Irina Şubredu

Printre multele teme care nu se invata la scoala si pe care eu le-as introduce in “programa de baza” se afla “ce urezi unui copil la botez”. Respectiv cand implineste 1 an, ca asta e de actualitate.

Si pentru ca de dimineata am descoperit pe blogul Mihaelei “Happy”, si de acolo am ascultat Unwritten, si cumva a rasarit soarele peste versurile ei si mi-a luminat ziua si imi rasuna in minte si acum, o s-o fac cadou Finei mele, EriK, azi cand implineste un an de la venirea pe Planeta Pamant.

Da, sa tii minte draga mea, sa “simti ploaia pe piele. Nimeni nu poate face asta in locul tau. Nimeni altcineva nu poate rosti cuvintele de pe buzele tale. Traieste-ti viata cu bratele deschise. AICI incepe cartea ta. Restul, e inca nescris…“. Scrie tu restul, cu mana ta. Deschide cutia de tempera si adauga culorile tale. Si pune totul pe muzica inimii tale. O viata magica iti dorim!

Haideti, cine ce-i mai ureaza unui copil care implineste un an? ;;)

Vorbeam de lucrurile mici care fac bucuriile mari.

Si da, stiu ca “cele mai importante lucruri in viata nu sunt lucrurile” si bla-bla. Dar sunt unele (lucruri) care reusesc incredibil de usor sa-mi insenineze ziua.

Cum ar fi biletelele pe care le gasesc cand deschid laptopul (ca azi-dimineata):

Sau bomboanele colorate care se gasesc intr-un singur loc:

Sau florile incarcate cu soare pe care le primesc uneori:

Sau momentele cand amestec culorile si creez cu ele imagini (la propriu):

P.S.: Annie imi promite ca mansarda creativa prin care soarele se scurge cald e la ea. Deci e posibila . Deci o sa fie si la mine, cand o sa fie timpul ei. “Si-apoi, ce-o mai fi, om mai vedea…”.

P.P.S.: urmeaza una tot cu poze. De la Valea Uzului, pe care parca am vazut-o prima data.

Daca mi-ar fi spus cineva cand aveam 14 ani ca in casnicie e important sa te sincronizezi cu celalalt in felul in care asezi patul dimineata, as fi zis ca n-are habar de romantism. Azi stiu ca astfel de lucruri construiesc fir cu fir o relatie care iti poate aduce bucurie zi de zi.

Mai jos: Andries, “Lucruri mici”:

Alexandru Andries- Lucruri mici
Asculta mai multe audio Muzica »

P. S.: pe de alta parte, pe-atunci nu era scrisa “Dragostea pe intelesul copiilor nostri“…

O sa scriu despre salile de asteptare;

despre a cunoaste si a nu cunoaste drumul;

despre a fi in between;

despre mansarda creativa prin care soarele se va scurge cald.

O sa scriu despre a darui si cum este destul din toate (culori, carti, dragoste, viata).

Despre ce se intampla cand ii daruiesc energie fiului meu.

Dar pana atunci o sa fac o baie cu spuma; cu gel de dus de cacao; si o sa citesc despre ingeri. Si apoi o sa dorm…

Later edit: care e antonimul lui “a imBARBATa”??

“Stiu un loc…” (cum ar zice cantecul ) – care NU, nu e Copoul de Craciun, e un colt de Rai – de Paste. Care loc e un colt de Rai – oricand. Unde ma simt Acasa. Unde ai mei se simt Acasa.

Mai jos, cateva crampeie, in doua cu soare:

“Bunicule, ia-ma in masina ta, Suzuki Samurai!”

Casuta dintre brazi…:

Ma odihnesc…

Ei doi:

Cer si pamant:

Si Tata:

M-a intrebat Emi la telefon “si? la tine UNDE a-nviat?”. I-am raspuns ca “a-nviat” la Agapia, desi ar fi trebuit sa-i spun ca “a-nviat” la mine in brate, cat se poate de fascinat de sunetul clopotelor.

Initial am vrut sa ramanem acasa, apoi am decis brusc ca e destul de mare ca sa se descurce cu un drum de doua ore dus – doua intors, cu masina, plus o ora de veghe la miezul noptii. “Mergem la biserica, mami?” “Mergem”. Si am mers, cum spuneam, in locul acela in care mai inviase pentru noi o data, cu cativa ani in urma.

Curtea – plina ochi de oameni, rand de masini lung de un kilometru. “Ce facem acum, mami?” “Asteptam, sa luam Lumina”. Ochii mari sus, spre stele: “Uite, mami, cate lumini! De ce nu luam si noi de-acolo?” Chiar? De ce?…

In mijlocul curtii: un copac plin-ochi de magnolii. Ne dam seama ca n-am luat aparatul foto din masina. “Nu-i nimic, facem poze cu inima!” zice Nanu intelelept. Facem.

A inceput in ziua cand Madalina mi-a spus ca de Paste anul asta sta in Iasi si vrea sa gateasca. S-a luat, ca un virus. Nu stiu cum, ca ea nici macar nu s-a chinuit sa ma convinga.

Apoi m-am uitat la imagini cu iepurasi; am cumparat decoratiuni verzi, galbene si portocalii. Am cautat retete (ceea ce pentru mine e un record in sine). Am aflat – un an mai tarziu – “legenda iepurasului”, de la Sana (total aiuristica, you don’t wanna know :-j ).

Am sarbatorit-o pe La, care a mai intinerit un an (ma rog, asta nu e de Paste, dar nu puteam sa nu spun, fiindca mi-e draga).

Apoi Cosmin mi-a adus sa ascult un cantec de Craciun, de-al lui Tim Minchin (asta), pe care l-am fredonat toata ziua si care mi s-a parut acompaniamentul muzical perfect al acestei perioade.

Iar astazi, Madalina cealalta, draga de ea, mi-a oferit una dintre cele mai frumoase, mai pline de bucurie si mai inedite experiente pe care le-am avut de mult timp incoace: o “sedinta” de… decorat oua de Paste. Impreuna cu Madalina mea si cu Nik, am aterizat acasa la Tania, matusa-minune despre care se povesteste aici.

De la intrare am plonjat direct intr-o mare de… dragoste, de bucurie si de buna dispozitie; am mancat trei feluri de mancare de post super-extra-bune; am primit foile cu modele de oua “de la Mami”, ne-am inarmat cu… ustensilele acelea folosite la desenat modelul cu ceara – care nu stiu nici acum cum se cheama – si am inceput. Opt oameni intr-o bucatarie luminoasa si calda cu vedere deasupra orasului (care opt s-au facut zece si apoi unsprezece) – si-au trait fiecare aventura simpla, dar aproape neverosimila de a crea ceva ce – am invatat noi – “nu poate iesi decat bine”. “De altfel, ouale, ca si oamenii, au fiecare soarta lui” – ne-a mai povestit Tania; “si apoi, ce bucurie poti sa simti daca stai pe margine si privesti?”…

De-acolo a mai urmat o sesiune de gatit ciocolata de casa buna-buna, fara sa incetam sa ne minunam cata bucurie se ascunde in lucrurile simple, peste care putem atat de usor sa trecem cu vederea!

Asa ca nu stiu ce se va intampla cu dispozitia-de-Paste maine, dar acum este aici si ma bucur de ea cat pot de mult.

Cateva imagini in loc de multe cuvinte:

Mirroir d’eau (din categoria “Poze yo-la” )

maci multicolori si lalele

Bordeaux la nuit:

cu Anny, in Piata Bursei

si cu “colega de camera” (cu care petrec uneori mai mult timp decat cu sotul meu 8-| )

Despre Paris niciun cuvant, deocamdata, ca nu ma decid ce-i de spus…

Later edit: Intre timp, despre Paris a scris foarte frumos Alma, aici . Well, si despre mine de fapt ;;) . Da’ mai bine cititi…

Au inflorit copacii, iremediabil.

Pe drum, undeva, am vazut magnolii.

Pe Didi o mai cheama si Dumitrita.

Puiul i-a zis bunicii lui cu nume de floare “La multi ani, bunica! Sa fii fericita!”, parca stiind ce conteaza de fapt cel mai mult.

Pentru bucuria celor care-au cotrobait in cutia de capuccino a meritat sa o car tocmai din Franta.

Pe cutia mea primita cadou scrie “Friends” si s-a asezat praful de-un deget.

Cristi n-are punga colorata si se plange pe tema asta de ieri intr-una.

De azi inainte am tricou de la ALEXA. Cu poza lor (noastra) si versurile pinguinului.

Am descoperit intamplator azi melodia din titlu (tot a lui Vlad. Adica Stefan. Adica a insulei) si cumva nu-mi mai iese si nu-mi mai iese din minte. Ma bucur ca de-o mare descoperire de faptul ca nu e-n doua cu nostalgie, ci cu bucurie: sigur ca “nu va mai fi la fel niciodata / niciodata la fel nu va mai fi“.

Nimic nu ramane la fel, totul se schimba, totul curge. Intamplarile, prietenii, noi, viata, dragostea. Si ce bine ca e asa. Si aproape ca nu este copilarie mai mare decat sa ne dorim sa ramana toate asa cum sunt.

“Si ploaia va fi amestecata

cu pulbere fina de noapte si zi“…

Poftim, sa vi se insinueze si voua printre ganduri!

Sa cunosti un oras nou e cumva ca si cum ai cunoaste un om nou: interesant, dar si obositor. Trebuie sa o iei de la inceput; sa cauti ce are el mai bun; dar si sa faci cunostinta cu partea lui “nemachiata” si proaspat trezita din somn.

Daca ai rabdare cu el si ii acorzi atentia pe care ti-o cere, esti rasplatit.

De exemplu, Bordeaux-ul. In care sunt acum. “Frumos, daca stai numai trei zile” – cum ar zice Anny (si eu n-o contrazic, ca na, aproape ca nu am stat mai mult), Bordeaux-ul mi-a placut pentru ca:

• are oglinda de apa: un spatiu mare, aproape cat o piata, unde dalele sunt ude si oglindesc Piata Bursei;
• are un transport in comun care merge brici, incat e aproape un sacrilegiu sa mergi cu masina;
• are maci multicolori si lalele care m-au facut sa ma gandesc la Keukenhof;
• noaptea isi aprinde felinare verzi si roz, din alta epoca, si luminile lor indulcesc atmosfera orasului;
• ziua, cand e senin, parca e cel mai senin si toate turnurile catedralelor stau la poza;
• ziua, cand e innorat, parca e cel mai innorat si toate pozele par ca sunt alb-negru.

Dar cel mai mult in Bordeaux mi-a placut sa ma opresc si sa ma uit la oameni. Si la cuplul care dansa in piata bursei, pe oglinda de apa, dupa o melodie ascultata pe telefonul mobil; si la tatal care facea poze cu baietelul cocotat dupa gat; si la matusa de saptezeci de ani, tratata in restaurantul de familie ca un membru al familiei; si la studenta imbracata in rochie neagra si bluza sclipitoare in plina zi – care culmea, se incadra perfect in peisaj.

Ascultand acordurile insulei, live, in casti, azi s-a facut deja maine si in cateva ore un avion o sa ma poarte peste mari si tari, inapoi Acasa. Unde “totul e bine”, unde “patul e cald” si unde, mai ales sunt doi oameni dragi mie. Pana atunci, o sa dorm ultimele acorduri din ultima noapte in Bordeaux…