Irina Şubredu

Daca ai norocul sa intalnesti in viata un singur om care sa aiba atata incredere in tine, poti sa fii sigur ca iti vor creste aripi sa zbori. Si daca in ochii lui se intampla sa vezi zi de zi, patru ani, o versiune a ta mai luminoasa, mai desteapta, mai puternica si mai buna, nu-i de mirare ca zece ani mai tarziu te entuziasmeaza ideea de a-i trece din nou pragul. Si nu-i de mirare ca in ziua in care asta se intampla, si te trezesti ca-ti apare in fata la mai putin de un metru, ii sari in brate fara sa stai pe ganduri si stai acolo trei secunde in plus, fix cat sa-ti stergi repede lacrimile care nu stii de unde ti-au aparut.

Iar cand omul acesta insista sa te duca la clasa lui (“ca sa le vorbesti tu, sa te auda!“)  si cand ajungi acolo, le spune cele mai frumoase lucruri despre tine, nu-ti ramane decat sa dai ce ai mai bun, cum ai facut de cand te stie, sa le spui copiilor acelora cat de norocosi sunt ca il au si la plecare sa ii spui un “Multumesc”, mare si apasat. Si apoi sa iei cu tine zambind interior replica lui “Nu, EU iti multumesc“.

LIFECYCLE:

This is a special bike that’s not very good at listening to excuses, so it takes you exactly where you really want to go & if you kick & scream it makes you pedal harder & go up steeper hills until you’re too out of breath to complain & after awhile, if you’re lucky, you start to see that it doesn’t really matter if you laugh or cry, because it just wants to ride like the wind!*

* from Storypeople, pentru ca e povestea zilei de azi, pentru ca asa ma simt acum si pentru ca am vazut azi pe cea mai apriga ninsoare doi biciclisti plimbandu-se ca si cum ar fi fost miezul verii.

Sunt in Bacau, in primul popas de noapte al Caravanei; ma pregatesc sa-mi incurajez echipa in marele campionat de impartit pliante / licee, la capatul unei zile in care am avut prezentari in cinci licee din alt oras.

Cu 12 ore in urma eram la mine acasa – lucru care privit acum, de aici, pare aproape incredibil. Cu 24 de ore inainte, eram in casa parinteasca, imi imbratisam bunica in viteza; cu 43 de ore in urma, semnam in calitate de martor in registrul Starii Civile.

Fascinant sport, jocul cu timpul, si de urmarit, si de trait!

Un schimb de replici scurt (sau nu atat de lung cat as fi vrut) – purtat intr-o masina azi,  cu gatul stramb de uitat peste umar, in sensul invers celui de mers.

Doua episoade dintr-un film destept, descoperit de un participant la un seminar despre recunoasterea emotiilor.

Felul in care ma simt cand gandesc la viteza maxima.

Gandul ca am in jur numai oameni inteligenti, foarte buni in ceea ce fac, cu mintea deschisa, si care pot vorbi cu entuziasm despre subiecte care ii pasioneaza.

Toate astea m-au ajutat sa-mi regasesc cheful de conversatii inteligente, de a deschide si alte usi decat cele cu care m-am obisnuit, de a bate si alte carari – si poate chiar curajul de a face carare noua. Si da, de a schimba putin lumea in bine .

Multumesc!

O stiu de cand avea cateva zile. Aveam o rochita tricotata, cu manecile albe, pieptul albastru si fusta rosie – cand m-am dus s-o cunosc. Atunci, ca si acum, familia nu avea voie sa “intre la copil”, sa-l tina in brate (poate pana se va naste copilul copilului meu, lucrul asta se va schimba) – asa ca mama (mama mea) – ne-a aratat-o de la balcon.

Cand a venit acasa era carliontata, cu faţa boţită, si plangea tare. Relatia mea cu ea a debutat sub indicatia parentala “ochii si fata!”. Aveam trei ani si opt luni atunci. Lucrurile au ramas la fel douazeci si sase de ani mai tarziu.

Baiatul asta pe care si l-a ales a fost motivul unor crize de gelozie cum rar mi-a fost dat sa traiesc – atunci cand mi-am dat seama ca e serios, ca o sa “mi-o ia”. Insa mi-a devenit drag intre timp si am ajuns sa cred ca daca cineva poate avea grija de ea “cum trebuie”, el e acela.

Am fost toata viata sora ei mai mare, cu rol de mama uneori, mai putin ieri seara, cand daramata fiind, cu bateriile terminate, a avut grija de mine cum ai de propriul tau copil; am oprit-o cand a vrut sa plece (“stai cu mine pana adorm!“) si in timp ce adormeam, era inca acolo.

Peste 12 ore se marita. Nu stiu ce sa-i spun. Nu stiu de ce sunt atat de emotionata. Nu stiu unde e linia dintre a-i dori o viata plina de fericire si a-i da voie sa traiasca experientele ei, in felul ei. In fond, tot ce pot sa-i spun este ca voi fi acolo. La fel ca in toti anii de pana acum. Ca voi crede in ea, cum am crezut de cand ma stie. Si ca voi continua sa o iubesc, la fel de mult.

Stiu de mult ca mi-e greu sa-i las pe ceilalti sa urmeze drumul lor, mai ales cand am impresia ca vad un drum mai scurt si mai usor pentru ei, mai ales cand ceilalti imi sunt nu doar foarte apropiati, ci si “ai mei” cumva.

Dar pana de foarte curand nu mi-am dat seama cat de DES fac asta cu ei si cat de MULT tin sa faca ASA cum le spun eu ca “e bine” si nu altfel.

Oamenii din viata mea trec prin momente dificile, au lupte de dus, furtuni de infruntat (sau numai cate-o zi mai innorata) – si primul meu impuls, fara exceptie aproape, este sa cantaresc din ochi situatia si sa vad “drumul” mai departe. Apoi astept pana se aude invariabil intrebarea: “tu de ce crezi ca se intampla asta?” sau “si eu acum ce fac?”.

Ma tem ca nu am un final intelept la postul asta. Ma tem ca n-a trecut suficient timp ca sa “vad drumul” mai departe (drumul meu, de data asta…). Ma tem ca abia am deschis usa unui beci plin de panze de paianjen si miros de mucegai – care poate odata era o camera de oaspeti minunata, dar acum e doar aglomerat, intunecat si murdar si asteapta – probabil – sa-mi pun blugii rupti si cizmele de cauciuc si sa fac o curatenie zdravana. Ma tem ca acum nu-mi doresc decat sa ma rezem de un perete, sa ma adun, sa respir si sa capat un pic de perspectiva. Si poate intre timp, sa intreb la randul meu “si de ce crezi ca se intampla asta?“. Sau chiar “si eu acum ce fac?” .

Imi place intotdeauna, in filme (in special in cele de dragoste, dar nu numai), sa urmaresc secventele care spun povestea unei femei, asa cum e vazuta ea de catre un barbat. Uneori secventele astea nu au dialoguri, sunt franturi de imagini cu fundal muzical siropos sau furios sau depresiv; succesiuni; momente; cand se trezeste si-si aseaza parul ciufulit; cand invarte lingurita in cafea; cand vorbeste cu cineva, se plimba, zambeste sau dimpotriva; cand se gandeste, cand se framanta, cand viseaza cu ochii deschisi.

Imi place sa citesc ce scriu barbatii despre femeile “lor” sau despre cele care ii marcheaza cumva; imi place sa-mi imaginez cum arata femeile din spatele melodiilor care imi plac (femeia din “growing up beside you“, femeia din “zambetul tau de dimineata“, cea din “cantec pentru ea“…).

Imi place, fiindca ma face sa ma privesc din exterior cumva. Si fiindca ma face sa ma intreb intotdeauna cum ar fi sa fiu femeia aceea pentru cineva…

Este mai usor sa scrii un mesaj de dragoste decat sa sa iei apararea in public celuilalt.

Mai usor sa decupezi inimioare decat decat sa-ti inghiti primele replici taioase pe care le-ai face fiindca cineva a facut o greseala – si sa pui, in loc, intrebarea care te ajuta sa intelegi de ce a facut-o.

Mai usor sa scrii un post cu dedicatie decat sa faci un compliment care ti se cere, cand ti se cere – si cand cel de langa tine are nevoie mai mare sa-l auda.

Este mai greu sa spui “iarta-ma”, decat sa propui o intalnire.

Mai greu sa fii cu totul acolo, decat sa dai o replica plina de invataminte despre ce inseamna sa iubesti.

Mai greu sa spui cuiva care se indoieste de el – “arati minunat” sau “sunt sigura ca ai sa te descurci foarte bine” – decat sa urmezi – cu precizie de minut – un program al unui eveniment, fie el si dedicat dragostei.

Mai greu sa te decizi sa cauti in tine cand ceva nu functioneaza in relatia cu celalalt – decat sa te indragostesti la prima vedere.

Mai greu sa practici iubirea, decat sa predici despre ea. (Stiu asta din experienta tuturor datilor cand fac al doilea lucru in loc de primul, convinsa fiind ca-l fac pe primul de fapt).

Dar numai primul te ajuta sa cresti…

Cand citim impreuna povestea lui Căstănuţă cel mic şi Căstănuţă cel mare si el imi spune “te iubesc pana la luna. SI-NAPOI!”.

Cand se cuibareste la mine-n brate si zice pe cel mai dulce ton din lume “Maaami“.

Cand rade de mine raspunzand la intrebarea “unde’s pupicii mei?” – “i-am ascuns in desenul animat”.

Cand vine dimineata si spune “Mami, fa-mi patutul meu” (asta insemnand ca se ascunde sub patura noastra si vrea sa-l legan cu picioarele).

Si mai ales cand mi-a spus “nu eu sunt al tau. TU ESTI A MEA“.*

*Pentru ca in Casuta Zanelor s-a serbat azi Dragostea si  un numar impresionant de parinti au povestit despre momentele lor cele mai frumoase de dragoste – cu copiii lor. Si pentru ca pe mine m-a sarit randul, desi mi-as fi dorit sa spun.

In documentul oficial pe care il trimit, nu se vad diacriticele.

In emailul semioficial pe care il trimit, un paragraf intreg apare scris in wingdings (adica “pestisori si fluturasi”, cum ar zice cineva).

In ferestrele de messenger deschise, am dialoguri semiautiste in care cei cu care vorbesc par ca nu ma “aud”. CHIAR nu ma aud (adica vad), se pare. Desi de la mine se vede perfect scrisul lor.

Aproape ca as vrea ca toate astea sa nu-mi “spuna” nimic despre comunicarea mea cu ceilalti. Dar dupa un weekend in care a doua zi dupa ce am vrut sa “plec fara sa ma uit in urma” – m-am trezit cu un torticolis de toata frumusetea (“obisnuit”, sau “banal”, Nicu, daca tot voiai sa stii), ceva imi spune sa fiu un pic mai atenta. La cum se aude sau vede – ceea ce spun eu. Ceea ce – de la mine se intelege perfect. Dar cumva, cand ajunge la ceilalti, fie nu se vede deloc, fie ceea ce se aude sau vede nu face niciun sens.

Intre timp, pot desigur sa urmez recomandarea -  “iar tu apasa tasta curcubeu si gandeste-te ca se vede ce scrii” !