Anul meu printre cărţi, take 2

Observ că n-am mai scris de fix o lună.

Şi prima poveste din 2015 hai să fie tot despre cărţi. Despre cărţile pe care le-am citit anul trecut. 150 la număr, ceva mai multe decât în 2013. Ceva mai puţine decât se putea, probabil. Dar nu cu mult…

Tot Goodreads mă ajută cu restrospectiva. Văd că am avut 13 cărţi de cinci stele (deşi cred că e posibil să fi fost cam zgârcită pe alocuri…). Majoritatea au fost de 4 stele şi numai 5 de două.

Să le luăm, ca şi anul trecut, pe bucăţele.

La capitolul psihologie, avem: Ce putem şi ce nu putem schimba, a lui Martin Seligman, Factorul noroc a lui Richard Wiseman, Exerciţii de meditaţie pentru depăşirea depresiei, de Jon Kabat-Zinn & co, Arta de a făuri oameni, de Virginia Satir, De ce el? De ce ea?, de Helen Fisher şi musai musai Redirect a lui Timothy D. Wilson. Merge chiar şi Codul talentului de Daniel Coyle.

La capitolul poveşti de viaţă (aka memorii şi jurnale), my all year favorite sunt Scânteia - povestea unei mame care a crescut un geniu, de Kristine Barnett (cartea la care am plâns în tren, remember?) şi desigur Dulcele bar, de John Joseph Moehringer. Dar mi-au plăcut şi Eu sînt Malala - povestea Malalei Yousafzai, M-am născut într-o zi albastră, de Daniel Tammet şi chiar şi Un an la malul mării, de Joan Anderson.

Dintre cărţile pentru copii citite băieţilor, cel mai mult mi-au plăcut: Minunea de R. J. Palacio (e o carte puternică şi sensibilă pe care o recomand cu drag părinţilor care îşi doresc să-i înveţe pe copiii lor empatia) şi Marele Uriaş Prietenos – evident, Roald Dahl. Dar şi cărţile cu George şi Universul, Întrebări mari de la cei mici la care răspund oameni importanţi - de Gemma Elwin Harris sau  Tom Inimă-Curată, de Ian Beck.

Beletristica frumoasă a acestui an cuprinde minunatele: Istoria iubirii, Chocolat şi Limbajul florilor. Sunt cărţi senine, pentru starea de bine, cărţi care îmi încălzesc inima numai când mă gândesc la ele.

Cărţile incredibil de triste, dar minunate: Singurătatea numerelor prime, Lumina dintre oceane, O viaţă de rezervă sau Vânătorii de zmeie. Sunt cărţi care mi-au frânt inima, dar care cumva m-au făcut să-mi văd viaţa într-o lumină mai caldă şi mai blândă.

Cărţile ciudate şi frumoase: Miss Peregrine, Lumea ce va să vină  şi Oceanul de la capătul aleii. Sunt cărţile care m-au făcut să colind cu inima peisaje care nu ştiam că există.

Şi cărţile pline-cu-de-toate: Inima cusută, A treisprezecea poveste, Semnătura tuturor lucrurilor. Cărţile care m-au transportat pentru o vreme într-o altă lume, în lumea lor.

Mi-e drag să mă uit înapoi la anul meu printre cărţi. Mi-s dragi până şi cărţile proaste pe care le-am citit. Iar pe cele bune le păstrez în minte cu drag, ca pe nişte uşi secrete, ca pe nişte lumi, ca pe nişte străzi pe care altfel nu aş fi călcat niciodată.

Mi-e drag să mă uit la oamenii din jurul meu care citesc (mi se pare că sunt tot mai mulţi şi asta mă bucură). Mi-e drag să vorbesc cu ei despre cărţi. Cu Sis, evident. Cu Tata. Cu Mari, cu Crina, cu Ines. Cu Andreea, care face mişto de mine, care-mi recomandă cărţi creepy (dar şi unele frumoase, din când în când). Cu Cris şi cu Mădălina de la Librarium. Cu Nicu, care mă ceartă că nu citesc mai mult SF. Cu Diana, cu Alma, cu Cristina.

Încă mă surprinde când primesc întrebări despre care e secretul cititului şi despre când am timp. (Nu e niciun secret. E un obicei. Obicei înseamnă câte puţin în fiecare zi). Sunt oameni care aleargă la maratoane pentru care se pregătesc tot anul (şi care au admiraţia mea neţărmurită).

Cititul e maratonul meu, cred.

Tags: , , , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

The science of happiness

Am pus ochii pe el de când l-am văzut anunţat pe Edx.org. Emiliana Thomas nu-mi spunea foarte multe, dar Dacher Keltner da. Am mai aruncat un ochi pe syllabus şi am fost convinsă.

Aşa că – în perioada septembrie – noiembrie am urmat cursul The science of happiness oferit online de către University of California Berkeley.

Mi-a plăcut să regăsesc la un loc mare parte din ce citisem în diverse locuri de prin 2010 până în prezent, iar de The Greater Good Science Center m-am îndrăgostit pur şi simplu (odată, când or fi troienele mari şi-oi alerga mai puţin vă povestesc despre asta în detaliu).

E bine să mai ştiţi că, în afară de Keltner, au mai “povestit” Barbara Fredrickson, Sonja Lyubomirsky şi Jon Kabat-Zinn şi că obiectivele cursului au fost:

  • înţelegerea legăturilor între fericire, conexiunea umană şi alte abilităţi prosociale;
  • descrierea principiilor ştiinţifice din spatele activităţilor care cresc starea de bine;
  • aplicarea rezultatelor provenite din psihologia pozitivă şi psihologia socială – în viaţa de zi cu zi;
  • practicarea unot tehnici testate pentru creşterea stării de bine.

La final, ce să zic? Mi-am amintit – a câta oară oare? – cât de importantă este motivaţia intrinsecă pentru învăţare şi sunt recunoscătoare celor de la Greater Good pentru că fac ca oamenilor ca mine să le fie mai uşor să înveţe despre ştiinţa fericirii.

Şi-am încălecat pe-o şa…

SciHapiness2

Tags: , , , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

O mână bună

Ştiu, ŞTIU că staţi cu degetul pe butonul de refresh, întrebându-vă ce cărţi să mai citiţi (haha). Asta, desigur, dacă nu sunteţi printre norocoşii care primesc sms dintr-o benzinărie din Austria: “you HAVE to read this book”. Caz în care trimiteţi voi sms-uri la 1 noaptea cu citate din cărţile despre care e vorba. În fine.

Semnătura tuturor lucrurilor, Elizabeth Gilbert. Took me forever to read it (mai bine de două săptămâni, respectiv). Dar mi-a plăcut foarte mult. Este matură, consistentă, interesantă, plină, ironică pe alocuri. Este despre o femeie de ştiinţă care studiază muşchiul. Şi despre cea mai mare parte a vieţii ei. Aşa că da.

Chocolat, de Joanne Harris. Cadou de la Mari, de ziua mea. Când stăteam în dubii dacă să o citesc sau nu, mi-a zis că e un fel de Limbajul florilor, dar cu ciocolată. E minunat scrisă, fină, curgătoare. Este sensibilă, tristă fix cât trebuie, fermecătsoare, curajoasă. Cei mai mulţi dintre voi aţi văzut probabil filmul. Dar dacă e să citiţi una din zecele ăsta, let this be it. Dacă e să citiţi două, puneţi şi Gilbert în coş :).

Doamnele de marţi de Monica Peetz. Păi dacă citeam eu cartea înainte de Filit, nu mă duceam s-o văd?? Tot de la Mari, tot cadou. Tot frumoasă. Mai spre sirop aşa, dar cui nu-i place un pic de sirop cu gust bun? Plus că m-a dus cu gândul la propriile mele doamne de marţi / miercuri / vineri. Da’ e o carte de fete, there, I’ve said it.

Mincinoşii de E. Lockhart. Ficţiune pentru adolescenţi, de citit pe repede înainte. Dar finalul, oh, finalul. Merită să aveţi răbdare cu prima jumătate, pentru cea de-a doua. Este despre nişte adolescenţi care se joacă cu focul, atât voi spune.

George în căutare de comori prin Cosmos, de Stephen Hawking şi Lucy Hawking. Cartea citită cu copiii. Iubită de Bogdan. Răs-întrebată de Codrin (ce înseamnă galaxii, Mami?).

Două cărţi ca nişte telenovele: Anotimpul regăsirii de Sarah Jio (de la care aşteptam mai multe, după ratingul de pe Goodreads) şi Petrecerea lui Ralph de Lisa Jewell. Dar cu biscuiţi alături…

Să nu încheiem seria telenovele fără Mad about the boy de Helen Fielding. Mmmmm, mi-a plăcut mai mult primele două. Tot mai are pe ici-pe colo farmecul Bridget Jones, dar de nu ştiu câte ori am zis “c’mooon, really??”. So, numai dacă sunteţi încuiaţi într-o cabană şi afară ninge şi n-aveţi altă carte.

Marea, dimineaţa, a treia carte pe care o citesc de la Mazzantini. Şi cea care îmi place cel mai puţin. E plină-ochi de tristeţe. Dar o tristeţe… aşa… cumva, nejustificată, pointless. Despre două mame (una care trăieşte în Sahara, iar cealaltă în Sicilia) şi despre poveştile lor triste. Mmmmmnu.

Şi, în fine, În fugă. Autobiografia, de Ronnie O’Sullivan. Mpăi. E tradusă de (să zic? :) ) un prieten din vremuri de demult. Şi este despre cum alergatul l-a salvat pe Ronnie (snooker, people?) din nişte prăpăstii nu foarte atrăgătoare. Cel puţin de curiozitate, cel puţin răsfoiţi-o.

130 to 140 deci.

Over and out.

Tags: , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

Voluntari

Voluntari

De când mă ştiu am avut noroc la voluntari.

Bine, nu de când mă ştiu.

Mai întâi a fost perioada în care am fost voluntar eu.

În care stăteam de dimineaţa până seara la Fundaţia Bethany, apoi în care am introdus sute de chestionare la Centrul Judeţean de Asistenţă Psihopedagogică, apoi în care am fost “pe teren”, în care am asistat la activităţile de consiliere şi în care am gândit şi aplicat propriile mele activităţi.

Dar apoi, de când am început să lucrez cu voluntari (şi să tot fie vreo 8 ani de atunci), am tot avut noroc.

Sigur, în absolut fiecare “serie” sunt “copii” care nu se potrivesc, al căror loc nu este lângă mine, cărora le este lene sau care sunt aşa de obişnuiţi să li se spună mereu ce sa facă, încât e foarte dificil de lucrat cu ei.

Şi sigur că tot procesul ăsta: căutatul, găsitul, formatul voluntarilor e o treabă provocatoare şi consistentă şi deloc “easy-peasy”, so to speak.

Dar, de asemenea, în absolut fiecare “serie” sunt “copii” minunaţi, care se lipesc de tine, pe care înţelegi că te vei putea baza, care nu te dezamăgesc, pe care îi vezi crescând, devenind tot mai siguri pe ei, mai descurcăreţi şi mai buni în ceea ce fac. În care ai tot mai multă încredere şi care îţi sunt tot mai de ajutor.

Şi chiar dacă ştii că nu va dura mult şi îi vei vedea plecând care încotro, luându-şi zborul şi urmându-şi drumul, tot e minunat să îi ai – atât cât îi ai – lângă tine.

Tags: , , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

The long long road to 130

Nici nu vă mai spun că perioada asta a inclus şi o fărâmă de concediu (în care n-am reuşit să citesc nici patruzeci de pagini). Dar noi să fim sănătoşi…

Aşadar:

121: “Madame Mallory şi micul bucătar indian” de Richard C. Morais. Am cumpărat cartea după ce am văzut filmul. La film am fost cu toţii, ne-a plăcut, am plecat de acolo învăluiţi într-o lumină aurie (şi, din păcate, prea târziu pentru a mai prinde deschis un restaurant indian, că altfel tot meniul ar fi fost pe masa noastră probabil). Cartea este… ei bine, filmul a fost mai bun. Cartea continuă mult după ce madame Mallory nu mai este. Ok, I get it, e ca-n viaţă. Dar atunci găseşte o altă traducere pentru titlu! Şi… în fine. Mai multe. Long story short: filmul e mai bun. Dar părţile despre mâncare sunt delicioase.

122: “Înainte să adorm” de S.J. Watson. I-am dat roată for a while. Am luat-o într-un final. Am făcut imprudenţa să citesc un comentariu lung şi sarcastic pe Goodreads, plin de spoilere şi – did I say – sarcastic. Partially ruined it for me. O idee interesantă: povestea unei femei care în fiecare noapte îşi pierde memoria şi în fiecare dimineaţă se trezeşte fără amintiri dintr-o bună parte a vieţii ei. Şi tot aşa, până găseşte un medic care o învaţă să scrie într-un jurnal. O idee interesantă, scrisă în schimb pentru persoane foarte naive. Sau sunt eu cârcotaşă… U read it şi-mi spuneţi după dacă-i aşa sau ba.

123: “Eu şi Kaminski” de Daniel Kehlmann. O povestioară isteaţă şi ironică despre un pictor şi biograful său. O poveste în care nu ştii cine pe cine păcăleşte, cine pe cine conduce, cine pe cine manipulează.

124: “Prinţesa Bari” de Hwang Sok-yong. Cartea tristă a perioadei. Plină-ochi de tristeţe chiar. Dar frumoasă şi emoţionantă. O carte după care nu ştiu cum tre’ să fii ca să nu fii recunoscător pentru viaţa pe care o ai.

125: “Arta de a făuri oameni” de Virginia Satir. Cartea bună de psihologie a perioadei. Despre familii şi obiceiurile de comunicare ale familiilor. Citită cu pixul în mână. Cu multe idei bune şi întrebări şi cu mult pus pe gânduri.

126: “Darul unei zile” de Anna Gavalda. “Am vorbit despre aceleaşi lucruri ca la zece ani, ca la cincisprezece ani sau ca la douăzeci de ani, adică despre cărţile pe care le citiserăm, filmele pe care le văzuserăm, muzicile pe care le ascultaserăm şi locurile pe care le descoperiserăm. Apoi am vorbit despre părinţii noştri. Ca de obicei. Pe scurt, despre acele câteva fleacuri şi despre acei câţiva oameni care ne umpleau vieţile.
Nu era mare lucru, nici o lume mare, şi totuşi… era ceva infinit”.

127: “A treisprezecea poveste” de Diane Setterfeld. Cartea minunată a perioadei. Cea pe care n-am reuşit s-o las din mână. Cea pe care am citit-o pe banca din parcul de lângă hotelul din Chişinău. O carte despre surori. Şi despre secrete de familie. Şi despre cărţi.

128: “Împăcarea cu noi înşine” de Pema Chodron. Cartea budistă a perioadei. Am citit altele mai bune.

129: “Un an la malul marii. Gandurile unei femei care mai are ceva de spus” de Joan Anderson. Am luat-o fără mai aşteptări. Apoi, nici nu ştiu de ce, dar mi s-a lipit de suflet. O carte fără mari pretenţii, dar proaspătă, ca o gură de aer răcoros de mare. Povestea unei femei care se regăseşte.

130: “Steaua de mare şi păianjenul” de Ori Brafman şi Rod. A. Beckstrom. Foarte simpatică paralelă între organizaţiile stil păianjen (cu o ierarhie strictă, cu standarde şi proceduri fixe) şi organizaţiile stil stea de mare (ale cărei organe vitale sunt replicate pe fiecare braţ) – organizaţii cu un grad ridicat de descentralizare, fără lideri în sensul tradiţional al cuvântului şi cu… dar mai bine citiţi voi: e micuţă, uşurică şi – am mai zis? – interesantă.

Şi astfel, după lupte seculare, am ajuns la 130.

Acestea fiind spuse, aţi văzut ce toamnă frumoasă e afară? :)

Tags: , , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

Viaţa mea ideală

Să ne înţelegem de la început: povestea asta nu va fi despre oameni. În nicio altă viaţă posibilă (ideală sau nu), nu mi-aş dori să am un alt Tată sau o altă Mamă, altă accidental descoperită Jumătate, alt Fiu mai Mare sau alt Fiu mai Mic, alţi prieteni.

Povestea asta nu-i nici despre lucruri (pentru că viaţa nu-i despre lucruri, măi, how many times do I have to say this?).

Povestea asta e un pic despre experienţe, că aşa e viaţa ideală, e ideală pentru că poţi îngrămădi în ea ce experienţe vrei tu (adică eu), na.

Păi şi în viaţa mea ideală mă trezesc la ce oră vreau eu şi pentru că mă pot trezi la orice oră, mă trezesc de obicei pe la 6, când lumea abia revine la viaţă (sau, mă rog, lumea mea).

În viaţa mea ideală îmi fac o cafea – iar alteori un ceai negru cu lapte şi vanilie şi ies pe un balcon (desculţă, dacă-i vară, înfofolită până la nas dacă e iarnă şi cu mănuşi cu degete până la jumătate), ca să ascut păsările cântând şi să văd copaci şi frunze şi culoarea schimbătoare a cerului. În viaţa mea ideală, când ies, văd şi apă.

În viaţa mea ideală lucrez tot cu oameni (ca şi în viaţa mea reală), şi fac tot lucruri care să le facă viaţa mai frumoasă şi mai bună. Dar nu-i nevoie să explic nimănui de ce roata e rotundă, nu trebuie să fac hârtii şi nici rapoarte, pentru că în viaţa mea ideală (ca şi în cea reală), dacă-mi fac treaba bine, oamenii simt pe pielea lor şi dacă îmi fac treaba prost, nu.

În viaţa mea ideală nu ştiu din ce trăiesc, dar oricum, e ceva cu care nu-mi bat capul, căci dacă în viaţa reală ai parte nu de ceea ce meriţi, ci de ceea ce negociezi, well, în viaţa ideală ai parte de ceea ce meriţi, că e o distopie şi acolo se poate orice. În viaţa mea ideală oamenii plătesc totuşi pentru training (şi pentru consiliere, şi pentru coaching), dar nu ca să-mi cumpăr eu cărţi (în viaţa mea ideală mă sună editurile imediat ce mai scot câte ceva :D), ci pentru că aşa sunt mai motivaţi să se schimbe, să crească sau să-şi rezolve problema cu care au venit.

În viaţa mea ideală, când ies din casă, în afară de apă, văd munţi înalţi care-ţi iau răsuflarea; şi uneori văd mare (pentru că se pare că dacă merg la mare numai trei zile într-un an, mi se face dor). În viaţa mea ideală (ca şi în cea reală) scriu. Şi citesc. Şi stau de vorbă cu oamenii dragi, ca să văd ce mai fac. Şi merg pe jos pe alei mărginite de copaci. Şi văd locuri noi. Şi mă bucur de linişte, de răsărituri şi de apusuri, de îmbrăţişări şi de mângâieri şi de câte un pahar cu vin alb, demidulce.

Adică tot ca acum, numai că încet, fără grabă şi nu în pauzele de la “viaţa reală”. Şi fără vinovăţie şi nu de parcă ar exista mereu altceva mai important de făcut.

Tags: , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

200 %

111: The silver linings playbook, de Matthew Quick: o carte cuceritoare despre drumul afară din infernul tulburărilor mintale (nedescrise, numai sugerate) – al lui Pat, despre familie şi despre prieteni, despre alergări şi despre dans.

112: Redirect: noua ştiinţă a schimbării psihologice, de Timothy D. Wilson: o carte enervantă şi interesantă despre ceva în aparenţă incredibil de simplu, dar care funcţionează – se pare – incredibil de bine. Cum să schimbi comportamentul şi atitudinile oamenilor făcând o mică schimbare în poveştile pe care şi le spun despre sine. Şi o trecere în revistă a unor programe faimoase şi costisitoare (de consiliere şi terapie) care pur şi simplu nu funcţionează.

113: Sărbătoarea continuă: pentru că nu mai citisem Hemingway in a while now. O carte de o dimineaţă, la cafea. Curge uşor şi frumos.

114: Lumina dintre oceane a citit-o Mari mai întâi şi mi-a zis că-i tristă-tristă-tristă. Şi nu că nu ar fi. Dar e o poveste atât de frumoasă, de bine scrisă şi de sensibilă, încât o ierţi că-i tristă. Şi, în plus, nu e tristă într-un mod gratuit, ci într-un mod adevărat şi logic şi “ca viaţa”. C’mon, give it a try! E preferata mea din acest 10.

115: Clipa, un nou Douglas Kennedy: o poveste petrecută în cea mai mare parte în Berlinul de Vest (cu scurte incursiuni într-un Berlin de Est amintind vag de România pre ’98). Frumoasă şi bine scrisă, dar really? 400 de pagini despre o poveste de dragoste care a durat câteva luni? Iar restul de 24 de ani “m-am gândit la ea în fiecare zi”? Really?

116: Straniul caz al doctorului Jekill şi al domnului Hyde. Markheim, de Robert Louis Stevenson: mmm not my cup of tea.

117: Poveşti despre devoratori de cărţi, fantome din pod şi alte personaje de basm de Cornelia Funke: cartea pentru copii a acestei perioade. Poveşti interesante, amuzante şi neaşteptate. Savurate de amândoi.

118: Copacul, de John Fowles: am comandat-o pentru Mari, am rătăcit-o, am regăsit-o, şi dacă tot am regăsit-o, am citit-o. O carte drăgălaşă despre scris, despre căutări şi despre natură.

119: Misterul Placebo. Ne poate vindeca informaţia?: citită cu o curiozitate maximă, dar în acelaşi timp greoaie, dificilă. O carte cu care m-am luptat, dar peste care mă bucur că am dat.

120: Mai mult cu mai putin. Arta limitarii la esential in afaceri si in viata de zi cu zi de Leo Babauta: o carte cu idei simple şi puternice despre cum să-ţi simplifici viaţa.

Şi-am încălecat pe-o şa. The end.

Tags: , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

Unde sunt, totuşi, profesioniştii?

Cunosc, aproape în orice domeniu îmi vine în minte, cel puţin un om foarte bun. Ştiu unul – doi terapeuţi buni, un IT-ist bun, o învăţătoare bună, o profă de engleză bună, un neurochirurg bun (hai, poate doi), unul-doi oameni de PR buni, unul-doi traineri buni (hai, poate 3-4), un pediatru bun, un ong-ist bun, un profesor universitar bun, un stomatolog bun.

Dar unde sunt, totuşi, ceilalţi? Adică, serios. Unde?

Nu o dată am fost în situaţia de a recruta / căuta / recomanda un om bun într-un anumit domeniu şi în afară de acei unul-doi care mi-au venit în minte instantaneu (şi care, de regulă, sunt ocupaţi până peste urechi – I wonder why) – în rest – să nu pot găsi pe altcineva.

Adică ok, jobs are hard to find. Şi “e criză”. Şi în (aproape) fiecare loc – eventual într-o poziţie-cheie – este câte cineva care n-ar trebui să fie acolo, câte cineva cu care e greu să te înţelegi. Şi, ok, performanţa nu este mereu apreciată (apropo, ştiţi că asta este una dintre principalele probleme cu care angajaţii vin la consilierea în carieră?).

Dar când a încetat să fie “cool” să fii bun în ceea ce faci? Când a încetat să fie important să înveţi continuu şi să practici mult şi să verifici dacă ceea ce faci, faci bine? Cu ce poate cineva înlocui senzaţia aceea că te pricepi, că deznozi în minte nodurile cu care ceilalţi (clienţi, beneficiari, pacienţi) – vin la tine? Senzaţia că ştii cum se face, că eşti stăpân pe domeniul tău, că ştii ce ştii şi ce nu ştii, iar pentru ce nu ştii, ştii unde să cauţi?

Adică ok, poate în prezent nu eşti “la locul tău” (mulţi oameni nu sunt); poate nu faci munca visată; poate te duci la job ca să-ţi poţi plăti chiria. Dar ce te opreşte să cauţi în continuare? Ce te opreşte să devii bun la ceea ce îţi place – între timp (sunt atât de multe căi de a face asta!)? Ce te opreşte să înveţi încet-încet şi – la un moment dat să începi să trăieşti din asta? Sau bine, nu trăi din asta. Dar fă-o pentru pura plăcere, pentru mulţumirea pe care ţi-o dă starea de flux, pentru bucuria pură de a-ţi folosi punctele tari. (Şi, dacă ştii cum, pune totul în slujba a ceva mai mare decât tine).

Garantez că merită disconfortul temporar, incertitudinea temporară, temerile temporare pe care le vei avea de înfruntat along the way.

Şi, dacă vrei să-mi mulţumeşti ulterior, ştii unde mă găseşti! :) .

Tags: , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

Foarte scurtă dare de seamă despre cărţi

101: Dragonul tatălui meu. Cartea de premiu a lui Bogdan. Da, pentru copii de 5-8 ani cărora le plac aventurile.

102: Sumki. Prima citită de Amos Oz. Un fel de Dănilă Prepeleac.  Ca un smoothie de fructe într-o zi de vară.

103: Uite aşa arată fericirea. Feel-good-book. Like a summer breeze.

104: Cele mai mari 5 regrete ale persoanelor aflate în pragul morţii. Insight-uri valoroase, culese de către o asistentă de îngrijire paliativă. Putea ieşi o poveste mai bine scrisă, cu mai puţine detalii autobiografice.

105: Cum să ne gândim mai mult la sex. Good old Alain de Botton. Filosofia sexului. Lighthearted and nice. P.S.: colecţia The School of Life mă face să mă bucur (şi mai mult) că citesc cărţi pe hârtie: sunt moi şi fine şi au un format prietenos.

106: Copilăria lui Isus. J. M. Coetzee. Plus pentru atmosfera interesantă, pentru creativitate, pentru felul în care te face să vezi lucrurile în altă lumină. Minus pentru că e în mare parte rece şi colţuroasă şi pentru că te lasă cu un miliard de întrebări şi la orizont cu niciun răspuns.

107: Visele lui Einstein. Alan Lightman. O meditaţie despre timp, cu multe multe faţete. Surprinzător de interesantă şi de bună.

108: Dispariţii. Singura carte de Jodi Picoult tradusă în română (în afară de My sister’s keeper, despre care v-am povestit deja). Poveste complicată şi dileme morale şi întrebări fără răspunsuri simple. De citit.

109: Jurnalul ascuns. Sebastian Barry. Minunat de sensibilă şi bine scrisă şi emoţionantă. Mi-a amintit de Dispariţia lui Esme Lennox. Una dintre puţinele recomandări ale Andreei pentru care nu mi-a venit s-o strâng de gât.

110: Cum să-ţi ajuţi norocul. Fiindcă mi se făcuse dor de Wiseman. În stilul lui, smart & funny. & well documented. O carte despre ceea ce fac oamenii norocoşi pentru a avea noroc.

Cam aşa. Voila, ce fac oamenii în loc să doarmă.

Tags: , , , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

The joy of teaching (above standards)

teach

Sursa foto.

N-am mai văzut-o de o lună şi când am văzut-o din nou, nu mă gândeam că vom vorbi despre planuri de lecţie, materiale, metode de predare şi încadrare în timp.

Sora mea mai mică pregăteşte copiii pentru Cambridge şi momentan face (de o lună) CELTA la Bucureşti. Unul dintre cele mai dificile, mai solicitante şi mai serioase cursuri din viaţa ei. Munceşte pe rupte în timpul săptămânii şi zilele trecute (în week-end) muncea şi mai şi.

Duminică dimineaţa îmi arată planul pentru ce avea de gând să predea. Tocmai fluieram admirativ în sinea mea (“Boy, is she good!“, mă gândeam) şi îmi venea să aplaud, când îmi zice: “…pentru care am la dispoziţie 40 de minute”. Se opreşte. Mă uit la ea. Se uită la mine. Zice: “nu mă încadrez în timp, nu?”.

(Aici vine o parte pe care nu ştiu cum s-o explic. O veţi înţelege numai dacă lucraţi în teaching – copii sau adulţi – de multă vreme. E vorba despre un fel de simţ interior al timpului.

Adică, la început, când nu ai experienţă, faci un plan. Scrii câte minute durează fiecare activitate. Te gândeşti la mărimea grupului, la dinamica de grup, la neprevăzut. Aduni minutele. Şi îţi iese o estimare. Eventual pregăteşti 1-2 activităţi alternative – just in case.

Dar apoi, cu timpul, se întâmplă două lucruri. Unul e că ştii exact de câte activităţi ai nevoie pe orice unitate de timp. Şi al doilea e că – în timpul – cursului, trainingului, poţi face aproape orice activitate să dureze cât vrei tu. Să ridice mâna cei pentru care nu vorbesc chineză).

Şi îi zic “nu”.

Zice “mda. Aşa spune şi feelingul meu”. “OK”, zic. “Şi cum faci?”. Stă, se gândeşte. Revizuieşte. O ia de la capăt. Modifică.

Azi mă sună.

“ABOVE STANDARDS!” zice.

Un zâmbet cât o roată mare de caşcaval mi se lăţeşte pe faţă.

“Evident!”, zic.

Tags: , , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS