Irina Şubredu

Sursa foto.

Nu, ăia de mai sus, din poză nu suntem noi.

Dar am putea fi, dacă eşti din Iaşi, ai făcut vreodată voluntariat; n-ai făcut, dar eşti curios cu ce se mănâncă; eşti coordonator de voluntari; te întrebi dacă se merită să deschizi porţile organizaţiei tale – pentru voluntari. Sau dacă acest cuvânt, “voluntariat“, îţi sună bine, fie că ştii, fie că nu ştii de ce.

Pentru că joi organizăm o world cafe (cafenea publică, pe româneşte) – pe această temă. A voluntariatului. Într-o locaţie drăgălaşă-de-tot (pe Lascăr Catargi, la Kiddo Cafe). Cu ocazia Săptămânii Naţionale a Voluntariatului, pe care o sărbătorim şi anul acesta.

Tehnic vorbind, metoda world cafe arată cam aşa ca în imaginea de mai jos. Sunt oameni faini, inteligenţi şi cu experienţe interesante care discută câte o temă la fiecare masă.

Sursa foto.

Şi ştiu că de obicei, pentru evenimentele noastre căutăm acei oameni care NU ar veni în mod normal la evenimente şi care NU sunt proactivi şi care au nevoie să fie împinşi de la spate. Pentru că pe ei simţim că i-am ajuta cel mai mult

Dar de data asta nu. De data asta îi căutăm exact pe aceia care VIN de obicei. Care se implică. Cei care fac lucruri. Care sunt prezenţi. Care sunt activi. Care dăruiesc.

Eşti printre ei?

Atunci hai să, vorba cântecului, ne vedem joi! Pentru că “Voluntariatul ne aduce împreună“.

Detalii complete aici.

Hai să împărtăşesc cu tine un exerciţiu simplu, scurt şi interesant care tocmai mi-a ieşit în cale. E din cursul “Leadership şi Inteligenţă Emoţională” pe care îl fac în perioada asta, pe Coursera. Şi zice aşa:

Gândeşte-te la oamenii care şi-au pus amprenta cel mai mult asupra vieţii tale de până acum. Cei care te-au susţinut cel mai mult, te-au încurajat cel mai mult, care te-au ajutat cel mai mult; oamenii-cheie din viaţa ta de până acum.

Notează 3 – 5 nume.

În continuare, în dreptul fiecăruia, notează pe scurt un moment semnificativ din relaţia ta cu persoana respectivă. Ceva ce acel om ţi-a spus sau a făcut pentru tine. Notează ce ai învăţat din momentul respectiv.

Bun.

În continuare, gândeşte-te puţin ce ai simţit rememorând episoadele respective. Ai fost emoţionat? Te-ai simţit mândru că ai în viaţă nişte oameni atât de importanţi? Înduioşat că ai fost atât de iubit şi de important pentru cineva? Ai retrăit cu adevărat momentele, ca şi cum s-ar fi întâmplat în prezent?

(Între noi fie vorba, dacă ai făcut exerciţiul, ţi-ai activat pentru câteva minute sistemul nervos parasimpatic. Motivul pentru care informaţia asta ar trebui să te bucure – te las să-l descoperi vizionând filmuleţele de pe Coursera).

Şi acum întrebarea de o mie de puncte:

Tu pe a cui listă eşti?

Na, că am mai găsit un titlu. Pentru încă o poveste despre cărţi.

Matematica mea zice că ar trebui să fie ultimul post despre cărţile citite în 2012.

Au rămas, de fapt, ne-poveştile. Cărţile “serioase”, al căror scop este să te înveţe ceva, în câte un domeniu.

Aşadar:

“Procrastinarea”, de Piers Steel.

Păăi, după ce am făcut mişto într-un mare fel legat de traducerea în limba română a termenului “procrastination“, care mi-a părut de la început aşa, un fel de “furculision”, am zis că totuşi, cu problemele serioase nu-i de glumit. Şi m-am apucat de citit. Procrastinarea e un pop-science interesant, colecţia IQ 230 de la Litera, una dintre preferatele mele. Se citeşte uşor, dar nu strică unele notiţe făcute în timpul cititului. E o carte care se învârte, în principiu, în jurul formulei amânării, folosind pretextul ei pentru a explica tot felul de lucruri adiţionale interesante (cum ar fi care este rolul adaptativ al amânării sau ce este amânarea medicală). Nu conţine neapărat exerciţii sau tehnici de combatere a amânării (cu excepţia ultimei părţi), dar ajută la o mai bună înţelegere a fenomenului. De citit musai dacă aţi avut vreodată probleme cu amânarea (haha!). (De completat cu Dan Ariely).

2012, Cartea 32

“Pseudoştiinţa”, Ben Goldacre.

Ben Goldacre e medic britanic şi stilul meu preferat de “scriitor”: inteligent şi extrem de amuzant (ne amintim de Dan Gilbert şi de John Medina, just to quote a few). Adică TREBUIE să fie o explicaţie pentru care am citit o carte de 500 de pagini despre industria farmaceutică (şi alte subiecte care îţi fac părul să se ridice măciucă în vârful capului) – într-un drum dus-întors la Câmpulung, da?  Pseudoştiinţa ia rând pe rând remedii medicale la modă (pe vremuri şi în prezent) şi analizează felul în care eficienţa lor, precum şi efectele adverse au fost studiate – în mod ştiinţific. Sau nu.

P.S.: dacă mai era nevoie, am primit cartea ca recomandare de la Adrian. Altfel nu mi-aş fi cumpărat-o neam. Şi ar fi fost păcat…

2012, Cartea 36

“Psihologia superstiţiei”, Stuart Vyse.

Aşaaa… Să vedem cum povestim despre cartea asta. Cred că este un exemplu bun despre cum lipsa de talent la scris a autorului transformă un subiect extrem de interesant în ceva… călduţ şi nepretenţios. Adică, în fine, tot aş include-o în bibliografia obligatorie pentru studenţii la psihologie. (Aşa cum aş include, de pildă, Blue Valentine în “bibliografia obligatorie” a celor care intenţionează să se căsătorească, aşa cum dezbăteam azi cu Cookie . Dar aceasta este o altă poveste şi… în fine, vedem noi ce facem cu ea). Psihologia superstiţiei deci. Te ajută să înţelegi povestea ritualurilor magice, a legăturii coincidenţelor cu superstiţiile şi normalizează comportamentul superstiţios. Se citeşte cu un castron de goji alături. Pentru savoare.

2012, Cartea 38.

“Memoria inteligentă”, Joshua Foer.

O altă carte din colecţa IQ 230 de la Litera. Da, am câteva fixuri. Puţine, da’ bune.

În engleză cartea asta se cheamă Moonwalking with Einstein. De data aceasta traducerea titlului a luat-o bine la sănătoasa. Dar ce să facem, ne mulţumim cu faptul că este, totuşi, tradusă. Şi, aşa cum îmi sugerează memoria mea (şi biletul de avion găsit ca semn de carte) – am citit-o pe avion, între Bucureşti şi Parnu. Ca şi Procrastinarea, nu e atât o carte de exerciţii pentru dezvoltarea memoriei (cum, nu ştiu de ce, m-am aşteptat), ci o carte care ajută (mult) la înţelegerea felului în care funcţionează memoria şi a felului în care se formează amintirile durabile, totul ambalat frumos într-o poveste după care aproape că merge făcut un film.

2012, Cartea 46.

Şiiiii la final – pam-pam-pam: “De ce Munca e de kkt şi cum putem schimba asta”, de Cali Ressler şi Jody Thompson.

Nu e mare filosofie povestea acestei cărţi: o idee excelentă (pe care sper să trăiesc destul încât s-o văd pusă în practică şi la noi. Oh, wait, nu cred că voi trăi destul pentru asta!) este scrisă într-o formă… caut în minte sinonime pentru “de kkt”. Consideraţi că am găsit. Ideea excelentă este evaluarea performanţei angajaţilor  bazată pe rezultatele muncii lor şi nu pe timpul fizic petrecut la birou. Forma – vă las s-o descoperiţi singuri. Cu alte cuvinte, se ia omul care munceşte şi i se dau nişte lucruri de făcut, i se comunică nişte aşteptări, nişte obiective. I se dă nişte timp. Apoi se evaluează gradul în care a reuşit să facă lucrurile acelea. În timpul acesta, nu este el (omul) întrebat de ce vine la birou la 10.00 (sau, dimpotrivă, la 05.00 dimineaţa) şi nici de ce pleacă în mijlocul zilei la dentist. Pentru că nu contează. Contează în schimb ceea ce a făcut. Insist atât de mult pe o carte atât de proastă, repet, pentru că ideea e de nota 10. OK, nu merge în toate cazurile; dar merge în multe şi mi-ar plăcea tare s-o văd aplicată.

  2012, Cartea 53.

That’s all, folks.

(Mai am numai cele peste 30 de cărţi nepovestite de pe 2013. Iar unele dintre ele sunt chiar frumoase. Ştiţi ce frumoase sunt?).

Căutaţi-vă prieteni cu cărţi. Împrumutaţi-le de la bibliotecă. Cereţi un e-reader cadou de ziua voastră. Şi dacă e musai, puteţi chiar să le cumpăraţi. Numai citiţi-le!

Cum am citit câte o carte pe săptămână timp de un an şi patru luni

şi ce am învăţat din asta

Ziua după care n-ai dormit, încă nu s-a încheiat; şi pentru mine este încă Ziua Cărţii. Şi ce zi mai bună să vă zic două vorbe despre aventura mea cu cititul, decât ziua aceasta?

Aşadar, totul a pornit ca o provocare: mănuşa spre mine a aruncat-o sis, descoperind iniţiativa asta.

Iniţiativa în sine nu e nouă; dar ideea (m-)a prins. Şi poate tot nu îmi puneam mintea să văd dacă pot ţine ritmul, dacă n-aş fi făcut o numărătoare scurtă a cărţilor citite în 2011 şi rezultatul nu mi-ar fi dat cu… nu, nu cu minus. Dar nu cu plusul la care mă gândeam.

Am auzit des ideea că e o iniţiativă cantitativă şi nu calitativă. Nu, nu e. Când ţi-ai propus să citeşti o carte pe săptămână, timp de un an de zile, ai o grijă de cinci ori mai mare să alegi conţinut de calitate. Tocmai ritmul (şi întrecerea cu tine) nu-ţi permite să-ţi pierzi timpul cu ceva plictisitor, prost scris sau lipsit de valoare.

Şi acum, concret şi cu buline, ce m-au învăţat pe mine 16 luni de citit câte o carte pe săptămână:

• să cumpăr mai puţine cărţi.
• (dar) să le aleg mai bine. Acum nu mai pun în coşul real sau virtual decât cărţi cărora sunt dispusă să le acord o săptămână din viaţa mea.
• să nu mai las cărţile începute şi neterminate. Ok, mai sunt câteva excepţii, însă muuult mai puţine faţă de anii trecuţi.
• să am răbdare şi
• să fiu perseverentă. Aproape orice carte “tehnică” cere răbdare şi perseverenţă pentru a fi citită din scoarţă-n scoarţă.
• că informaţiile sunt interconectate (doh!): aproape orice citesc acum din psihologie, economie comportamentală, neuropsihologie sau psihologie pozitivă conţine referiri la celelalte cărţi pe care le-am citit deja (sau care aşteaptă în teancul “de citit”).
• să citesc cărţi în paralel, dar să-mi aleg bine paralelele (constant, pe raftul meu se găsesc: o carte de specialitate, beletristică şi o carte pentru copii).
• să acord mai mult de o săptămână anumitor cărţi (Brain Rules for Baby am citit-o în trei săptămâni, iar 5o de mari mituri ale psihologiei populare – în două şi jumătate); dar să le cuplez – aţi ghicit – cu alte cărţi care se citesc mai repede de o săptămână.
• să lucrez în echipă (e grozav să povesteşi cu cineva despre ce citeşti!).
• că este nevoie de disciplină. Da, îmi place să citesc, chiar foarte mult; dar ritmul constant de o carte pe săptămână se obţine (iniţial) prin disciplină. Nu e o chestiune de hei-rup – câteva nopţi la rând, ci o chestiune de constanţă pe o perioadă mai lungă.
• (dar) că la un moment dat devine obişnuinţă. Acum nu mai număr, nu mai calculez nimic. Termin o carte şi o încep pe următoarea. Şi tot aşa. Şi aşa mai departe.

Probabil dacă mai caut, mai găsesc. Nu ştiu numărul de pagini cu care sunt mai bogată; dar am o imagine destul de clară despre numărul de idei; precum şi despre felul în care ideile se vizitează reciproc şi fac copii împreună. Şi din acest punct de vedere am avut (şi am) mult mai mult decât pot spune – de câştigat.

Aşa că ştiţi cum e (vorba Anei): iubiţi-vă unii pe alţii. Plimbaţi-vă prin soare. Şi mai ales citiţi cărţi.

Am avut week-end-ul acesta al doilea grup de angajați care a urmat programul de consiliere în carieră în regim rezidențial – organizat de către DTC în cadrul unui proiect.

Ce să vă zic? Că experiența asta îmi confirmă părerea pozitivă despre oamenii care muncesc? Că am avut un grup de oameni (tineri), frumoși, motivați și implicați, care nu doar că n-au rupt ușa când s-a făcut vremea de pauză de cafea, dar chiar ar fi vrut să mai stea? Că cei mai mulți dintre ei încă își mai amintesc de visele din copilărie? Că au cu toții probleme în locurile în care muncesc, dar că știu și să-și caute singuri soluții? Că mi-am descoperit coechipieri acolo unde nici prin cap nu-mi trecea să caut? Că am avut un “comitet de organizare” grijuliu și atent?

Da, lucrurile pot fi îmbunătățite. De exemplu, mi-ar fi plăcut să fi gândit un program mai lung, cu mai multe întâlniri; să le pot da teme pentru acasă; să le pot urmări evoluția; să fi avut mai multă vreme pentru răspuns la întrebări și pentru adresat întrebări; să-i fi condus mai în profunzime.

Dar până una-alta, nu-i de ici de colo să te poți uita la niște oameni care lucrează, care se află deja pe un drum – și să vezi că vor să aibă grijă de ei în continuare, să evolueze în continuare, să-și echilibreze planurile vieții și să se asigure că drumul pe care sunt este drumul “cel bun”.

Ceea ce, vorba cuiva, vă doresc și vouă!

Marea “originalitate” a titlurilor de postări (cu cărţi) vine din încercarea de a găsi ceva comun între nişte cărţi care n-au altceva în comun cu excepţia faptului că au fost citite – cronologic, unele după altele.

De ce au fosti citite în această ordine cronologică, ei, aceasta este o altă poveste şi are ceva şanse de a fi povestită altă dată.

Dar să lăsăm poveştile şi să începem poveştile. Despre poveşti.

The Help (Culoarea sentimentelor), de Kathryn Stockett.

Citită la recomandarea Prinţesei, a fost, conform recomandării, o carte citită repede, emoţionantă şi caldă, o poveste frumoasă. Totul a fost să trec peste plictisul primelor zece – douăzeci de pagini de “dialect sudist”; sau nu să trec peste, ci să mă obişnuiesc cu el. Culoarea sentimentelor este povestea unei femei albe care, în ciuda oricărei logici exterioare, începe să scrie poveştile vieţilor unor femei de culoare, cu  bune şi rele, dificultăţi şi provocări; iar cu două dintre acestea se împrieteneşte de-adevăratelea. Unghiurile din care sunt spuse poveştile se succedă alternativ – un detaliu care face cartea şi mai interesantă. Există şi o ecranizare care rula zilele trecute pe HBO, pe care n-am apucat încă s-o văd. Poate de Paşte… Aşadar, dacă vi se face poftă de-o poveste frumoasă, Culoarea sentimentelor e pentru voi.

2012, Cartea 48.

Continuăm cu Tatiana de Rosnay: Se numea Sarah.

O altă recomandare de lectură. De această dată, de la Georgiana.  Realizez acum că este tot o poveste spusă în paralel (o jurnalistă de origine americană mutată la Paris şi o fetiţă evreică) – doar că paralela este, de această dată între epoci diferite. Mi-a amintit oarecum de Albastru pur a lui Tracy Chevalier. Pe unul dintre planuri povestea este – cum altfel? – extrem de tristă, halucinant de tristă aş zice; dar o salvează faptul că e bine scrisă. O salvează în sensul în care să citesc poveşti triste nu este exact una dintre preferinţele mele, cum am constatat că este pentru alţi oameni (nu spunem cine, ştiu ei care ). La un moment dat cele două planuri se întâlnesc şi se împletesc – daaar mai bine descoperiţi voi singuri în ce fel.

2012, Cartea 56.

Dacă vă mai amintiţi ce ziceam despre Breakfast at Tiffany’s, puteţi să vă pregătiţi de pe acum roşiile, căci voi vorbi despre Viaţa lui Pi, de Yann Martel.

Mboon. Păi. Viaţa lui Pi mi s-a părut aşa, ca şi cum ar fi fost luate trei cărticele mai mici, de pe rafturi diferite de bibliotecă şi lipite la un loc. Pentru că întâmplător pe personajul principal îl chema la fel. Adică Pi. După o “Pi”-scină. Not kidding. De fapt, în primul moment când încerc să-mi amintesc despre ce a fost cartea, îmi vine în minte numai Partea a doua – Oceanul Pacific, nu şi prima şi a treia parte. Să ne înţelegem: cartea are porţiuni foarte bine scrise (acesta fiind motivul pentru care am citit-o până la capăt). Însă în mintea mea, aceste porţiuni nu formează un tot. Viaţa lui Pi spune povestea unui adolescent eşuat pe mare împreună cu un tigru bengalez. Plus povestea felului în care a ajuns acolo şi a întâmplărilor de după ce “pleacă” de acolo. The end. Read on, folks! Formaţi-vă propria voastră părere.

2012, Cartea 58.

Aşa… şi acum, la final, un deliciu de carte. Cred că una dintre cele mai bune citite anul trecut: Eleganţa ariciului, Muriel Barbery.

Ca mai toate descoperirile interesante, tot o recomandare de lectură: Cosmin Alexandru. Am zis despre Eleganţa ariciului că este un deliciu de carte şi o mai zic o dată, ca să vedeţi că nu glumesc. Plină-ochi de o ironie fină care te amuză până la râs în hohote; dar şi de o sensibilitate pe care nu i-o bănuieşti. Scrisă de o marocană fascinată de Japonia, cartea spune mai multe poveşti despre prietenii cât se poate de improbabile. Între o portăreasă şi o femeie care face curat în case; o portăreasă şi o adolescentă filosoafă; o portăreasă şi un regizor pensionat. Citiţi-o dacă mintea vă ajută; dacă vreţi să vă binedispuneţi; dacă sunteţi pregătiţi să fiţi emoţionaţi, dar mai ales citiţi-o.

2012, Cartea 55.

Pentru primul rezumat (alergat) de lectură din 2013 am ales câteva cărţi tare diferite. Fiecare dintre ele m-a învăţat câte ceva – fie şi despre lucrurile care nu-mi plac.

Am descoperit doi autori din care citesc prima dată, dar la care voi reveni cu siguranţă.

Primul dintre ei este John Fante.

Am găsit pe Elefant “O să vină şi primăvara, Bandini“, mi-a plăcut coperta… Glumesc. Nu glumesc, mi-a plăcut coperta, dar nu de asta am luat-o. Aveam de mult pe listă Ask the dust, dar nu era pe stoc, aşa că mi-am zis că pot începe cu ce este. Şi bine am făcut!

O să vină şi primăvara, Bandini – e povestea unui băiat de 14 ani, fiul unor imigranţi italieni pentru care viaţa nu e deloc roz. E povestea familiei lui; a tatălui lui care se străduie să asigure financiar traiul familiei, având o aventură pe drum şi procopsindu-se ulterior cu nişte dileme morale. A mamei lui excesiv de religioase care aşteaptă de a ajutorul divin toate miracolele. A fraţilor lui mai mici – încă nişte copii – cu care se ciondăne mai mereu sau cu care se ia la întrecere la crescutul în înălţime. Nu e o poveste roz, ziceam. Dar are Fante un stil de a povesti care te prinde – şi te ţine lipit de carte până la ultima pagină şi ăsta-i motivul principal pentru care am de gând să revin la el.

2013, Cartea 9.

Şi apropo de poveşti ne-roz povestite însă într-un stil care te farmecă, here comes John Steinbeck.

Da, da, ştiu. Cum se poate să nu fi citit nimic de el până acum. Ei, uite că se poate. Aşa, de început am început cu Perla. O carte mititică, subţirică, cu o grămadă de review-uri proaste pe Goodreads (înţeleg că e lectură obligatorie pentru copiii de liceu de prin State. Why, oh why? Că nu cred că ai cum înţelege ceva din ea mai devreme de 25 de ani, cu indulgenţă).

Aşa, Perla e povestea unui pescar sărac, pescuitor de perle, care găseşte într-o zi cea mai mare şi mai extraordinară perlă din lume. Şi care îşi face planuri mari, convins că perla va schimba în bine viitorul lui şi al familiei lui. Are dreptate într-o privinţă: perla schimbă într-adevăr viitorul lui şi al familiei lui, dar nu cum se aştepta el. O poveste intensă şi dramatică. Dar bine scrisă. Stilul lui Steinbeck m-a cucerit pe loc. Următoarea pe listă e Joia dulce (într-un colet, traveling spre mine as we speak).

2013, Cartea 19.

Urmează la rând o carte pe care nu ştiu unde s-o aşez.

Oana Pellea, Jurnal 2003 – 2009. Acum, că mă gândesc, nici nu mai ştiu de ce-am pus-o pe listă… Probabil din cauză că eram tare curioasă cum poate scrie Oana.

O carte ciudată, care nu se ia pe sine însăşi în serios, scrisă de un om aparte – care nu se prea ia pe sine însuşi în serios ca scriitor, de aici probabil senzaţia. O carte care respiră tristeţe prin fiecare pagină, spunând povestea unui om care are mai mulţi oameni în cer decât pe pământ. Sunt frânturi, bucăţi, care nu fac neapărat un tot. Unele mai intense, altele aproape banale. Cel puţin la întrebarea oare cum scrie Oana mi-am răspuns…

2013, Cartea 11.

Schimbând registrul de trăiri, vin la rând fraţii Presniakov

Discuţia a fost cam aşa:

Eu: “aş citi o carte veselă”

Adrian: “Îţi dau eu o carte veselă!”

Eu (neîncrezătoare): “really? AI o carte veselă în bibliotecă?”

Adrian: “Da. Se cheamă Ucide arbitrul!“.

În apărarea… conversaţiei, da, e o carte veselă. Amuzantă, de fapt. Suprarealistă. Despre o gaşcă de suporteri ai echipei naţionale a Rusiei aflaţi într-o misiune auto-aleasă de a ucide arbitrul care (cred ei) a nedreptăţit echipa într-un meci. Dacă reuşesc vă las să descoperiţi. Vă ia cam o după-amiază. Merge cu popcorn.

2013, Cartea 8.

Şi ca să încheiem într-o notă (şi mai) veselă, despre David Safier să vorbim.

Buddha, Casanova şi cu mine – o karmă cu peripeţii. O carte de dumincă după-amiaza. Dacă ar fi un film (habar n-am, este?) – ar fi o comedioară romantică (cu accente SF) şi ar avea scorul 6,4 pe imdb (numai pentru cunoscători). E o carte amuzantă, uşor înduioşătoare, fără mari drame (deşi subiectul permitea alunecarea în dramatic). Este despre o femeie care duce o viaţă nu tocmai… bună. Pe care o pierde. Şi care o ia de la capăt de la stadiul de furnică pentru a urca înapoi – învăţând (greu) ce înseamnă o viaţă bună şi adunând – bonus – karma pozitivă pe drum. Merge în paralel cu ceva serios şi ştiinţific. Gen :59 de secunde a lui Wiseman. Dar aceasta este o altă poveste şi va fi povestită altă dată.

2012, Cartea 21.

Acum, voi ştiţi că eu sunt o fiinţă tolerantă şi răbdătoare… în ce priveşte cărţile. Dar de data asta a fost prea de tot.

De fapt, aveam pe wishlist Back when we were grownups – a lui Anne Tyler. Dar cum n-am găsit-o tradusă şi cum Busola lui Noe era (şi era, cred, şi la ceva reducere – pe Elefant, evident), am zis să give it a try. Not such a good idea, cum aveam să descopăr. Şi să vă zic de ce.  Să vă zic de ce într-un mod puţin mai neobişnuit.

Citez din descrierea cărţii – pe site-urile care o comercializează şi pe coperta 4:

“Printr-o bizara intorsatura a sortii, Liam, un fost profesor de gimnaziu, se trezeste intr-o buna zi in spital si nu-si aduce aminte cine este.”

… pentru o zi. Atât durează amnezia. Dedusesem cumva că întreaga carte este povestea recăpătării memoriei. My bad.

“Neurologul care-l trateaza ii face cunostinta cu Eunice, o femeie care-l ajuta sa isi gaseasca linistea si sa puna laolalta, ca intr-un puzzle, fragmentele de amintiri si flash-urile dintr-un trecut nefamiliar ce-i bantuie gandurile.”

…numai că nu neurologul îi face cunoştinţă cu Eunice. Pe Eunice o întâlneşte întâmplător în timp ce îşi vizita neurologul. Care neurolog nu îl “tratează”, ci îl primeşte la o consultaţie. O dată.

“Simtindu-se ca un musafir in propria-i viata, barbatul incepe drumul anevoios spre sine insusi, de unul singur, fara nici un instrument de navigatie, asemenea biblicului Noe, care a plutit pe apele involburate ale potopului, spre un liman posibil.”

Mmmmnop. Not really. Restul cărţii – de după lovitura la cap şi de după ce o cunoaşte pe Eunice (lucruri care se întâmplă în primele 10 pagini) prezintă povestea dezlânată şi fără direcţie a lui Liam, care nu are prea mulţi prieteni, nici cu copiii nu are o relaţie prea bună, nici profesional nu se descurcă cine ştie ce şi nici în dragoste nu are cine ştie ce noroc.

Referirea la Noe apare o singură dată, într-o singură jumătate de pagină, cu totul trecător şi… neesenţial ca să zic aşa. Şi nu, nu explică titlul cărţii.

Şi-am încălecat pe-o şa.

P.S. Sper că Back when we were grownups e mai bună!

2013, cartea 6

Nu poţi spune că ai cercetat ideile de bază ale Psihologiei Pozitive fără să fi citit ceva de Mihaly Csikszentmihalyi – prietenul de familie al lui Marty Seligman (în speţă Starea de flux – psihologia experienţei supreme), dar eu mărturisesc cu mâna pe inimă că am amânat-o cât de mult am putut. Din cauza prejudecăţii cine-ştie-cum căpătate că o să mor de plictiseală citind-o.

Când în sfârşit i-a venit rândul, am avut surpriza să constat că nu era nicidecum aşa cum îmi imaginam (adică plictisitoare şi plină de termeni tehnici). Am descoperit o carte proaspătă, curgătoare, cu idei interesante, care mi-a prilejuit momente de a-ha şi care a pus nişte idei în ordine în mintea mea într-un mare fel.

Pentru început, fluxul: o stare de concentrare maximă a atenţiei, de implicare totală într-o anumită activitate, cu diminuarea senzaţiei de scurgere a timpului; o sursă de energie psihică ce poate reprezenta o motivaţie în sine pentru activităţi.

Personalitatea autotelică: tendinţa de a te implica în activităţi de dragul activităţilor, nu a unor scopuri / recompense ulterioare.

Pe parcurs, tot felul de idei aparent şocante.

“E mai greu să te bucuri de timpul liber decât de muncă”.

“Să ai timp liber nu-ţi îmbunătăţeşte calitatea vieţii decât dacă ştii cum să-l foloseşti, iar acest lucru nu se învaţă automat”.

“Dacă oamenii citesc cărţi mai des, experimentează mai des starea de flux”.

“15% din populaţie nu experimentează niciodată starea de flux”.

Sau chiar, culmea îndrăznelii: “în căsnicie, conversaţia este mai importantă decât sexul” (ok, asta nu-i aparţine, îl citează pe R. Davies, but still…).

Cartea lui Csikszentmihalyi m-a lăsat la final cu o stare de pace şi seninătate cu care puţine cărţi au reuşit să mă lase. Am făcut loc în viaţa mea unui concept nou pe care, cu bucurie am descoperit că îl trăiesc destul de des (deşi loc ar fi pentru şi mai des): acela de flux. Ceea ce, ca de obicei, vă doresc şi vouă!

P.S. “Cu cât investim mai multă energie în viitorul existenţei, cu aât avem şanse mai mari să facem parte din el!”.

2012. Cartea 35.

Traducerea aproximativă ar fi “ghiont”. E o carte netradusă la noi (gândesc cu optimism “încă”), pe care mi-am comandat-o după Serile Crilia cu Manu Martoncă şi pe care am început s-o citesc aproape imediat.

N-am terminat-o imediat însă, fiindcă se citeşte cu creionul în mână şi caietul alături.

Nudge e o carte plină de idei îndrăzneţe despre cum oamenii pot fi ajutaţi să ia decizii mai bune în ceea ce-i priveşte (sănătate, finanţe, ecologie, societate).

Pornim la drum cu înţelegerea felului în care oamenii iau decizii: de multe ori afectat de tot felul de erori cognitive (biasuri şi euristici). Se amintesc ancorarea, disponibilitatea şi reprezentativitatea, aversiunea pentru pierdere şi contextul.

De aici şi nevoia de a fi ajutaţi (“înghiontiţi”) în direcţia bună. Fără să le fie afectată efectiv libertatea de alegere.

Acest lucru se întâmplă cunoscând şi folosind conceptul de “arhitectură a alegerii” (choice architecture).

Aflăm că oamenii au nevoie de ajutor mai ales atunci când au de luat decizii dificile, rare, pentru care nu primesc imediat feed-back şi pe care nu le înţeleg.

Câteva modalităţi prin care oamenii pot fi încurajaţi să ia decizii bune pentru ei implică: a stabili opţiuni default cât mai bune, a oferi feed-back imediat, a aştepta erori (şi a le corecta), a oferi recompense, a simplifica alegerile complexe şi a-i ajuta să aibă o imagine de ansamblu.

Aflăm apoi cum pot fi aplicate aceste principii în câteva domenii importante de viaţă: finanţele, sănătatea, ecologia, donarea de organe, căsătoria.

Nudge este o carte cu idei pentru guvern şi ministere (principalii arhitecţi ai alegerilor), dar şi pentru angajatori, pentru reprezentanţii ONG-urilor de mediu şi pentru oricine se află într-o poziţie care poate (şi vrea) să influenţeze modul în care oamenii iau decizii. O carte de avut în bibliotecă.

2012. cartea 27.