Irina Şubredu

Exista la gradinita o modalitate simpla si eficienta de comunicare intre educatoare si parinti: un caietel in care educatoarele scriu in fiecare zi despre fiecare copil. Si din care fiecare parinte isi ia o parte din ziua in care a fost departe de copilul lui.

De o luna si jumatate, informatiile despre fiul meu penduleaza intre “a invatat regulile jocului, apoi s-a plictisit“, “azi a muscat un copil“, “raspunde intentionat gresit la intrebari” si “manipuleaza ca sa obtina atentie“.

Azi scria “Bogdan este o minune, dar si o provocare. Pune intrebari la care nu te-ai gandi si da raspunsuri surprinzatoare”.

Da, mai fetelor, mai. Considerati ca Bogdan tocmai v-a zis “nice to meet you, too”!

L.E.: SIGUR ca Bogdan este tot ce scria mai sus. Chiar daca sunt mama lui si pentru mine e rupt din soare, STIU ca face toate lucrurile alea (uneori sunt atat de desteapta incat stiu si DE CE). Dar am tot asteptat clipa in care sa vedeti si restul. Ca e o minune. Si o provocare. Si e unic. “Just like everybody else”…

“Nu vin la tine, ca la tine imi e bine, SI NU VREAU SA-MI FIE BINE!”

…un instructor de ski: crezi ca el nu cade niciodata? Cade, dar cel putin stie de ce a cazut si cum sa faca sa se ridice“

Lise.

Sa fii Irina e un mare noroc. E palpitant, provocator, dar si plin de satisfactii.

Inseamna sa fi castigat la Loteria Parintilor dreptul de a-ti alege un tata vrajitor si o mama cu capacitate nelimitata de dragoste. Niste parinti care reusesc cumva sa te invete ca dragostea lor pentru tine nu depinde de rezultatele de la scoala, de ce prostii faci sau de ce prieteni ai.

Inseamna sa devii deodata “mare” la venerabila varsta de patru ani fara patru luni, cu ocazia venirii pe lume a surorii mai mici.

Sa fii Irina inseamna sa te indragostesti pentru prima data nebuneste in clasa a IV-a de un baiat cu initialele tatalui tau, ireal de frumos si incredibil de destept si sa fii convinsa ca n-ai ramas cu el doar fiindca se intampla ca adultii sa nu ia in serios copiii de 11 ani care ar vrea sa se casatoreasca.

Inseamna sa intelegi cam prin clasa a VI-a ca fiecare om are un dar; sa stii tot de atunci ca vei lucra cu oameni; ca treaba ta va fi sa faci impreuna cu ei drumul catre descoperirea darului lor. si sa afli mult mai tarziu ca asta se numeste “consiliere in cariera”.

Sa fii Irina inseamna sa-ti alegi drumul in functie de ce-ti doresti. Inseamna sa ai un respect fara margini pentru carti si sa citesti mereu altele si altele. Sa ai un al saselea simt in ce priveste informatiile din domeniile care te intereseaza. Inseamna sa-ti construiesti un model despre lume – care are sens pentru tine. Sa-i vezi pe ceilalti ca pe niste oglinzi ale tale si viata intreaga ca pe un spatiu de creatie pentru visele pe care le ai.

Mai inseamna sa te trezesti in cate-o dimineata cu panica in gandul la lucrurile nefacute; sa te simti cateodata incredibil de singura, nedreptatita sau tradata; sa crezi pentru perioade lungi de timp ca nimeni nu te cunoaste de fapt. Sa dai cu capul in zid, sa plangi cu capul in perna cand nu intelegi, sa te consideri o victima.

Dar sa fii Irina inseamna de asemenea sa scrii o lista cu dorinte cu o zi inainte de ziua ta. Sa o scrii pe o agenda si sa o incredintezi Universului. Si a doua zi sa constati ca dorintele se implinesc una cate una.

Inseamna sa-ti fie uneori sufletul asa de usor incat sa simti ca zbori, ca totul e posibil; sa te uiti la oameni si sa vezi cea mai buna versiune a lor, sa vezi ce pot deveni daca inceteaza sa se limiteze; sa simti ca iti vine sa imbratisezi oamenii pe strada (de fapt sa faci asta, in gand); sa le urezi o zi minunata!

Si mai ales, sa fii Irina inseamna sa fii iubita intr-un fel in care nu pare posibil; de atatia oameni incat nu-ti ajunge ziua doar sa rostesti “multumesc”-uri; ceilalti sa-ti umple casa si viata si sa-ti dea atat de mult din ei insisi, incat sa simti ca inima ta se revarsa, ca nu mai incape, ca da pe dinafara. Si sa nu ai de ales decat sa dai cat mai multa dragoste inapoi.

Ruth E. Renkee zice (intr-unul din reminderele zilnice pe care le primesc):

“Să nu te temi niciodata de umbre.

Ele inseamnă pur si simplu că undeva in apropiere este lumină”

Nu că de câteva zile nu m-ar bântui “This little light of mine / I’m going to let it shine“.

In momentul asta exista in viata mea o persoana care ma cunoaste foarte bine. Exista mai multe persoane care ma cunosc foarte bine (stai linistita, mama!); dar persoana asta ma cunoaste prea bine raportat de perioada (destul de) scurta de cand a intrat propriu-zis in viata mea. Si ma cunoaste atat de bine nu pentru ca m-ar fi dat pe mine afara din casa autodezvaluirea, ci pentru ca intr-o (infricosator de) mare masura, persoana asta este CA mine. (Ceea ce nu este nici pe departe atat de amuzant pe cat pare, ci de foarte multe ori este ingrozitor de enervant).

Ei, si persoana asta ma intreaba dimineata vesela: “Si? Ai emotii? Pentru maine, vreau sa zic…”

Si DA. Iata un lucru pe care l-am trait ani de zile fara sa-mi dau seama de el; si pe care n-am crezut ca-l voi recunoaste vreodata (desi l-am vazut clar la Daria cand a implinit 3 ani): maine e ziua mea si am emotii.

Azi, in Casuta Zanelor este prima “reuniune de familie” oficiala, cu parintii copiilor minunati care populeaza casuta.

Azi, tatal copilului meu are prima sedinta cu parintii. Eu sunt in “partea cealalta”, printre organizatori.

Oare chiar in toate aspectele vietii mele tre’ sa fac salata de roluri??

La Bamboo au adus Mos Craciuni. Oameni buni, N-ARE CUM sa fi venit iarna: inca nu a fost ziua mea!!

Uneori as vrea sa vina CINEVA si sa-mi “rezolve problemele”. As vrea ca CINEVA sa imi acorde atentie si timp. CINEVA sa simta cand si daca nu sunt bine si sa fie acolo pentru mine. CINEVA sa-mi aminteasca lucrurile pe care le uit si care mi-ar usura cu mult drumul. CINEVA sa-mi puna intrebarile care m-ar ajuta sa-mi inteleg mai repede durerea de cap, tremurul din stomac, greutatea din piept, nodul din gat, lacrimile din ochi si frica paralizanta dintre coaste. CINEVA sa-mi arate din nou drumul spre dragoste.

Si uneori CINEVA-ul ala nu e de gasit, oricat as astepta si as cere.

Alteori, cineva canta cu mine “If you’re happy AND YOU KNOW IT, clap your hands”; cineva imi spune printre lacrimi “te urasc pentru ca imi spui lucruri care ma fac sa plang, dar abia astept sa te vad si data viitoare”. Iar cineva imi spune, lasandu-ma fara replica: “esti cea mai magica persoana pe care o cunosc”.

Si cateodata, foarte rar, inteleg ca eu sunt cineva.

Cine-l cunoaste bine, stie ca este un romantic incurabil (NOT!).

Ne intorceam astazi de la “Fata mosului” – din traditionala iesire in doi de ziua noastra, cand ne-am dat seama ca, desi sarbatorim azi patru ani de la nunta, de fapt suntem impreuna de 10 (ZECE!) ani. Constatare insotita de un inceput de atac de panica (eu) si de un ras in barba amuzat (el).

Un kilometru mai incolo, m-am inecat si am inceput sa tusesc. La care el, calm, se uita cald la mine peste volan si zice:

“Stii, ideea ar fi sa ajungem la douazeci. Cel putin.”

…