De cate ori “ma intorc” aici dupa ce am lipsit o bucata, savurez fiecare mesaj (=comentariu) aproape ca si cum ar fi o scrisoare aparuta in cutia postala (sau si mai bine – strecurata pe sub usa) in lipsa mea.
Azi a plouat cu scrisori (aproape ca as putea spune ca a nins, daca afara n-ar fi fost asa de cald)…
Uneori, cand am dashboardul deschis intr-un tab si ascult vreo melodie – tot de pe blog – intr-un alt tab (cum ar fi… sa zicem… “Cantec pentru ea” a lui Alifantis – un exemplu, la intamplare) ma trece cate un fior – de parca un chirurg ar opera pe creier un pacient constient, care vorbeste.
“În imaginaţia mea, în dimineţile ceţoase sau
după-amiezile cu soare apunând
spre apa din nord-vest, încerc să mă gândesc
pe unde ai putea fi şi
cam ce faci în timp
ce mă gândesc la tine. Nimic complicat –
tu care ieşi în grădina ta, stai
pe leagănul de pe prispa din faţa casei sau
în picioare în dreptul chiuvetei din bucătărie.
Lucruri de genul
ăsta. Îmi amintesc tot. Cum miroseai,
cum aveai gust de vară.
Senzaţia pielii tale lipită de mine,
şi sunetul şoaptelor tale
în timp ce te iubeam.”
P.S.: ca sa pot reproduce intocmai bucata de mai sus, am facut ceva ce nu se face: i-am cerut cu imprumut cartea – pe care eu i-am dat-o in dar (cartea cu semn – de carte – tot de la mine).
Imi povesteste bucati din viata ei complicata, in care “n-are timp” si in care se intampla tot felul de lucruri serioase si “grele”.
Eu ma uit la ea si zambesc.
“Dacă nu m-asculţi, ca de obicei, te bat!”
“Poftiiiim???” zic.
“Dacă numa’ asculţi, ca de obicei, te bat!” , zice, de data asta mai clar.
Ah, asta era…
Vestea buna e ca s-a incalzit. Vestea proasta e ca asta inseamna multe urme de bocanci murdari.
Vestea buna e ca am pregatit un mop de sters pe jos. Vestea proasta e ca nu exista unul si pentru suflet.
Sau da?…
Cred ca majoritatea celulelor mele dorm deja. Sunt obosita-obosita-obosita.
Dar e atat de bine-bine-bine cum n-a mai fost de mult.
Nu, bine a mai fost. A fost. A tot fost, si este.
Dar e… plin, plin-ochi. De experiente multe, intense si diverse.
O sa ma duc sa vars paharul – in vise; sa fac loc pentru maine. Si apoi pentru inca un maine. Si pentru inca un maine…
Uneori mi se lipeste de suflet cate-o melodie. La prima ascultare, asa cum unele iubiri sunt la prima vedere.
Intamplator (sau nu) asta e chiar prima… de pe noul album al unei voci si al unei chitari pe care le iubesc (“Cantece de semineu” – Alifantis).
Multumesc, Cosmin, pentru darul pe care abia acum l-am desfacut.
“ Teo: chescâ tiu fe?
me: ce stiu eu mai bine 
Teo: mda… sa inteleg ca mangai Universul pe gene? ;;)”
“A friend hears the song in my heart and sings it to me when my memory fails.”
Atat am de spus, acum. Poate, in plus, ca nu ar fi trebuit sa-l pun in engleza (citatul, respectiv), fiindca nu-i place cand vorbesc in engleza.
Si ca e ciudat cat de normal mi se pare sa ma sune cand a inghetat teava de apa rece.
Si ca e bine, tare bine sa nu te doara capul. (Asa ai zis sa zic, nu? ).
Si ca nu lucrez bine cu amenintari, ci cu incurajari.
Si ca atunci cand nu pot iubi neconditionat, mai bine nu iubesc deloc.
Si ca iti multumesc ca ai venit, fix cand ma lasa memoria. Si ca mi-ai cantat. Si ca mi-ai amintit. Si ca esti, in viata mea, chiar daca uneori nu-i usor, nici pentru mine, nici pentru tine.
De o saptamana, intalnirea mea cu mine – la inceputul zilei se petrece aici. In loc de cafea, in loc de 3 in 1, uneori inaintea carnetelului cu multumescuri. Unul dintre autorii mei favoriti – dintre terapeutii mei favoriti – are blog / site. Pe care scrie cam doua articole noi pe zi. Mai precis pe noapte. Pe care raspunde la comentarii (la majoritatea, anyway). Si scrie cu simt de raspundere, cu umor – dar si cu seriozitate – despre multe dintre temele mele preferate: sincronicitati, educatie, copii, sanatate si boala, cuplu.
Asadar cine mi-a schimbat felul in care imi incep ziua? Eu. Dar ii multumesc lui Adrian pentru prilej.