Daca vreti sa vedeti ce am facut eu azi-dimineata, intre momentul in care am aflat (IN SFARSIT!) de la cine invata Madalina iubirea neconditionata, o consiliere neprogramata si doua extractii dentare (care, in ciuda faptului ca m-au lasat cu o pseudo-hemipareza faciala, au fost cam cel mai bun lucru care mi s-a intamplat si pentru care multumesc Alinei pentru rabdare), cititi aici.
Bogdan, in “tabara” la bunici, doua saptamani.
S-a intors sambata. Luni, Laura:
“Aaaaa, s-a intors Bogdanul.
TI-A VENIT INIMA LA LOC”!!!
Da, mi-a venit. Inima. La LOC.
Am revazut de curand scena din Harry Potter – cea cu peronul numarul 9 si trei sferturi. E simplu: te indrepti in viteza direct spre un zid. Apoi treci prin el si “BUM“: esti in taramul magic.
EXACT asa mi se intampla si mie zilele astea.
Cu exceptia faptului ca SUNT deja in taramul magic.
A, si a faptului ca uneori ma indrept in viteza spre un zid prin care nu pot sa trec 
.
Madalina mi-a dat ideea sa fac o pagina separata “Bogdan zice”. Imediat ce invat cum, apare. Pana atunci:
El: “a venit mami de la laptic”
Eu: “de unde??”
El: “Mami a fost sa cumpere laptic. De la vacuta.”
Am terminat azi dimineata de citit “Cartea despre copii” a lui Osho.
A fost o experienta pe care n-o voi uita prea curand 
. Desi rade adesea de psihologi si de metodele lor, desi zice ca e ok ca un parinte sa fie furios si sa tipe la copilul lui, desi ironizeaza uneori grosolan pe cei care vin la el cu intrebari, tot este MI-NU-NA-TA. Este vie, traieste, respira.
Sigur, cand o recomand, nu uit sa “avertizez” ca Osho este totusi un om si deci are limitele lui, si deci scrierile reflecta viziunea lui. Cu toate astea, as recomanda-o oricand, oricui are copii sau “are de-a face” cu ei!
Nu e prima data cand scriu un post “cu dedicatie”. Inca o data, regretul va fi ca nu pot adauga un link (catre un loc… “virtual”, unde sa intalniti acest om minunat).
Mi se intampla destul de rar sa intalnesc oameni cu care cand vorbesc sa am senzatia ca vorbesc cu mine. Pe care cand ii ascult sa am senzatia ca ma ascult pe mine. In cautarile carora sa ma regasesc. Cu care sa imi doresc sa seman. A caror armonie sa imi doresc sa o raspandesc si eu in jurul meu. A caror lumina sa o vad atat de clar.
De obicei, dureaza un timp, pana cunosc pe cineva, pana ne apropiem, pana ne invatam reciproc suisurile si coborasurile, netezimile si asperitatile, usurintele si greutatile.
Dar ea ma intreaba “unde ai fost pana acum?”.
Imi spune “imi vine sa zambesc continuu cand ma gandesc la voi”. (Eu zic “da, si mie!”).
Zice “eu mai mult simt, decat stiu” (eu zic “da, si eu!”).
Are un copil care este o minune, cu totul si cu totul speciala.
Crede in coincidente si am “descoperit-o” simultan eu, Mada si Cosmin. (Asa ca acum este “Laura noastra“).
Adauga in cafea si in mancare – dragoste si isi cauta in continuare locul in lume. DA, SI EU!
Am multi oameni in jurul meu care “sufera” de onicofagie (is rod unghiile adica). (Bine, inca nu stiu daca sufera din cauza asta sau le face mare placere 
)…
Am gasit pentru acest obicei “explicatia” ca ar fi un efect al reprimarii agresivitatii. Adica in loc sa-si exteriorizeze agresivitatea, oamenii acestia o directioneaza catre sine. Am ras, am glumit pe tema asta in repetate randuri…
…Cand, zilele trecute, ce gasesc?? Cautand posibile explicatii pentru durerile de stomac care m-au chinut o zi intreaga, imi “cad ochii” peste… problemele legate de dantura. Si aflu astfel ca oamenii care au probleme cu dintii ca si cei care sufera de bruxism – scrasnirea dintilor in timpul somnului (adica eu, da, scria acolo despre mine), au deasemenea dificultati de integrare a agresivitatii!!
Explicatia (de altfel simpla, logica si de bun simt) fiind ca “ghearele” si “coltii” sunt elementele primitive care simbolizeaza agresivitatea.
Nici o ironie pentru urmatoarea jumatate de ora (nici macar auto- ). Poate doar un sac de box in cabinetul de consiliere, dupa usa.
Later edit: daca in zilele urmatoare dragalasele mele colege de birou vor circula cu vanatai, parul… usor rearanjat si o oarecare spaima in priviri, asta nu va avea nici o legatura cu mine!!
Aproape tot timpul am senzatia ca stiu foarte bine “pe cine numesc eu“.
apoi se intampla ca si cum as conduce pe intuneric si as lua din plin nu o groapa, ci o suita intreaga de gropi, mergand pe acelasi prea-cunoscut-drum-spre-casa. Si in prima clipa imi vine sa apas simultan frana si acceleratia (frana, fiindca mi se pare ca asa or sa se opreasca hurducaturile; acceleratia fiindca stiu ca o sa ma scoata mai repede din bucata de teren “accidentat”).
si cand ma uit in retrovizoare vad alta “eu” decat cea care s-a machiat dimineata sa plece de-acasa. e o “eu” mai infricosata, mai dezorientata si mai nesigura; o eu care se teme si care fuge. Apoi ma uit la drum si cand privesc din nou e numai lumina. si numai dragoste. si foarte foarte mult calm.
si-mi vine sa zic “ce dumnezeu? drumu’ asta n-are indicatoare??!!?”…
am trecut dimineata sa o iau pe Alma.
am coborit Copoul, ca sa ajung la gropile din Pacurari, cu care abia am facut cunostinta.
Am condus doua ore ca sa ajung intr-un loc care habar n-aveam unde e.
am tinut training cu 30 de tineri minunati, prea seriosi si prea pesimisti pe alocuri, care se tem de moarte, de trecut si de despartiri, dar nu se tem sa joace fotbal in tricou la 2-3 grade sau sa-si rateze partialele, pentru o iesire “cu asociatia”.
am condus noaptea cu multe binevoitoare “faze lungi” fix in oglinda retrovizoare.
am sunat oameni aproape necunoscuti sa-i felicit de ziua numelui.
uneori ne alegem o anumita bluza si niste pantaloni. felul de mancare, la pranz; ceaiul sau cafeaua de dimineata. marca de masina.
alegem daca vrem sa stam la casa sau la bloc. ce vrem sa “ne facem” cand vom fi “mari”.
uneori parintii (destul de rar, cam o data in viata…).
iar alteori alegem sa mai ramanem.