Irina Şubredu

Sa cunosti un oras nou e cumva ca si cum ai cunoaste un om nou: interesant, dar si obositor. Trebuie sa o iei de la inceput; sa cauti ce are el mai bun; dar si sa faci cunostinta cu partea lui “nemachiata” si proaspat trezita din somn.

Daca ai rabdare cu el si ii acorzi atentia pe care ti-o cere, esti rasplatit.

De exemplu, Bordeaux-ul. In care sunt acum. “Frumos, daca stai numai trei zile” – cum ar zice Anny (si eu n-o contrazic, ca na, aproape ca nu am stat mai mult), Bordeaux-ul mi-a placut pentru ca:

• are oglinda de apa: un spatiu mare, aproape cat o piata, unde dalele sunt ude si oglindesc Piata Bursei;
• are un transport in comun care merge brici, incat e aproape un sacrilegiu sa mergi cu masina;
• are maci multicolori si lalele care m-au facut sa ma gandesc la Keukenhof;
• noaptea isi aprinde felinare verzi si roz, din alta epoca, si luminile lor indulcesc atmosfera orasului;
• ziua, cand e senin, parca e cel mai senin si toate turnurile catedralelor stau la poza;
• ziua, cand e innorat, parca e cel mai innorat si toate pozele par ca sunt alb-negru.

Dar cel mai mult in Bordeaux mi-a placut sa ma opresc si sa ma uit la oameni. Si la cuplul care dansa in piata bursei, pe oglinda de apa, dupa o melodie ascultata pe telefonul mobil; si la tatal care facea poze cu baietelul cocotat dupa gat; si la matusa de saptezeci de ani, tratata in restaurantul de familie ca un membru al familiei; si la studenta imbracata in rochie neagra si bluza sclipitoare in plina zi – care culmea, se incadra perfect in peisaj.

Ascultand acordurile insulei, live, in casti, azi s-a facut deja maine si in cateva ore un avion o sa ma poarte peste mari si tari, inapoi Acasa. Unde “totul e bine”, unde “patul e cald” si unde, mai ales sunt doi oameni dragi mie. Pana atunci, o sa dorm ultimele acorduri din ultima noapte in Bordeaux…