Irina Şubredu

Habar n-aveti ce dialoguri profunde pot avea loc cu Bogdan cand sta pe buda. Si are chef de vorba respectiv.

Habar n-aveti ce mama desteapta sunt eu, pe de alta parte. Savanta. Am citit psihologia copilului. Ma pricep.

Ieri seara, cum ziceam, in toiul unuia dintre acele dialoguri, faceam un rationament logic. Asa cum e orice rationament despre sentimente.

“- Pai daca daruiesti bucurie, primesti bucurie.

- Daaa?

- Da. Si daca daruiesti zambete, primesti zambete.

- Zambete?

- Da. Si daca daruiesti suparare, primesti suparare. Daca daruiesti dragoste, primesti dragoste. Si daca nu daruiesti nimic, nu primesti nimic.

- Ei, cum sa nu primesc nimic?? Sigur ca primesc. De la ingerasi!”

Am petrecut jumatate din ziua de ieri incercand sa ma decid daca sa ma duc sau nu la Helsinki azi.

Verdictul final a fost in cele din urma nu, chiar daca e la numai doua ore si jumatate de mers cu barca (ok, cu vaporul!).

• nu, pentru ca e ziua lui, si chiar daca pentru el e cea mai plina zi si o sa se intoarca abia la noapte, am vrut sa fiu aici;
• nu, pentru ca nu-mi place sa merg singura, nu cand cineva drag e asa aproape;
• nu, pentru ca orarul vapoarelor e ca naiba (respectiv trebuia sa plec la 7 dimineata si sa ma intorc la 12 jumate noaptea);
• nu, pentru ca, desi par multe ore, de fapt ar fi fost tot o fugareala – sa merg cat mai mult, sa vad cat mai mult, sa fac cat mai multe poze;
• si nu, pentru ca Helsinki va avea momentul lui de descoperiri in tihna, la timpul potrivit.

Azi, in schimb, cerul estonian a ras de mine: a fost o zi superba si insorita cum n-am mai prins. Si abia dupa ce-am iesit din febra “azi vizitez musai centrul vechi” / “azi ajung musai pana in port”, plimbandu-ma fara scop precis pe sradutele Tallinnului, am reusit sa fiu cu adevarat aici.

Am urcat agale Toompea; am ajuns la palatul cu acelasi nume – sediul guvernului estonian; am dat nas in nas cu Biserica Alexander Nevsky, in toata splendoarea ei; am descoperit stradute si pasaje pe langa care trecusem fara sa le observ; am gasit magazinul cu cele mai colorate si mai vesele cani si castronele – din lume. Si – cireasa de pe tort, m-am oprit aici:

pentru asta:

Ah, si cand sa ma pornesc inapoi spre “casa”, am gasit asta:

Cerului estonian care de trei zile a picurat cu convingere i-am cerut un ragaz. Numai cat sa ajung pana in port.

Si mi-a dat, dupa cum se poate vedea:

Ocazie cu care am reusit sa admir mai bine casele:

…sa ma intreb daca nu cumva am nimerit o poarta prin timp care m-a dus pe vremea lui Kalev:

…sa apreciez simtul umorului fara margini al Universului “universal”:

si, intr-un final, sa ajung in port (Tallinna Sadam, dupa cum se vede).

Care port nu e warm & cozy, asa cum imi imaginam, ci e huge & cold si cu vapoare imense, cat niste cladiri cu un numar interminabil de etaje.

Asa ca fuga-fuga inapoi in orasul care imi place cu fiecare zi tot mai mult, care m-a lasat sa-i strabat la pas si fara tinta stradutele inguste si pavate (Mada C are un termen pentru asta). Care m-a lasat sa descopar cele mai neasteptate minuni, ingeri albi cu stelute aurii, mos craciuni cu chitari in brate si oameni care merg zambind pe strada.

Si apoi – sase ore mai tarziu – fuga-fuga inapoi in camera warm & cozy de hotel, sa astept cel mai romantic barbat din univers, pe care sa-l scot apoi la masa, my treat .

Ah, si era sa uit: detalii “pamantesti” despre iesire gasiti din plin aici.

“Masina mica-mica-Smart” implineste indata un an de cand e la mine… in “familie”. Desi am condus-o inca din prima zi, am lungi perioade cand nu o conduc deloc. De cele mai multe ori fiindca m-am obisnuit sa ma deplasez cu “nava spatiala” (aka “masina mare-mare Toyota”) pe care o piloteaza stim-noi-cine. Dar uneori si fiindca inca mi se strange stomacul de cand pun mana pe cheie pana pornesc motorul.

Saptamana asta insa, pilotul meu preferat a fost in calatorie peste mari si tari. Iar eu mi-am impartit timpul si energia intre doua iubiri: asta si asta. Asa ca eu si masina mica-mica-smart am devenit una parte din cealalta.

Nu mai departe decat ieri mi-am amintit ca pentru mine condusul este mai mult decat ceva practic: e o placere adevarata! Cu razele soarelui prin plafonul de sticla, senzatia de vant in panze si muzica tare in boxe, am lalait tot drumul dintre CIPO si Gradi. Si azi, mesajul de la Univers suna asa:

“You don’t take “baby steps” for the distance they cover, but to put yourself within reach of life’s magic.

Just like you don’t hoist your sails to move the boat, but to put yourself within reach of the wind.

Just like you don’t sing in the car to be heard… By the way, why do you do that?”

Cand am intalnit-o prima data m-am gandit ca sigur e o mama minunata.

Cand mi-am facut curaj, am intrebat-o: “tu sigur nu mai vrei un copil?”.

La sfarsitul anului trecut am sarit intr-un picior de bucurie cand mi-a dat vestea ca va fi mama din nou.

Am aflat din alta parte decat de la ea ca l-a adus pe lume.

I-am spus la telefon ca o astept sa fie pregatita sa ma primeasca in vizita.

Azi ne-a “facut cunostinta”, asa ca vi-l prezint cu bucurie si voua pe Razvan.

Bine ai venit pe Planeta Pamant!

Restul aici.

De cand ma stiu (dar parca de-o vreme incoace mai cu insistenta), viata se intrece in a-mi demonta bucata cu bucata prejudecatile (care mi-au mai ramas si de care tin cu dintii).

Ba mai mult, se pare ca am parte de exemple “pe viu” privin modul in care actioneaza credintele limitative. Mai precis bucatile acelea micute de gand invelite in muuuulta afectivitate care nu ne lasa sa visam cat de departe am putea visa, sa zburam cat de sus am putea zbura sau sa ne bucuram cat de mult ne-am putea bucura.

Spre exemplu ieri: am putut admira in toata splendoarea ei credinta “Munca-i munca, distractia e distractie!“.

De la cinci dimineata pana la unu si jumatate (in dimineata urmatoare), eu si Roxana am avut parte de una dintre cele mai palpitante, mai asteptate si mai interesante calatorii: am fost sa cumparam tot felul de minuni pentru Gradinita: de la covorul cu baietel si fetita “protejati” de zane (creat parca special pentru noi), pana la jocul “de-a” cumparatul alimentelor, perforatoare in forma de fluturas sau elefant moale – moale si birou alb pentru camera mov.

Am plecat, cum spuneam, in zori:

Am carat covoare:

Am mancat (chestii bune-bune la care visam de pe drum):

Si la final ne-am incarcat “comorile” pentru Casuta – si inapoi acasa.

In tot timpul asta (sau ma rog, mare parte din timp), “colegul” nostru dragalas – care ne-a insotit in “expeditie” a fost un pachet de nervi: ca a durat atata, ca am stat mult in fiecare loc, dar MAI ALES pentru ca “dom’le, munca-i munca, distractia e distractie! ce? voi ati venit sa va distrati! Ati fost ca-n excursie, pai se poate???”.

Da, Ionel draga, la noi “se poate” . Pentru noi fiecare “munca” e un prilej de bucurie, de entuziasm si de pasiune. Ne-am bucurat la fel de mult cand s-a daramat peretele dintre cele doua sali, cand am vazut prima data pictura de pe perete, cand am ales echipa de educatoare, ca si ieri, cand am cumparat minuni pentru Casuta. Asa am invatat noi sa facem “munca”: cu “distractie”. Si cu rasete. Si cu poze.

Si pun pariu ca in curand o sa-ti placa foarte mult sa “muncesti” cu noi in continuare O:-) .

Pana una-alta: “Ce-ar fi dacă am spune în loc de „muncă” – „dansul cu viaţa?” Şi dacă în loc să vedem serviciul ca pe un mod de a ne plăti facturile, l-am vedea ca pe o şansă de a cunoaşte oameni minunaţi, de a ne descoperi calităţi nebănuite şi de a deschide uşa abundenţei? Loteriile ar cam da faliment, nu? Universul”