Irina Şubredu

Copilul meu: “aisi e Doamne-Doamne”.
Eu: “Mami, tu l-ai vazut pe Doamne-Doamne?”
El: “da”
Eu: “si cum era?”
copilul meu: “MOALE, MOALE. SI PUFOS”

Faceam curat prin ganduri mai vechi si am regasit o nedumerire:

de ce spunem “falling in love”? Fiindca oricum m-as uita la dragoste, nu reusesc sa o vad ca pe o cadere. Nici macar cand nu e o este impartasita; nici macar cand (credem ca) suferim, pentru ca iubim; nici macar cand cei pe care ii iubim pleaca… in… partea cealalta.

Pentru mine va fi mereu “raising in love”, pentru ca oricum m-as uita, vad dragostea mereu ca pe o inaltare.

Din cand in cand (si ieri) vine peste mine cate o avalansa. A lucrurilor nefacute la timp, a oamenilor care vor mereu cate ceva, a telefoanelor fata de care am dezvoltat aproape o fobie.

Am crezut (pana ieri) ca principalul motiv este acela ca nu stiu sa spun NU. Ca de cate ori ma roaga cineva ceva, spun da. Da activitatilor de facut, da ideilor de impartasit, da schimbarilor, da noutatilor, da.

Azi dimneata mi-am dat seama ca a invata sa spun “NU” este tot un blocaj, si ca activeaza tocmai ideea contrara pe care o neaga. Si este tot o rezistenta. Si rezistenta ofera atentie tocmai lucrului caruia i se opune.

Asa ca, de fapt, voi invata sa aleg lucrurile (activitatile, rolurile, oamenii) carora sa le spun “DA“. Probabil ca nu va fi simplu. Sau poate ca va fi; nici macar nu conteaza .

e oarecum furtuna zilele astea, la mine in… viata. de fapt, mai exact, e frig si ploua. cand ma uit afara, pe geam, imi vine sa intreb: “de unde stii?”. Imi vine sa intreb cerul, toamna…

oamenii cu care imi acordez cautarile, trec si ei prin furtuni. de fapt, mai exact prin frig. si ploaie.

uneori parca uit tot ce stiu. ce am citit, am descoperit, am invatat, mi-am amintit.

uneori, cand durerea de cap trece ca un cutit prost ascutit din frunte pana-n ceafa, parca e mult mai usor sa zac, cu patura peste cap; mult mai usor sa iau cu pumnul antinevralgic. decat sa-mi amintesc cum m-am uitat toata ziua cu sictir la mine pentru toate cate nu le-am facut, desi AR FI TREBUIT. cum am ridicat din spranceana si am clatinat din cap dezaprobator, criticandu-ma, acuzandu-ma.

cel mai bine, cel mai usor invatam prin suferinta.

pierdem pe cineva drag, si invatam sa pretuim oamenii din viata noastra. avem un accident si invatam sa ne valorizam sanatatea. ne imbolnavim de cancer si invatam sa invingem boala. am auzit asta de cand ma stiu. am vazut-o la altii (si uneori, la scara mai mica, si la mine).

dar cum nu m-am impacat niciodata cu lucrurile asa cum sunt, parca tot de cand ma stiu am intuit ca mai este ceva. ca mai este o cale, mai usoara.

cum ar fi sa te opresti intre spalatul pe dinti si cafeaua de dimineata si sa spui tuturor celor dragi ce mult inseamna pentru tine. cum ar fi sa te opresti intre a patra si a cincea inghititura de mancare si sa zambesti, pentru ca ai ambele maini si ambele picioare, esofagul si stomacul sunt intregi, iar ficatul iti permite chiar si un pahar seducator de vin rosu. cum ar fi sa afli de la mama ta povestea nasterii tale, ce iti canta in primele zile si ce viata isi imagina ca o sa ai. cum ar fi sa te impaci cu intamplarile, asa cum vin, sa ierti autorii celor mai mari nedreptati si sa privesti pe toata lumea cu dragoste.

stiu ca uneori, in zilele in care e frig si ploua, asta pare de fapt calea mai grea. dar mai stiu ca mereu, dupa frig si ploaie, vin caldura si soarele. si cu ochii dragostei, totul se vede mai frumos!