birou -  pe 9 februarie:

…cu soare, cer senin si ghiocei, a fost pentru mine AZI, de ziua lui

Iti scriu ca si cum ti-as scrie o scrisoare – inca de cand am aflat ca esti cu mine. Iti vorbesc despre ce simt eu cand sunt cu tine – de cand inca nu-mi raspundeai prin cuvinte, ci doar prin privirea plina de o intelepciune pe care nu multi adulti o au.

Azi vreau sa-ti povestesc ce am invatat eu de cand sunt cu tine.

De cand sunt cu tine, am invatat ca Universul iti poate acorda incredere deplina – cand lasa in mainile tale responsabilitatea unei alte vieti.

Am invatat cum se trece de la a numara orele – la a nu sti cand au trecut anii; de la a face atacuri de panica la un plans de-al tau pe care credeam ca nu-l inteleg – la a-ti spune “e in regula sa plangi, daca vrei, dar asta nu-mi va schimba decizia”.

Am invatat ca pot opri ritmul meu nebunesc de viata – pentru ca un timp sa nu stiu altceva decat faţa ta când dormi / faţa ta cand eşti treaz / faţa ta cand zâmbeşti prin somn.

Am invatat ca pot sa uit toate teoriile despre cresterea copiilor intr-o clipa in care mi-a fost prea somn ca sa te mai pun inapoi in patut; si ca mi le poate reaminti la fel de repede tatal tau, cu un simplu gest.

De cand esti cu mine, am aflat ce inseamna sa nu mai trebuiasca sa faci nimic pentru a fi iubit. Curios ca n-am invatat asta de la parintii mei, care sunt niste oameni cu o capacitate nemarginita de dragoste; dar imi ajunge o privire de-a ta; un gest de-al tau de a-ti pune amandoua manutele dupa gatul meu si a ma strange tare-tare, sau a-ti lasa capul pe pieptul meu si a-mi incredinta linistea somnului tau – ca sa imi amintesc.

De cand esti cu mine, am invatat ca odata cu tine s-a nascut o parte din mine care nu va inceta sa traiasca atata timp cat eu traiesc; am invatat ca pot multa vreme dupa ce am crezut ca am ajuns la capat; ca in barbatul de langa mine se afla un tata minunat caruia nu-i banuiam existenta; ca cel mai bun lucru pe care-l pot face uneori pentru tine este sa ies din camera si sa te las sa te linistesti singur; ca poti iubi de la un om fiecare celula – si unghiile si genele si gropitele din obraji, si firele incurcate de par, si ca uneori esti destul de norocos incat miracolul cresterii cuiva sa se petreaca nu doar sub ochii tai si sub mainile tale, ci chiar in stransa legatura cu tine – intr-o legatura care uneori pare imposibila si ireala.

Ca o sa se intample sa ma uit la tine cum iti julesti genunchii si poate bucati din suflet – fara sa pot face ceva, si ca uneori incapatanarea sau mandria o sa te impiedice sa vii la mine si eu o sa trebuiasca sa traiesc cu asta. Am mai invatat – deja – ca uneori n-o sa te multumeasca deloc lumea pe care ai gasit-o; ca o sa vrei sa o schimbi dupa cum simti tu ca ar trebui sa fie, dar ca uneori o sa ceri de la mine mai mult decat iti pot da, la un moment dat si ca va trebui sa ai rabdare cu mine.

De asemenea, am invatat, de cand esti cu mine, ca uneori voi vrea sa raspund la intrebarea “cine sunt eu?” – cu mandrie, doar  – “mama lui“.  Ca mi se poate intampla des sa uit ca – de fapt – ai numai trei ani.

Sau, cum i-ai spus ieri Roxanei, “trei ani? Poate TREI SUTE…”

Viata mea e o colectie de momente minunate, magice, de care o sa fiu foarte incantata cand o sa mor.

Problema e ca nu vreau sa astept pana atunci. Vreau sa fiu incantata ACUM. Daca se poate, pe masura ce se intampla…

“- Auzi, bunicule, tie iti plac copiii care pun multe intrebari?”

” – Imi plac, puiule…”

“-  Auzi, bunicule? Da’ OARE DE CE PUN COPIII ASTIA ASA DE MULTE INTREBARI???”

Ani de zile am fost tare nedreapta cu barbatul meu interior. Nu l-am lasat sa se exprime aproape niciodata. Mi-a fost frica sa conduc – oricare dintre sensuri i l-am da cuvantului; am amanat intotdeauna sa-mi duc la bun sfarsit proiectele; am fost omul care “simte” si “doreste” si aproape niciodata omul care “face”.

Am avut intotdeauna langa mine prietene puternice si active, care au stiut sa schimbe becuri, sa repare imprimante, care au avut permis si masina, care au stiut sa se orienteze in spatiu (si timp); care aveau la ele pixuri si agende si nu se temeau sa dea telefoane (ca sa comande pizza sau sa faca rezervari) si care, desigur, calculau intotdeauna nota de plata cand ieseam in oras.

“Versiunea mea” era ca stau prost cu orientarea, ca nu ma pricep la tehnica, nu pot face calcule in minte; sunt nehotarita cand trebuie sa iau o decizie; ca nu stau prea bine cu memoria, ca sunt slaba, vulnerabila, neajutorata.

In realitate, am fost singura intr-unele dintre cele mai mari aeroporturi, am schimbat patru mijloace de transport ca sa ajung dintr-un oras in altul in Spania, Franta, Germania, Olanda, Belgia, Cehia, Austria sau Grecia, m-am plimbat singura in majoritatea oraselor din Romania – in care nu mai fusesem pana atunci – si nu m-am ratacit niciodata. In realitate, am trecut de pe Dell pe Mac intr-o zi; am folosit functii ale imprimantei care nu stiam ca exista; am scris e-mailuri in franceza; am fost olimpica la matematica. In realitate, vad aproape intotdeauna solutii la majoritatea situatiilor problematice prin care trec eu sau cei din echipele din care fac parte; stiu instantaneu care e decizia cea mai eficienta; pot organiza in doua ore un proiect de doua saptamani care implica douazeci de oameni si imi amintesc perfect ce a spus fiecare dintre ei la intalnirea de data trecuta. In realitate, nu ma intimideaza catusi de putin functia cuiva, fiindca stiu ca in spatele ei se afla tot un om – si cu oamenii stiu si pot sa vorbesc. In realitate stiu ca sunt puternica si ca nu am reusit pana acum sa creez o belea din care sa nu pot iesi.

Barbatul din mine a cam pus piciorul in prag in ultimul timp si a tot vrut sa-si faca simtita prezenta. Sa-l las sa-mi arate ce poate sa faca. Sa vad cat de bine se descurca; sa-l laud mai mult si sa-l nedreptatesc mai putin.

Doar ca acum femeia din mine protesteaza, ca nu  mai are timp pentru ea, ca nu e ascultata, ca-i sunt ignorate limitele si nevoile, si a facut greva, pe rand, cu barbatii din viata ei.

Acu’ stau deoparte frumos si astept sa vad ce se mai intampla…

Cine-a zis ca in capul meu e simplu??

“Esti o mămică fermecată. Eu am ochi magici si vad altfel cu ei!”

Doamne, cum as mai vrea sa vina cineva si sa scoata din capul meu cele 3 – 4 idei de posturi care mi se invart zilele astea prin cele 3 livre de materie cenusie dintre urechea stanga si cea dreapta – si sa le puna in forma citibila pe care le-as da-o daca mi-as fi revenit dupa ziua de duminica.

Adica exact asa:

… numai ca INVERS.