Irina Şubredu

Acum doua seri, intr-un film, un personaj are o replica de genul “ziua cand m-am casatorit cu ea a fost cea mai frumoasa zi din viata mea”. Si in drumul dintre o ureche (pe care intrase) si cealalta (pe care urma sa iasa) – ideea asta s-a agatat de ceva in mintea mea.

Si m-am oprit o clipa sa ma gandesc, daca eu ar trebui sa spun cuiva care a fost cea mai frumoasa zi din viata mea, ce i-as spune?

As vorbi oare despre “evenimentele importante” din viata mea? – ziua cand mama a adus-o acasa de la maternitate pe sora mea? aniversarea de 40 de ani a tatei? ziua cand am intrat la facultate? ziua cand sotul meu m-a cerut de nevasta? ziua cand am spus “da”? cand a inceput sa-mi tremure mana in care tineam un bat pe care am vazut aparand a doua linie? cand aiurita inca de la anestezie mi-am vazut pentru prima data copilul – ca pe o minune incredibil de luminoasa?

Sau as spune despre zile mai putin “marcate in calendar”, dar care mi-au ramas cumva foarte calde in suflet? – ziua (de luni) in care am primit primii trandafiri albi; noaptea (de octombrie) cand am primit (si dat) primul sarut; seara dinainte de venirea lui pe lume, cand ne-am inregistrat mesajele pline de emotii; dimineata cu soare si cafea de pe o terasa din Sevilla, cand m-am decis ca voi lucra aici (unde lucrez acum); ziua cand a spus primul cuvant / cand a facut primul pas / cand mi-a spus prima data “Mami, te iubesc foarte tare“; ultima intalnire a cursului “Mama, Tata si Copilul” – in care am primit mult, mult mai mult decat am dat; noaptea de Inviere, cand am simtit foarte aproape o prietena; seara cand am primit o imbratisare calda de la un (alt) prieten sau ziua cand “nepoata vrajitorului” a venit la mine si mi-a adus una dintre cele mai mari doze de dragoste pe care le-am primit vreodata …

Si am inteles ca nu. Nu as spune nimic din toate astea; sau le-as spune pe toate. Si pe celelalte pe care nu le-am spus. Pentru ca nu numai ca viata mea este formata dintr-o imensitate de “cele mai frumoase zile”.

Dar acum invat tot mai des (si uit tot mai rar) cum sa fac din fiecare zi pe care o traiesc – cea mai frumoasa zi din viata mea.

Mai ales pentru Madalina, cu dragoste. Si cu multumiri, pentru toate datile cand o “iau de buna”. Si pentru toate datile cand imi amintesc sa nu. Si pentru toate celelalte dati.

“Did you know that all of the “I LOVE YOUs” you feel and say are captured and recorded here?

They’re actually put on display, sometimes even paraded around, so all can bask in their sublime glow.

Their energy could power a city like Iasi for 10,000 years, their beauty could bring Mona Lisa to tears, and their healing power has already completely rearranged the time-space continuum.

Your friend, The Universe.

P.S.: For whomever you love, you are their special helper. For whomever loves you, is my special helper. And whoever loves themselves, lifts the entire world higher. Isn’t that special?”

Eu lucrez cu oamenii, tu lucrezi cu “masinile”.

Eu ma uit la filme siropoase, tie iti plac cele cu batai si desenele animate.

Mie imi place sa ma plimb, sa merg in locuri noi, tie iti place sa te intorci acasa.

Mie imi place la munte, tie iti place la mare.

Mie imi place sa fiu inconjurata de prieteni, tie iti place sa fii inconjurat de mine si de el.

Nu, nu suntem la fel.

M-am intrebat: daca te-as cunoaste acum, oare as avea rabdare sa te descopar?

Si m-a luat cu frig cand mi-a trecut prin cap ca poate nu.

Ca poate as trece mai departe fara sa aflu cum stii sa-ti tii cuvantul dat. Cum stii sa oferi libertate, dar sa fii mereu acolo cand sunt si eu. Cum stii sa te intorci prin somn in fix pozitia in care ma asez eu ca sa dorm. Cum stii exact ce sa faci oricand mi-e rau sau ma doare ceva. Cum stii sa ai grija de mine, incat sa ma simt protejata si in siguranta. Cum stii sa stai langa mine, fara exceptie, in toate deciziile pe care le iau. Cum ma intrebi daca eu cred ca tu poti (DA, eu cred ca tu POTI!) si chiar daca asta nu-ti da incredere suficienta, ma intrebi din nou si din nou. Cum te ocupi de toate amanuntele “pamantesti” ale vietilor noastre, ca sa pot eu hoinari “cu capu’n nori”, ca sa pot visa si ca sa-mi pot imagina.

Nu, nu suntem la fel.

Dar felul in care suntem ma face sa multumesc (atunci cand imi amintesc) si sa nu-mi doresc sa fim – nici tu, nici eu – in niciun alt fel.

Bunicu’: “nu mai avem pampers”

Bogdan: “mergem sa cumparam”

Bunicu’: “pai nu mai avem bani”

Bogdan: “pai mergem sa cumparam bani!”

Nu este prima data cand scriu despre “acasa”. Dar cum asta-seara am ajuns acolo din nou, sunt acolo din nou, o sa scriu despre asta din nou.

Parintii pe care mi i-am ales sunt fantastici: nu stiu cum au facut, sau cum fac, dar este suficient sa apara, sa fie, sa incepem sa povestim, si sentimentul este la fel de placut ca in copilarie, ca in adolescenta, ca in-totdeauna.

Stateam mai devreme cu tata si ma tinea in brate si vorbeam despre tot felul de prostii (despre cum curge viata, aro cu motoare de volkswagen si dureri de stomac) si brusc mi-am dat seama ca am din nou sentimentul acela de acasa (despre care vorbeam aici si despre care vorbeam cu cateva zile in urma cu un prieten drag).

Si in secunda urmatoare, Tata zice “tu parca ai fi de aici“.

Nu “parca”. Eu chiar sunt. De aici.

Pasul 1: Se ia un prieten. Preferabil cat mai apropiat.

Pasul 2: Se cunoaste bine mai intai (pasul asta dureaza ceva mai mult. Dar merita: pasii 3 si 4 devin astfel mult mai usori).

Pasul 3: Se asteapta momentul potrivit (= cand e deja un pic trist / suparat / ingrijorat de ceva). Momentul potrivit coincide adesea cu un “moment potrivit” personal ( = cand esti si tu un pic trist / suparat / ingrijorat de ceva). Daca nu coincide, se cauta in memoria personala un astfel de moment. Pentru a intra in starea… “potrivita”.

Pasul 4: Se cauta o rana mai veche. Si…

Pasul 5: se rasuceste cutitul (sau se pune degetul: tot aia).

EFECT GARANTAT!

P.S.: Nu incercati asta acasa. Pentru ca doare. Tare.

Vorbeam aseara cu Roxana despre oamenii care vin la noi pentru consiliere (yeah, we’re both in the helping business…). Si ea se minuna despre cum e posibil sa vina exact acei oameni de care “avem nevoie”; acei oameni de la care invatam parca noi cel mai mult.

Si atunci mi-am amintit lucrul acela (din titlu) pe care l-am inteles acum multa vreme deja.

Ca Universul in care traim este unul “bazat” pe bucurie. Ca fericirea este starea normala. Ca sanatatea este “regula” si boala exceptia. Ca, in final, singura noastra responsabilitate (de care atat de des uitam) este sa avem grija de propria fericire.

Fiindca, in felul in care este “organizat” acest Univers, indeplinirea dorintei mele nu inseamna ca altcineva sa piarda, ci ca toti cei din jurul meu sa castige. Fiindca intotdeauna exista cineva caruia ii place sa faca ceea ce mie nu-mi place. (Iar daca la un  moment dat nu mai exista nimeni, putem lasa cu totul in urma acel “ceva”, cum am facut cu atatea lucruri de-a lungul istoriei).

Fiindca “treaba” acestui Univers este tocmai sa “puna in legatura” oamenii, intamplarile si lucrurile care sunt “la fel”, care se potrivesc, care au nevoie unii de altii si unele de altele. Treaba mea este sa-mi doresc. Sa stau, sa tac si sa inteleg ce-mi place, ce apreciez, ce iubesc, ce ma entuziasmeaza si in ce sunt dispusa sa pun pasiune. Si daca imi amintesc sa fac asta (si apoi imi amintesc sa accept ceea ce primesc), viata este atat, atat de frumoasa!

Fiindca imi amintesc ca traiesc intr-un “joy-based Universe”…

Multumesc pentru cartofii prajiti cu ochiuri.

Pentru intamplarile amuzante, palinca si prapadit pe jos de ras.

Pentru ca m-ati intors dintr-o plecare care nu stiu unde-ar fi dus.

Pentru joaca de copii prescolari – cu mingea – care “ma prinde” de fiecare data.

Pentru ca ati stat cuminti cu laptopurile in brate pe canapea.

Dar mai ales, mai ales MULTUMESC pentru ca ati ramas sa dormiti alaturi.

Dupa ce varianta originala ne-a bucurat / amuzat pe 30 decembrie, in ciuda faptului ca “artistul” nu mai recunoaste ca a cantat-o (in intregime), iata o varianta noua, “adaptata”, care ne-a bucurat / amuzat nespus asta seara.

Deocamdata numai pe mine si pe nepoata vrajitorului care a venit aducandu-si trusa cu dragoste ca sa-mi repare durerea de cap cu care m-am luptat mai toata ziua de azi…

Dar fiindca suntem altruiste si fiindca e “decizia mea” – si decizia mea este sa o impart cu toata lumea care ajunge la un moment dat aici, iat-o:

fotoliul de la 14
Asculta melodiile lui Cosmin

“Ma gandesc totusi ca o minune e ca o umbra, merge cu tine fara sa stii
Tot ce trebuie sa faci e sa te uiti la soare macar o data pe zi…”

Erik, o alta minune luminoasa din viata mea.

“Daca ai noroc sa intalnesti o minune
Sa ai grija de ea…
Trebuie sa stii sa intelegi o minune
Si poate o sa stea”