Irina Şubredu

Imi place intotdeauna, in filme (in special in cele de dragoste, dar nu numai), sa urmaresc secventele care spun povestea unei femei, asa cum e vazuta ea de catre un barbat. Uneori secventele astea nu au dialoguri, sunt franturi de imagini cu fundal muzical siropos sau furios sau depresiv; succesiuni; momente; cand se trezeste si-si aseaza parul ciufulit; cand invarte lingurita in cafea; cand vorbeste cu cineva, se plimba, zambeste sau dimpotriva; cand se gandeste, cand se framanta, cand viseaza cu ochii deschisi.

Imi place sa citesc ce scriu barbatii despre femeile “lor” sau despre cele care ii marcheaza cumva; imi place sa-mi imaginez cum arata femeile din spatele melodiilor care imi plac (femeia din “growing up beside you“, femeia din “zambetul tau de dimineata“, cea din “cantec pentru ea“…).

Imi place, fiindca ma face sa ma privesc din exterior cumva. Si fiindca ma face sa ma intreb intotdeauna cum ar fi sa fiu femeia aceea pentru cineva…

Este mai usor sa scrii un mesaj de dragoste decat sa sa iei apararea in public celuilalt.

Mai usor sa decupezi inimioare decat decat sa-ti inghiti primele replici taioase pe care le-ai face fiindca cineva a facut o greseala – si sa pui, in loc, intrebarea care te ajuta sa intelegi de ce a facut-o.

Mai usor sa scrii un post cu dedicatie decat sa faci un compliment care ti se cere, cand ti se cere – si cand cel de langa tine are nevoie mai mare sa-l auda.

Este mai greu sa spui “iarta-ma”, decat sa propui o intalnire.

Mai greu sa fii cu totul acolo, decat sa dai o replica plina de invataminte despre ce inseamna sa iubesti.

Mai greu sa spui cuiva care se indoieste de el – “arati minunat” sau “sunt sigura ca ai sa te descurci foarte bine” – decat sa urmezi – cu precizie de minut – un program al unui eveniment, fie el si dedicat dragostei.

Mai greu sa te decizi sa cauti in tine cand ceva nu functioneaza in relatia cu celalalt – decat sa te indragostesti la prima vedere.

Mai greu sa practici iubirea, decat sa predici despre ea. (Stiu asta din experienta tuturor datilor cand fac al doilea lucru in loc de primul, convinsa fiind ca-l fac pe primul de fapt).

Dar numai primul te ajuta sa cresti…

Cand citim impreuna povestea lui Căstănuţă cel mic şi Căstănuţă cel mare si el imi spune “te iubesc pana la luna. SI-NAPOI!”.

Cand se cuibareste la mine-n brate si zice pe cel mai dulce ton din lume “Maaami“.

Cand rade de mine raspunzand la intrebarea “unde’s pupicii mei?” – “i-am ascuns in desenul animat”.

Cand vine dimineata si spune “Mami, fa-mi patutul meu” (asta insemnand ca se ascunde sub patura noastra si vrea sa-l legan cu picioarele).

Si mai ales cand mi-a spus “nu eu sunt al tau. TU ESTI A MEA“.*

*Pentru ca in Casuta Zanelor s-a serbat azi Dragostea si  un numar impresionant de parinti au povestit despre momentele lor cele mai frumoase de dragoste – cu copiii lor. Si pentru ca pe mine m-a sarit randul, desi mi-as fi dorit sa spun.

In documentul oficial pe care il trimit, nu se vad diacriticele.

In emailul semioficial pe care il trimit, un paragraf intreg apare scris in wingdings (adica “pestisori si fluturasi”, cum ar zice cineva).

In ferestrele de messenger deschise, am dialoguri semiautiste in care cei cu care vorbesc par ca nu ma “aud”. CHIAR nu ma aud (adica vad), se pare. Desi de la mine se vede perfect scrisul lor.

Aproape ca as vrea ca toate astea sa nu-mi “spuna” nimic despre comunicarea mea cu ceilalti. Dar dupa un weekend in care a doua zi dupa ce am vrut sa “plec fara sa ma uit in urma” – m-am trezit cu un torticolis de toata frumusetea (“obisnuit”, sau “banal”, Nicu, daca tot voiai sa stii), ceva imi spune sa fiu un pic mai atenta. La cum se aude sau vede – ceea ce spun eu. Ceea ce – de la mine se intelege perfect. Dar cumva, cand ajunge la ceilalti, fie nu se vede deloc, fie ceea ce se aude sau vede nu face niciun sens.

Intre timp, pot desigur sa urmez recomandarea -  “iar tu apasa tasta curcubeu si gandeste-te ca se vede ce scrii” !

La intoarcerea din parc, Bogdan:

- Bunicule, da-o incolo de treaba, nu stii ca oamenii mari niciodata nu trebuie sa plece fara copiii lor?….

Mihai Gheorghiu

Ce frumoasa e curgerea raului, cand stai pe mal si te uiti la barcile care trec… Iti dai seama de unde vin si unde se duc, care pe langa care va trece, cu ce viteza, care sunt in primejdie sa se ciocneasca, despre care vei povesti maine, care sunt bine carmuite. Si care nu. Carora le va lua o vesnicie sa inainteze un pic.

Dar uneori nu mai esti pe marginea raului. Esti pe barca. Si cand balansul apei iti aduce valuri de neliniste in stomac, cand iti dai seama ca puntea – n-a mai curatat-o nimeni de-un timp; cand descoperi pe barca pasageri clandestini, echipajul ameninta cu greva si se aduna si nori de furtuna la orizont, parca nu mai este la fel de amuzant. Dar e singurul fel in care poti experimenta navigarea.

Uneori, dupa o logica pe care n-am reusit s-o descopar, tema mea de gmail imi “face cadou” o cana de ceai cu lamaie si miere.

Uneori, in zile ca cea de azi, pare singurul lucru bun care mi se intampla. Stiu ca nu e asa, dar tot imi vine sa ma invelesc in patura pana la gat, sa intind mana si sa sorb, picatura cu picatura bautura fierbinte.

“tati, vreu sa ne uitam la desenele cu Shere Khan”

“puiu, nu cred ca o sa ne mai uitam la desenul ala…”

“de ce?”

“fiindcaaa… e, asa… mai… ciudat” (zice tati, ca sa nu-i spuna ca i se pare ca desenul animat respectiv il sperie pe copil)

“haaai, te rooog”

“paaai, o sa ne uitam maine”

“da’ sa stii ca MAINE O SA FIE TOT CIUDAT”

O sa scriu scurt si luminos despre intalnirea familiei SPER la care am mers ca si oaspete – “ca sa-l cunosc pe Adrian - in carne si oase” – mi-am spus eu, fiindca aveam nevoie de un pretext.

O sa scriu despre cladirea Facultatii de Psihologie din Bucuresti, aurie si calda pe interior, in care pentru trei zile m-am simtit ca acasa, si cand ma plimbam pe holurile ei ascultand muzica si cand stateam in amfiteatrul Radulescu-Motru putand, daca intindeam mana, sa ating oameni ale caror carti mi-au deschis usile psihologiei, acum 11 ani (Irina Holdevici, Mihaela Roco, Ion Mînzat), uimita ca oamenii acestia sunt reali si se afla la doua respiratii distanta de mine.

O sa scriu despre “mama Mitrofan“, in fata careia imi scot si acum in gand palaria,  omul al carui har te cuprinde pe loc, care a reusit sa ma tina “lipita” de povestea ei – pe care cu mari emotii o citea de pe niste foi printate – poveste care simteam cum se revarsa direct din inima in inima.

O sa mai scriu despre oamenii aceia tineri care au curajul sa exploreze domeniile care ii pasioneaza, indiferent daca sunt domenii noi sau carari nebatute si despre cum curajul acesta se datoreaza de multe ori unei in-curaj-ari (dupa care tanjesc adesea si pe care nu mai stiu unde s-o caut…) .

O sa scriu despre cum experienta aceasta mi-a trezit dorinta si entuziasmul de a pune din nou mana pe CREION. Acela cu care imi scriu viitorul. Si a incepe sa astern pe “hartie”: “asa…” si “asa…” vreau sa fiu si eu. Cand voi fi… MARE.

(Despre Adrian n-o sa scriu (ca am vorbit destul). O sa-i multumesc doar, in soapta, ca mi-a dat vreo doua… raspunsuri. Si mi-a insinuat in minte o noua serie de intrebari).