Irina Şubredu

si WEEWEECHU .

Nu fac asta de obicei, dar de data asta mi-a placut prea mult, m-a amuzat prea tare si e de altfel “crapatura” prin care s-a strecurat “Spirituletzul Craciunelului”, pe care il tot cauta si Mada. Asadar:

It’s a romantic full moon, when Pedro said, “Hey, mamacita, let’s do Weeweechu.”
Oh no, not now, let’s look at the moon!” said Rosita.

Oh, c’mon baby, let’s you and I do Weeweechu. I love you and it’s the perfect time,” Pedro begged.
“But I wanna just hold your hand and watch the moon.” replied Rosita.

Please, corazoncito, just once, do Weeweechu with me.”

Rosita looked at Pedro and said, “OK, one time, we’ll do Weeweechu.”

Pedro grabbed his guitar and they both sang…..

“Weeweechu a Merry Christmas,

Weeweechu a Merry Christmas,

Weeweechu a Merry Christmas,

and a Happy New Year.”

Daca iubirea neconditonata ar fi un curs pe DVD, ar avea cel putin 365 de volume. Ar exista un suport teoretic pe capitole, urmat de demonstratii practice; studii de caz; multe teme pentru acasa, exercitii de facut, de dificultate tot mai crescuta (din acelea frumoase, din care de cate ori “rezolvi” unul, esti trecut la urmatorul, mai greu, de nivel urmator. si de cate ori nu rezolvi unul esti trecut la urmatorul, exact la fel; apoi la urmatorul, mai greu, de acelasi nivel).

Daca iubirea neconditonata ar fi un curs pe DVD, sa zicem ca volumul 110 s-ar chema nesincronizari.

Adica atunci cand ai un impuls, o intuitie, o dorinta sa faci ceva, dar te opresti sa te gandesti. Si cand iti iei inima in dinti, celalalt nu e acolo. Vorbeste la telefon. Sau face altceva. Si dai cu capul de zid.

Adica atunci cand celalalt are o pornire spre a-ti face o bucurie  si tu te uiti fix atunci in alta parte. Sau ti se face frica. Sau crezi ca nu ai rectiona “conform asteptarilor”. Si da cu capul in zid.

Stiti momentele alea magice cand spui “chiar acum ma gandeam la tine si tu ai aparut”? Cand ti-e dor de rafaelo si vine si aduce, fara sa-i fi spus? Cand te uiti dimineata la florile alea de toamna si seara cand te intorci le gasesti in vaza? Exact asa, numai ca invers.

Daca iubirea neconditonata ar fi un curs pe DVD, ar exista din loc in loc cate un shortcut. Cate o fereastra prin care trecerea dureaza cat o clipire din ochi, dar partea “cealalta” e la mii de ani-lumina. Cand te asezi in centrul inimii tale si “esti” de acolo; faci de acolo; iubesti de acolo. Si atunci esti pe aceeasi lungime de unda cu intreg Universul. Si nu mai exista nesincronizari.

Numai ca iubirea neconditionata nu e un curs pe DVD. Si se intampla adesea sa uiti shortcutul. Si atunci o iei mereu de la capat cu exercitiile. Pana data viitoare cand iti amintesti…

In clasa a patra am cheltuit cam jumatate din bugetul meu de tabara – pe cadouri pentru familia mea. OOO, cate laude am primit la intoarcere! Cata incantare pe ai mei!

(Incepand d)in clasa a noua, cea mai mare incantare posibila, cand luam bursa de merit, era sa merg in oras si sa ma intorc incarcata de mici bucurii pentru ai mei. De orice Craciun si cu ocazia fiecarei iesiri, primul lucru facut e o lista lunga cu majoritatea cunoscutilor mei (mai mult sau mai putin apropiati) care vor primi cate o “minune” cadou.

Sa fac cadouri este a doua mea natura. Semnificativ si creativ – asta e un “must” pentru orice cadou. Sa spuna ceva celui care il primeste. Sa implineasca o dorinta exprimata mai demult. Sa exprime o preferinta mai mult sau mai putin cunoscuta a “destinatarului”.

Da, sa fii “Mos Craciun” este MI-NU-NAT, asa cum zicea azi cineva.

Dar numai de curand am realizat ca sa fii Mos Craciun imi este muuult ma confortabil decat sa-l astept pe Mos Craciun. Decat sa astept (si sa primesc) ORICE cadou, cu orice ocazie, de altfel. Poate mi se trage de la grupa mare, cand am fost ultimul copil caruia mosul i-a dat cadoul, dupa ce ajunsesem sa fiu convinsa ca nu voi mai primi nimic. Poate are legatura cu felul in care nu spun niciodata ce vreau, ca sa-mi fie mai usor apoi sa ma “plang” ca nu primesc niciodata ce vreau.

Dar am inteles, in sfarsit, ca sa stii sa primesti este la fel de important (si la fel de greu ) cu a sti sa dai. Ca a nu sti sa primesti este un act de aroganta si de desconsiderare fata de cel care iti face darul si caruia ii refuzi astfel bucuria; pe care insa tu ti-o doresti, de cate ori daruiesti. Ca a darui este tot o forma de control si a primi un dar (mai ales care e o “surpriza”) este un mod de a renunta la control – “lectie” care sunt tot mai convinsa ca e in “meniul” meu pentru viata aceasta.

Am invatat asta “the hard way” si “the long way” (indata ajunge baiatul meu in grupa mare…), dar acum ca am invatat-o, ma si grabesc sa o pun in practica. Asa ca anul asta, in premiera oarecum, le-am spus (lor, celor dragi) ce imi doresc. Si astept cu mare bucurie ORICE dar voi primi.

(Doua daruri dragi am primit deja astazi, cand nu le asteptam, unul de aici si unul de aici). Multumesc >:D< .

Am mai terminat o carte de-a Lisei astazi.

Si ding: mi-am dat seama ce imi place atat de mult la cartile ei! Ma “invata” pas cu pas sa-mi construiesc propriul puzzle.

“Daca ti-e greu sa renunti la lucrurile vechi pe care nu le mai folosesti, inseamna ca te temi de moarte”.

“Daca te simti vinovat cand cineva te surprinde mancand sau dormind sau dansand inseamna ca nu esti obisnuit sa faci lucruri care sa te bucure”.

“Daca te superi cand ceilalti nu fac ce te astepti tu, inseamna ca iubesti conditionat. Ca dai, in speranta de a primi. Ca nu stii sa te faci singur fericit si astepti ca ceilalti sa faca asta pentru tine”.

As vrea uneori ca ceilalti sa aiba un “manual de utilizare“.

Tot mai des in ultimul timp as vrea sa-l descopar pe al meu. Si am senzatia ca fara sa ma cunoasca, Lise ma ajuta sa fac asta.

Nu voi intra aici (desi este tentant) in toata teoria despre ceea ce numim “realitate” si cum nu putem spune cu siguranta ce este “real” si ce nu.

Voi povesti insa aici despre surpriza pe care o am de fiecare data (desi cunoasc intreaga teorie despre care vorbeam) cand constat ca fiecare traieste propria lui poveste de viata, ceea ce in final construieste propria lui realitate.

Sunt acasa si caut (cum spuneam cuiva) printre radacini ceva care sa ma ajute sa luminez ramurile. Cele de la “family tree”. Si vorbind cu membri diferiti ai familiei mele aflu povesti diferite despre acelasi eveniment. Pe care l-au trait cu totii. Evident, in mod diferit.

Si incerc, peste toate, sa scriu paginile povestii mele. Si cand totul va fi mai putin invaluit in ceata, mai putin amestecat si mai putin innebunitor, sa tes firele care in final vor forma “realitatea mea“.

Prietenii mei stiu:

pentru mine, fiecare boala inseamna ceva.

Fiecare “accident” inseamna ceva.

Privesc si ascult fiecare om pe care il intalnesc (mai ales oamenii pe care ii intalnesc), fiindca fiecare dintre ei “inseamna” ceva – pentru mine, in povestea mea (da, Madalina, intotdeauna este vorba despre noi).

Pana si faptul ca mi s-a blocat marsarierul de la masina, pentru mine inseamna ceva.

Am intalnit adesea oameni care sunt nu numai plictisiti de felul acesta de a vedea lucrurile, ci chiar (MUHAHAHA) sunt deranjati, revoltati. Care imi spun “ei, haide, ce lucruri nespuse, am doar o durere de gat!!”. Care imi spun “am vazut ca ti se intampla exact ce iti doresti. esti amabila sa imi doresti si mie vreo 50.000€ in cont?“. Care imi spun “stii, nu CHIAR toate lucrurile inseamna ceva. Uneori ceva se intampla pur si simplu si asta nu inseamna nimic“.

Ei bine, nu stiu.

Habar nu am daca toate lucrurile care se intampla inseamna ceva.

Daca ne alegem parintii.

Daca oamenii care mor merg in raiul (sau iadul) format din gandurile lor, dar pot veni totusi imediat ce ii “chemam” cu un gand de-al nostru.

Daca noi ne construim singuri viata, “alegand” mereu cine vrem sa fim.

Daca ceilalti sunt oglinzile noastre aratandu-ne parti pe care le uram sau iubim la noi.

Daca atunci cand copilul meu de 1 an si noua luni imi spune ca “Dumnezeu e moale, moale. si pufos” – chiar vorbeste despre Dumnezeu sau despre ursuletul lui de plus. Sau daca exista vreo diferenta intre ei.

Sau daca atunci cand vars chestii pe mine este pentru ca am o “rana” in relatia cu mama mea, pe care o are si ea in relatie cu mama ei si o voi avea si eu in relatie cu fiica mea, daca voi avea una.

Sau daca faptul ca o intalnesc pe Laura a doua zi dupa ce am “cerut” o prietena speciala – are sau nu vreo legatura cu “cererea” mea.

Nu stiu. Serios. Sincer. Pe cuvantul meu. HABAR N-AM.

Dar eu am ales sa cred ca da… (Na… “oamenii fac alegeri” )

…si acestui clip de un minut si douazeci de secunde, pe care de absolut fiecare data cand il vede, este ATAT de neverosimil de fericit, incat parca reinventeaza bucuria.

Asa e probabil, cand inca nu ti-ai pierdut capacitatea de a trai minunile din orice lucru simplu.

Prima data cand am vazut-o, am crezut ca rade tot timpul.

Acum stiu ca nu. Acum stiu de asemenea ca este unul dintre oamenii cei mai frumosi atunci cand se incrunta.

Ea, cu “scrisorile…”:

Ea, cu macii:

Ea, feţe-feţe la telefon:

Tot ea:

De cand ma stiu, “rezolv” problemele altora. Ok, nu le… “rezolv”. Dar aflu despre ele, le ascult, le cunosc, pun intrebari, dau “raspunsuri”; ofer suportul… emotional, cognitiv si ce nivele or mai fi.

Cu ani in urma era “neoficial”. Intre timp, scrie pe usa; castig bani din asta.

Dar nu ma limitez la “sfera profesionala”. Nuuu, fac asta si cu prietenii mei, vechi si noi, cu familia, cu toti.

Este deja un mod de a fi, a doua natura, a devenit parte din cine sunt. A devenit atat de mult o parte din cine sunt, incat nu sunt sigura ca mai stiu cum sa fiu altfel.

Da, stiu, asta ma face sa nu ma mai gandesc la ale mele (sau ma ajuta – tocmai – sa le rezolv pe ale mele mai usor); da, stiu, am vocatia “salvatorului”, care in final este un fel mai sofisticat de victimizare.

Dar cand, intr-o zi frumoasa de toamna, Roxana are de “rezolvat” ceva dificil dar “trebuie sa rezolve sigura“, iar Madalina mi-o taie scurt “dar ti-am zis eu sa faci ceva??!!??“, imi vine sa ma opresc fix atunci din… ce fac. Imi vine sa le multumesc si imi vine s-o iau in brate pe Laura cand spune “pot sa ma pun pe PAUZA numai putin? sa apas butonul? pot?…”.

Si chiar, in loc sa astept sa-mi “vina randul” la “povestit” si la cerut ajutorul, imi vine de asemenea gandul nebunesc ca poate e timpul sa ma uit numai in ograda mea, sa acord atentie maxima “problemelor” si intrebarilor mele. (Si in rest cu solicitare scrisa si cu programare)…