Despre luminile pe care le putem și nu le putem vedea

Deci, copii, cum de reușește creierul, care trăiește fără o scânteiere măcar, să construiască pentru noi o lume plină de lumină?”

Anthony Doerr, Toată lumina pe care nu o putem vedea

lights

“Creierul este închis în bolta craniului, într-o beznă totală. El nu vede nimic. Totuși, noi percepem lumea cu toate nuanțele ei, lumini și culori.
Creierul stă în întuneric, însă mintea construiește lumină”.

David Eagleman, Incognito

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

On love and other miracles

V-am indus în eroare, sorry. Postul ăsta e tot despre cărți. Am încercat să mă concentrez pe ceva profesional și inspirațional, dar my mind e like shalalalala it’s summer baby and all the jazz. (Nu că n-aș avea deja de scris articolul pentru Zile și nopți. Dar trag de timp. Procrastinare activă se numește treaba asta, cică).

Deci să începem.

81. Thrive, a Ariannei Huffington. Despre cum succesul nu se măsoară numai în bani și putere, ci și în… ta-daa, starea de bine. Gaura de la covrig, știu. Dar cartea e scrisă curat, merge repede, conține la final de fiecare capitol o listă de resurse utile și printre picățele fragmente din viața ei. Mi-a plăcut, dar mai mult de atât, mi-ar plăcea să lucrez la Huffington Post (acum, după ce am citit cartea) și ăsta nu e puțin lucru, zic.

82. Se numește pasiune, de Alawiya Sobh. Așa-mi trebuie dacă după atâta vreme tot mai cumpăr cărți pentru că îmi place coperta (asta, în mod specific, are maci pe ea). Povestea promite: e despre încercarea unei femei de a-și păstra… memoria, substanța – scriind povestea vieții (mai ales a poveștii ei de dragoste întinsă pe câteva decenii). Dar stilul, nu mă pot obișnui cu stilul, nu e exactly my cup of tea.

83. Agrafa roșiede Kyle MacDonald. Carte experiment (a doua pasiune a mea în ce privește cărțile, după distopii, se pare). De un 3 așa. Povestea unui american care a pornit de la o agrafă roșie șia obținut o casă (via televiziuni, radio, mult mult spectacol).

84. Interesanțiia lui Meg Wolitzer. Nici nu se uscase bine cerneala din tipar pe ea când am luat-o. Nu știu de ce am avut așa o pată pusă pe cartea asta (deși cealaltă a ei, Belzhar, nu mi-a plăcut în mod deosebit). Citită în nopțile albe (albe la propriu, nu doar nedormite!) din Finlanda. Am iubit-o. Mi-a dat o stare de bine foarte ciudată. Nu e o carte care-ți schimbă viața. Nu e o carte care te zguduie. E o carte tihnită. Așezată. Normală. Ca viața. Povestea unor relații de prietenie formate în adolescență (într-o tabără de-o vară), dar care durează toată viața.

85. Și ajungem acum la Cartea perioadei. Ce mai cea. Cea care te emoționează puternic. Care te face să plângi și să râzi. Care te ține cu sufletul la gură deși cunoști deznodământul. Și după deznodământ, încă te mai surprinde și încă te mai emoționează. Cântul lui Ahile, de Madeline Miller. Povestea pe care ai auzit-o de o mie de ori – despre Ahile și Patroclu. Iat-o spusă de data aceasta de către cel din urmă. Într-un fel minunat. Dacă e să citiți una singură din acest zece, citiți-o pe asta.

86. A treia carte din saga doamnelor de marți, de Monica Peetz. Doamnele de marți în derută. Cea mai slabă. Dar nu se putea să n-o citesc, prea le-am îndrăgit pe doamne. Cele patru prietene o ajută pe Kiki să transforme o ruină de clădire într-o pensiune chic la țară.

87. Pentru filosofie de bună calitate (care ar trebui să se predea măcar la liceu), citiți Dilema- cartea care mi-a deschis ușa către Thomas Cathcart. vechea problemă a vagonului scăpat de sub control, care poate ucide cinci oameni sau unul, depinde numai și numai de… tine.

88. Într-un final apoteotic am citit și eu Povestea cameristei de Margaret Atwood, cu care am dat nas în nas în toate topurile posibile de distopian & postapocalyptic literature. Nu mai era pe stoc nicăieri – decât în cel mai improbabil loc: biblioteca Andreei, de unde am furat-o (chiar, băi, ți-am zis că mi-am rupt valiza de la cărți? :)) ). Loved loved loved loved it. Nici nu sunt convinsă că pentru povestea în sine, cât pentru stilul în care e scrisă și pentru atmosfera în care te transportă.

89.Vreme ciudată la Tokio, de Hiromi Kawakami. O poveste de dragoste deghizată, improbabilă și frumoasă între o tânără și un fost profesor mult mai în vârstă. O carte de duminică după-amiază.

90. Am comandat Cei doi domni din Bruxelles în februarie, după ce m-am întors din Bruxelles (foarte original, știu ). Dar a zăcut în teanc până acum, cine știe de ce… O carte de povești de dragoste din umbră. Foarte frumoase. Don’t be strangers.

Cam atât. Să vă zic că am început să fac schimb de cărți prin poștă? Să vă zic că Fiul cel Mare mi-a zis într-o seară: “Ia-ți o carte și hai lângă mine să citim amândoi, fiecare din cartea lui!”? Să vă zic că la mine acasă e ca în casa lui Știetot (“pe masă, pe sub masă, pe pat, pe podea – numai cărți”). Nu vă zic. Mă duc să muncesc.

Tags: ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

Books, baby!

Partea bună când petreci mult timp în mașină / avion / aeroport e că ai (sort of) vreme de citit. Partea nu foarte bună e că pe urmă ți-e lene să povestești ce-ai citit. Noroc că din când în când te mai întreabă câte cineva ce să citească. Și atunci ochii îți sticlesc ca ai savantului nebun și începi să turui fără să te oprești.

Dar să revenim.

71. Cel mai sănătos om din lume, de A.J. Jacobs, jurnalistul de la Esquire. Carte experiment. Pe alocuri foarte amuzantă. Cu câteva idei bune de băgat în buzunar.

72. Eleanor & Park, de Rainbow Rowell. Cartea feel-good a perioadei. Încadrată la YA, dar e mai mult decât YA. Se devorează instant și îți merge drept la inimă.

73. Bucătăria sclavilor, de Kathleen Grissom. Recomandare de la Mădălina, pe mâna căreia am mers (inspirat) de câteva ori. Fierbinte, puternică și sensibilă. With racial issues, cum bine bănuiți.

74. The Giver (sau Darul lui Jonas, cum îi zice pe la noi), de Lois Lowry. Asta e cam pentru copii. Deși mai mari decât Bogdan (poate i-ar plăcea Irinei, Ada?). O distopie drăgălașă presărată pe alocuri cu firmituri mai profunde.

75. Big little lies, de Liane Moriarty. Nu am început și eu ca oamenii cu Secretul soțului – prima ei carte tradusă. Neee. Mi-a plăcut asta mai mult, că are roz pe copertă. O poveste bine scrisă despre o gașcă de familii care au copiii la aceeași școală – și secretele lor mai mult sau mai puțin întunecate.

76. Cina, de Herman Koch. One word: mindfuck. Doi frați și soțiile lor stau de vorbă în timpul unei cine într-un local fancy despre copiii lor adolescenți cu probleme.

77. Playlist pentru Nick și Norah, de David Levithan și Rachel Cohn. Pentru adolescenți. Face bine la moral.

78. Fata din tren de Paula Hawkins. Mistery. O femeie căreia îi place să se plimbe cu trenul observă pe geam viețile celor pe lângă care trece. Apoi devine din observator – actor. Inteligent scrisă. Te ține în priză.

79. Platon și ornitoricul intră într-un bar. Filosofie pentru toată lumea (sau ar trebui să zic pentru oricine?) și multe multe bancuri. Unele dintre ele bune .

80. Zece negri mititei. Când ai devorat în liceu cam orice carte polițistă ți-a picat în mână, te gândești că nu-o i dee rea să mai iei din ele la recitit. Și nu-i, indeed. Povestea e inteligent construită și numai cât trebuie de creepy. Dar parcă nu mai are je ne sais que-ul ăla de atunci. Sorry, Agatha, its not you, its me.

Tags: , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

To well-be or not to well-be?

Bun, haideți să vă zic repede două vorbe despre staff trainingul meu la University of Jyvaskyla, Finlanda, că dacă nu fac treaba asta acum, sunt șanse mari să n-o mai fac deloc.

Așadar, aparent am un dar aparte de a descoperi localități obscure. Să începem de aici.

Beja, Portugalia  – staff training acum fix-fix un an. Students’ employability.

Parnu, Estonia – study visit, acum doi ani. Flexible pathways in lifelong learning.

Și lista poate continua…

Așa, acum să zic povestea întreagă: anul ăsta am avut de ales între Jyvaskyla și Oslo. Și înainte să aruncați cu roșii în mine o să vă spun că tema trainingului finlandez a bătut-o la fund pe cea norvegiană. Este despre students wellbeign. Despre starea de bine. Despre… fericire.

Păi și această universitate finlandeză care are Centru de Carieră și are și Servicii pentru studenți s-a gândit (nu ea, universitatea, ci oamenii care o conduc) că nu se concentrează destul pe starea de bine a studenților și că nu fac tot ce ar putea face pentru a-i ajuta să se integreze bine în viața lor de adulți, așa că au mai adăugat o structură care se cheamă simplu “Student life“. Și care nu e propriu-zis o structură, ci o echipă de oameni care stau și-și bat capul pentru a gândi proiecte pentru studenți (pe care apoi le implementează împreună cu profesorii sau cu angajații altor departamente).

Cam atât despre tema mare a trainingului.

Despre colegii de track vă spun mâine. Cred. They’re a nice assembly, that I can say .

Cam așa în Finlanda. Unde nu se face noapte. (Dar tot e mai bine, mă gândesc, decât să nu se mai facă zi…).

Raportează cu drag,

yours trully.

 

Tags: , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

Anul meu printre cărţi, take 2

Observ că n-am mai scris de fix o lună.

Şi prima poveste din 2015 hai să fie tot despre cărţi. Despre cărţile pe care le-am citit anul trecut. 150 la număr, ceva mai multe decât în 2013. Ceva mai puţine decât se putea, probabil. Dar nu cu mult…

Tot Goodreads mă ajută cu restrospectiva. Văd că am avut 13 cărţi de cinci stele (deşi cred că e posibil să fi fost cam zgârcită pe alocuri…). Majoritatea au fost de 4 stele şi numai 5 de două.

Să le luăm, ca şi anul trecut, pe bucăţele.

La capitolul psihologie, avem: Ce putem şi ce nu putem schimba, a lui Martin Seligman, Factorul noroc a lui Richard Wiseman, Exerciţii de meditaţie pentru depăşirea depresiei, de Jon Kabat-Zinn & co, Arta de a făuri oameni, de Virginia Satir, De ce el? De ce ea?, de Helen Fisher şi musai musai Redirect a lui Timothy D. Wilson. Merge chiar şi Codul talentului de Daniel Coyle.

La capitolul poveşti de viaţă (aka memorii şi jurnale), my all year favorite sunt Scânteia - povestea unei mame care a crescut un geniu, de Kristine Barnett (cartea la care am plâns în tren, remember?) şi desigur Dulcele bar, de John Joseph Moehringer. Dar mi-au plăcut şi Eu sînt Malala - povestea Malalei Yousafzai, M-am născut într-o zi albastră, de Daniel Tammet şi chiar şi Un an la malul mării, de Joan Anderson.

Dintre cărţile pentru copii citite băieţilor, cel mai mult mi-au plăcut: Minunea de R. J. Palacio (e o carte puternică şi sensibilă pe care o recomand cu drag părinţilor care îşi doresc să-i înveţe pe copiii lor empatia) şi Marele Uriaş Prietenos – evident, Roald Dahl. Dar şi cărţile cu George şi Universul, Întrebări mari de la cei mici la care răspund oameni importanţi - de Gemma Elwin Harris sau  Tom Inimă-Curată, de Ian Beck.

Beletristica frumoasă a acestui an cuprinde minunatele: Istoria iubirii, Chocolat şi Limbajul florilor. Sunt cărţi senine, pentru starea de bine, cărţi care îmi încălzesc inima numai când mă gândesc la ele.

Cărţile incredibil de triste, dar minunate: Singurătatea numerelor prime, Lumina dintre oceane, O viaţă de rezervă sau Vânătorii de zmeie. Sunt cărţi care mi-au frânt inima, dar care cumva m-au făcut să-mi văd viaţa într-o lumină mai caldă şi mai blândă.

Cărţile ciudate şi frumoase: Miss Peregrine, Lumea ce va să vină  şi Oceanul de la capătul aleii. Sunt cărţile care m-au făcut să colind cu inima peisaje care nu ştiam că există.

Şi cărţile pline-cu-de-toate: Inima cusută, A treisprezecea poveste, Semnătura tuturor lucrurilor. Cărţile care m-au transportat pentru o vreme într-o altă lume, în lumea lor.

Mi-e drag să mă uit înapoi la anul meu printre cărţi. Mi-s dragi până şi cărţile proaste pe care le-am citit. Iar pe cele bune le păstrez în minte cu drag, ca pe nişte uşi secrete, ca pe nişte lumi, ca pe nişte străzi pe care altfel nu aş fi călcat niciodată.

Mi-e drag să mă uit la oamenii din jurul meu care citesc (mi se pare că sunt tot mai mulţi şi asta mă bucură). Mi-e drag să vorbesc cu ei despre cărţi. Cu Sis, evident. Cu Tata. Cu Mari, cu Crina, cu Ines. Cu Andreea, care face mişto de mine, care-mi recomandă cărţi creepy (dar şi unele frumoase, din când în când). Cu Cris şi cu Mădălina de la Librarium. Cu Nicu, care mă ceartă că nu citesc mai mult SF. Cu Diana, cu Alma, cu Cristina.

Încă mă surprinde când primesc întrebări despre care e secretul cititului şi despre când am timp. (Nu e niciun secret. E un obicei. Obicei înseamnă câte puţin în fiecare zi). Sunt oameni care aleargă la maratoane pentru care se pregătesc tot anul (şi care au admiraţia mea neţărmurită).

Cititul e maratonul meu, cred.

Tags: , , , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

The science of happiness

Am pus ochii pe el de când l-am văzut anunţat pe Edx.org. Emiliana Thomas nu-mi spunea foarte multe, dar Dacher Keltner da. Am mai aruncat un ochi pe syllabus şi am fost convinsă.

Aşa că – în perioada septembrie – noiembrie am urmat cursul The science of happiness oferit online de către University of California Berkeley.

Mi-a plăcut să regăsesc la un loc mare parte din ce citisem în diverse locuri de prin 2010 până în prezent, iar de The Greater Good Science Center m-am îndrăgostit pur şi simplu (odată, când or fi troienele mari şi-oi alerga mai puţin vă povestesc despre asta în detaliu).

E bine să mai ştiţi că, în afară de Keltner, au mai “povestit” Barbara Fredrickson, Sonja Lyubomirsky şi Jon Kabat-Zinn şi că obiectivele cursului au fost:

  • înţelegerea legăturilor între fericire, conexiunea umană şi alte abilităţi prosociale;
  • descrierea principiilor ştiinţifice din spatele activităţilor care cresc starea de bine;
  • aplicarea rezultatelor provenite din psihologia pozitivă şi psihologia socială – în viaţa de zi cu zi;
  • practicarea unot tehnici testate pentru creşterea stării de bine.

La final, ce să zic? Mi-am amintit – a câta oară oare? – cât de importantă este motivaţia intrinsecă pentru învăţare şi sunt recunoscătoare celor de la Greater Good pentru că fac ca oamenilor ca mine să le fie mai uşor să înveţe despre ştiinţa fericirii.

Şi-am încălecat pe-o şa…

SciHapiness2

Tags: , , , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

O mână bună

Ştiu, ŞTIU că staţi cu degetul pe butonul de refresh, întrebându-vă ce cărţi să mai citiţi (haha). Asta, desigur, dacă nu sunteţi printre norocoşii care primesc sms dintr-o benzinărie din Austria: “you HAVE to read this book”. Caz în care trimiteţi voi sms-uri la 1 noaptea cu citate din cărţile despre care e vorba. În fine.

Semnătura tuturor lucrurilor, Elizabeth Gilbert. Took me forever to read it (mai bine de două săptămâni, respectiv). Dar mi-a plăcut foarte mult. Este matură, consistentă, interesantă, plină, ironică pe alocuri. Este despre o femeie de ştiinţă care studiază muşchiul. Şi despre cea mai mare parte a vieţii ei. Aşa că da.

Chocolat, de Joanne Harris. Cadou de la Mari, de ziua mea. Când stăteam în dubii dacă să o citesc sau nu, mi-a zis că e un fel de Limbajul florilor, dar cu ciocolată. E minunat scrisă, fină, curgătoare. Este sensibilă, tristă fix cât trebuie, fermecătsoare, curajoasă. Cei mai mulţi dintre voi aţi văzut probabil filmul. Dar dacă e să citiţi una din zecele ăsta, let this be it. Dacă e să citiţi două, puneţi şi Gilbert în coş :).

Doamnele de marţi de Monica Peetz. Păi dacă citeam eu cartea înainte de Filit, nu mă duceam s-o văd?? Tot de la Mari, tot cadou. Tot frumoasă. Mai spre sirop aşa, dar cui nu-i place un pic de sirop cu gust bun? Plus că m-a dus cu gândul la propriile mele doamne de marţi / miercuri / vineri. Da’ e o carte de fete, there, I’ve said it.

Mincinoşii de E. Lockhart. Ficţiune pentru adolescenţi, de citit pe repede înainte. Dar finalul, oh, finalul. Merită să aveţi răbdare cu prima jumătate, pentru cea de-a doua. Este despre nişte adolescenţi care se joacă cu focul, atât voi spune.

George în căutare de comori prin Cosmos, de Stephen Hawking şi Lucy Hawking. Cartea citită cu copiii. Iubită de Bogdan. Răs-întrebată de Codrin (ce înseamnă galaxii, Mami?).

Două cărţi ca nişte telenovele: Anotimpul regăsirii de Sarah Jio (de la care aşteptam mai multe, după ratingul de pe Goodreads) şi Petrecerea lui Ralph de Lisa Jewell. Dar cu biscuiţi alături…

Să nu încheiem seria telenovele fără Mad about the boy de Helen Fielding. Mmmmm, mi-a plăcut mai mult primele două. Tot mai are pe ici-pe colo farmecul Bridget Jones, dar de nu ştiu câte ori am zis “c’mooon, really??”. So, numai dacă sunteţi încuiaţi într-o cabană şi afară ninge şi n-aveţi altă carte.

Marea, dimineaţa, a treia carte pe care o citesc de la Mazzantini. Şi cea care îmi place cel mai puţin. E plină-ochi de tristeţe. Dar o tristeţe… aşa… cumva, nejustificată, pointless. Despre două mame (una care trăieşte în Sahara, iar cealaltă în Sicilia) şi despre poveştile lor triste. Mmmmmnu.

Şi, în fine, În fugă. Autobiografia, de Ronnie O’Sullivan. Mpăi. E tradusă de (să zic? :) ) un prieten din vremuri de demult. Şi este despre cum alergatul l-a salvat pe Ronnie (snooker, people?) din nişte prăpăstii nu foarte atrăgătoare. Cel puţin de curiozitate, cel puţin răsfoiţi-o.

130 to 140 deci.

Over and out.

Tags: , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

Voluntari

Voluntari

De când mă ştiu am avut noroc la voluntari.

Bine, nu de când mă ştiu.

Mai întâi a fost perioada în care am fost voluntar eu.

În care stăteam de dimineaţa până seara la Fundaţia Bethany, apoi în care am introdus sute de chestionare la Centrul Judeţean de Asistenţă Psihopedagogică, apoi în care am fost “pe teren”, în care am asistat la activităţile de consiliere şi în care am gândit şi aplicat propriile mele activităţi.

Dar apoi, de când am început să lucrez cu voluntari (şi să tot fie vreo 8 ani de atunci), am tot avut noroc.

Sigur, în absolut fiecare “serie” sunt “copii” care nu se potrivesc, al căror loc nu este lângă mine, cărora le este lene sau care sunt aşa de obişnuiţi să li se spună mereu ce sa facă, încât e foarte dificil de lucrat cu ei.

Şi sigur că tot procesul ăsta: căutatul, găsitul, formatul voluntarilor e o treabă provocatoare şi consistentă şi deloc “easy-peasy”, so to speak.

Dar, de asemenea, în absolut fiecare “serie” sunt “copii” minunaţi, care se lipesc de tine, pe care înţelegi că te vei putea baza, care nu te dezamăgesc, pe care îi vezi crescând, devenind tot mai siguri pe ei, mai descurcăreţi şi mai buni în ceea ce fac. În care ai tot mai multă încredere şi care îţi sunt tot mai de ajutor.

Şi chiar dacă ştii că nu va dura mult şi îi vei vedea plecând care încotro, luându-şi zborul şi urmându-şi drumul, tot e minunat să îi ai – atât cât îi ai – lângă tine.

Tags: , , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

The long long road to 130

Nici nu vă mai spun că perioada asta a inclus şi o fărâmă de concediu (în care n-am reuşit să citesc nici patruzeci de pagini). Dar noi să fim sănătoşi…

Aşadar:

121: “Madame Mallory şi micul bucătar indian” de Richard C. Morais. Am cumpărat cartea după ce am văzut filmul. La film am fost cu toţii, ne-a plăcut, am plecat de acolo învăluiţi într-o lumină aurie (şi, din păcate, prea târziu pentru a mai prinde deschis un restaurant indian, că altfel tot meniul ar fi fost pe masa noastră probabil). Cartea este… ei bine, filmul a fost mai bun. Cartea continuă mult după ce madame Mallory nu mai este. Ok, I get it, e ca-n viaţă. Dar atunci găseşte o altă traducere pentru titlu! Şi… în fine. Mai multe. Long story short: filmul e mai bun. Dar părţile despre mâncare sunt delicioase.

122: “Înainte să adorm” de S.J. Watson. I-am dat roată for a while. Am luat-o într-un final. Am făcut imprudenţa să citesc un comentariu lung şi sarcastic pe Goodreads, plin de spoilere şi – did I say – sarcastic. Partially ruined it for me. O idee interesantă: povestea unei femei care în fiecare noapte îşi pierde memoria şi în fiecare dimineaţă se trezeşte fără amintiri dintr-o bună parte a vieţii ei. Şi tot aşa, până găseşte un medic care o învaţă să scrie într-un jurnal. O idee interesantă, scrisă în schimb pentru persoane foarte naive. Sau sunt eu cârcotaşă… U read it şi-mi spuneţi după dacă-i aşa sau ba.

123: “Eu şi Kaminski” de Daniel Kehlmann. O povestioară isteaţă şi ironică despre un pictor şi biograful său. O poveste în care nu ştii cine pe cine păcăleşte, cine pe cine conduce, cine pe cine manipulează.

124: “Prinţesa Bari” de Hwang Sok-yong. Cartea tristă a perioadei. Plină-ochi de tristeţe chiar. Dar frumoasă şi emoţionantă. O carte după care nu ştiu cum tre’ să fii ca să nu fii recunoscător pentru viaţa pe care o ai.

125: “Arta de a făuri oameni” de Virginia Satir. Cartea bună de psihologie a perioadei. Despre familii şi obiceiurile de comunicare ale familiilor. Citită cu pixul în mână. Cu multe idei bune şi întrebări şi cu mult pus pe gânduri.

126: “Darul unei zile” de Anna Gavalda. “Am vorbit despre aceleaşi lucruri ca la zece ani, ca la cincisprezece ani sau ca la douăzeci de ani, adică despre cărţile pe care le citiserăm, filmele pe care le văzuserăm, muzicile pe care le ascultaserăm şi locurile pe care le descoperiserăm. Apoi am vorbit despre părinţii noştri. Ca de obicei. Pe scurt, despre acele câteva fleacuri şi despre acei câţiva oameni care ne umpleau vieţile.
Nu era mare lucru, nici o lume mare, şi totuşi… era ceva infinit”.

127: “A treisprezecea poveste” de Diane Setterfeld. Cartea minunată a perioadei. Cea pe care n-am reuşit s-o las din mână. Cea pe care am citit-o pe banca din parcul de lângă hotelul din Chişinău. O carte despre surori. Şi despre secrete de familie. Şi despre cărţi.

128: “Împăcarea cu noi înşine” de Pema Chodron. Cartea budistă a perioadei. Am citit altele mai bune.

129: “Un an la malul marii. Gandurile unei femei care mai are ceva de spus” de Joan Anderson. Am luat-o fără mai aşteptări. Apoi, nici nu ştiu de ce, dar mi s-a lipit de suflet. O carte fără mari pretenţii, dar proaspătă, ca o gură de aer răcoros de mare. Povestea unei femei care se regăseşte.

130: “Steaua de mare şi păianjenul” de Ori Brafman şi Rod. A. Beckstrom. Foarte simpatică paralelă între organizaţiile stil păianjen (cu o ierarhie strictă, cu standarde şi proceduri fixe) şi organizaţiile stil stea de mare (ale cărei organe vitale sunt replicate pe fiecare braţ) – organizaţii cu un grad ridicat de descentralizare, fără lideri în sensul tradiţional al cuvântului şi cu… dar mai bine citiţi voi: e micuţă, uşurică şi – am mai zis? – interesantă.

Şi astfel, după lupte seculare, am ajuns la 130.

Acestea fiind spuse, aţi văzut ce toamnă frumoasă e afară? :)

Tags: , , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

Viaţa mea ideală

Să ne înţelegem de la început: povestea asta nu va fi despre oameni. În nicio altă viaţă posibilă (ideală sau nu), nu mi-aş dori să am un alt Tată sau o altă Mamă, altă accidental descoperită Jumătate, alt Fiu mai Mare sau alt Fiu mai Mic, alţi prieteni.

Povestea asta nu-i nici despre lucruri (pentru că viaţa nu-i despre lucruri, măi, how many times do I have to say this?).

Povestea asta e un pic despre experienţe, că aşa e viaţa ideală, e ideală pentru că poţi îngrămădi în ea ce experienţe vrei tu (adică eu), na.

Păi şi în viaţa mea ideală mă trezesc la ce oră vreau eu şi pentru că mă pot trezi la orice oră, mă trezesc de obicei pe la 6, când lumea abia revine la viaţă (sau, mă rog, lumea mea).

În viaţa mea ideală îmi fac o cafea – iar alteori un ceai negru cu lapte şi vanilie şi ies pe un balcon (desculţă, dacă-i vară, înfofolită până la nas dacă e iarnă şi cu mănuşi cu degete până la jumătate), ca să ascut păsările cântând şi să văd copaci şi frunze şi culoarea schimbătoare a cerului. În viaţa mea ideală, când ies, văd şi apă.

În viaţa mea ideală lucrez tot cu oameni (ca şi în viaţa mea reală), şi fac tot lucruri care să le facă viaţa mai frumoasă şi mai bună. Dar nu-i nevoie să explic nimănui de ce roata e rotundă, nu trebuie să fac hârtii şi nici rapoarte, pentru că în viaţa mea ideală (ca şi în cea reală), dacă-mi fac treaba bine, oamenii simt pe pielea lor şi dacă îmi fac treaba prost, nu.

În viaţa mea ideală nu ştiu din ce trăiesc, dar oricum, e ceva cu care nu-mi bat capul, căci dacă în viaţa reală ai parte nu de ceea ce meriţi, ci de ceea ce negociezi, well, în viaţa ideală ai parte de ceea ce meriţi, că e o distopie şi acolo se poate orice. În viaţa mea ideală oamenii plătesc totuşi pentru training (şi pentru consiliere, şi pentru coaching), dar nu ca să-mi cumpăr eu cărţi (în viaţa mea ideală mă sună editurile imediat ce mai scot câte ceva :D), ci pentru că aşa sunt mai motivaţi să se schimbe, să crească sau să-şi rezolve problema cu care au venit.

În viaţa mea ideală, când ies din casă, în afară de apă, văd munţi înalţi care-ţi iau răsuflarea; şi uneori văd mare (pentru că se pare că dacă merg la mare numai trei zile într-un an, mi se face dor). În viaţa mea ideală (ca şi în cea reală) scriu. Şi citesc. Şi stau de vorbă cu oamenii dragi, ca să văd ce mai fac. Şi merg pe jos pe alei mărginite de copaci. Şi văd locuri noi. Şi mă bucur de linişte, de răsărituri şi de apusuri, de îmbrăţişări şi de mângâieri şi de câte un pahar cu vin alb, demidulce.

Adică tot ca acum, numai că încet, fără grabă şi nu în pauzele de la “viaţa reală”. Şi fără vinovăţie şi nu de parcă ar exista mereu altceva mai important de făcut.

Tags: , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS