Irina Şubredu

Sunt intr-un loc in care aproape pot jura ca n-am mai fost, desi cumva, cunosc regulile de circulatie, iar unele fragmente din peisaj imi par de-a dreptul familiare.

Sunt in concediu, dupa concediu. Sunt aproape de prieteni, desi sunt departe. Tin legatura strans cu oameni cu care nu ma vad; ma apropii de oameni cu care urmeaza sa nu mai am de a face si ma instrainez de oameni de care credeam ca m-am legat.

Platesc intr-o moneda pe care n-o inteleg.

Sunt intoxicata de frumusete; fiecare moment e o poezie, fiecare pas – un prilej de poza, fiecare detaliu – o opera de arta neexpusa in nicio galerie.

Magia ma inconjoara, desi fug de ea. Gasesc lucruri pe care am renuntat sa le mai caut. Primesc cadou concerte si plimbari cu telecabina pana la apus. Am conversatii adulte cu un copil de clasa a VIII-a. Fac glume de scoala generala cu un om cu zece ani mai mare decat mine.

Fac oamenilor daruri de date aleatorii. Ma indragostesc ca o adolescenta de un barbat langa care dorm de zece ani aproape in fiecare noapte. Peisaje pe care le-am vazut doar in vis si-n reviste sunt fix in fata ochilor mei.

Fac calcule matematice complicate: adun relatii umane cu nelinisti, scad teste si decizii si la urma le impart la planuri.

O femeie draga mie ma asteapta sa descantam o cafea. Un barbat drag mie cauta indicii in texte mazgalite pe-un colt de servetel.

Obosesc de nu mai pot de la un mare stat degeaba si ma energizeaza pana-n ultima celula sapte proiecte derulate in paralel.

Las multe lucruri neterminate; altele neincepute, iar altele ne-inmijocite; in timp ce altadata refuz sa bag sub pres adevaruri incomode si sa pretind ca e totul in regula cand nu e.

Nu mai sunt geloasa si nu mai dau la infinit. Te las sa pleci daca vrei si cer totul de la tine daca stai. Dar iti deschid larg fereastra pana in centrul a ceea ce sunt eu; imi pun sufletul pe tava si uneori iti dau un ban de aur rest la paine.

Nu ma mai tem sa-ti spun ca mi-e frica; nu-mi mai e rusine sa-ti spun ca te vreau; nu mai consider ca “si eu” este singurul raspuns la “te iubesc”.

Daca ma intrebi cine sunt, uneori nu mai stiu; dar iti raspund fara gres ce visez si ce simt chiar acum.

Nu stiu cum se cheama ce mi se intampla. Poate cresc. Poate invat. Poate de fapt ma ratacesc si incerc drumuri care n-au nicio destinatie.

Poate traiesc. Poate traiesc…

Sometimes the only thing to do is to start looking at everything again

until you forget what you’re supposed to see

& actually see what’s there.

from StoryPeople.

Nu stiu exact cate. Doisprezece, poate treisprezece de etaj. Ori cinci etaje. Eh, nu sunt tocmai putine. Dar in timpul urcusului, cumva, la un moment dat, mi-am dat seama ca nu se mai vede la fel. Au inceput sa se vada dealuri, campuri, un colt de oras; luminile care incepeau sa se aprinda.

Si momentul acela magic, de bucurie ca am ajuns pana aici, de “hai sa ne tragem sufletul”, de “uau, uite cum se vede!!!” si de “suntem doar tu si eu si avem orasul la picioare”.

Plus ideea ca na, nu-i musai sa ma duc pana-n Ljubljana, ca sa urc pe munte pana la cetate, ca sa urc in turn pana pe acoperis – ca sa am acces la o noua perspectiva, complet diferita. Toate astea imi sunt disponibile si aici.

Sigur, sunt camere de luat vederi. Si sigur, exista o portarita (cu un fiu pe nume Bogdan). Si mai ales – sigur ca “nu e voie!”.

Dar e usor si atat de aproape incat m-a facut sa ma gandesc ca “altfel”, “mai liber” si “de sus” ne este de fapt mereu la indemana.

Cafeaua care face sa-mi tremure mana cu care scriu – si din care beau totusi o cana si jumatate in plus pentru ca… nu stiu. Pentru ca miroase bine, pentru ca are gust bun si pentru ca imi place ce spune despre mine faptul ca o beau.

Gladwell ar zice ca o beau pentru ca mama si tata o beau de cand eram eu foarte mica. Pentru ca aveau un ritual intreg; pentru ca a bea cafea sambata dimineata si duminica dimineata erau confortul, relaxarea si recompensa pe care si le acordau.

Poate. Probabil, de fapt. Nu-i deloc exclus.

Cafeaua pe care o beau dimineata (si nu doar dimineata) si care imi re-creeaza confortul, relaxarea si recompensa – ca e week-end. Sau ca stau, pur si simplu si ma destind.

Cafeaua facuta de Tata, din care imi torn, ca in copilarie, jumatate de cana, chiar daca apoi mai beau inca doua.

Cafeaua bauta afara, in aerul racoros al diminetii – intr-o periada in care “racoros” este sinonim cu “foarte placut”, “confortabil” si chiar cu “iesit din comun”.

Cafeaua la care se rade mult, la care se fac glume despre greutatile vietii, despre lucrurile serioase, despre treburile pe care le avem de facut, dar si despre noi – unii despre altii – caci ironia este aproape unica forma de agresivitate tolerata si adoptata aici.

Cafeaua la care Mama fumeaza, la care a fumat dintotdeauna, la care daca n-ar mai fuma mi s-ar parea, cred, foarte ciudat; la care “cat fumez o tigara” e o unitate de timp la fel de serioasa si de cunoscuta ca oricare alta.

Cafeaua al carei miros este pentru mine sinonim cu “la mama acasa”  – asa cum pentru mama este mirosul de ceapa prajita facut de buni intotdeauna cand gateste cate ceva.

Cafeaua pe care o face intotdeauna altcimeva (pe care, deci, NU AM CUM s-o fac eu, chiar daca stiu “tehnic” cum se face) – asa cum acasa o face altcineva – Mama, sau Tata, dupa cum se nimereste.

Cafeaua care, dupa ce-o beau, face sa mi-o ia inima la galop si sa-mi tremure mana cu care scriu, dar pe care o beau totusi, nu stiu de ce. Sau…

(Imagine de aici.)

“You don’t have to be a bundle of contradictions to be a woman, she said.

But we all agreed it helps.“

(Storypeople)

Tema zilei de azi a fost libertatea. Mi-am inceput ziua cu revelatia ca sunt ingrozita de libertate, cu care de cele mai multe ori nu stiu ce sa fac – asa ca-mi umplu viata de constrangeri si obligatii pentru confortul iluziei ca nu am de ales. In acelasi timp insa, fereasca-te sfantu’ sa incerci in vreun fel sa-mi ingradesti libertatea: vei vedea cu cata violenta pot opune rezistenta cand vreau!

Mi-am inceput ziua cu cartea lui Lise, cautand raspunsuri comode la intrebarea incomoda ce as alege daca as avea libertate deplina. Si luminandu-mi-se privirea la gandul ca cel mai probabil as alege EXACT ceea ce fac acum, ce am acum si cine sunt acum. Nu incerc sa spun ca sunt un om fara frustrari, fara lupte, dificultati sau regrete (se pare ca partea asta nu reiese niciodata clar din ceea ce scriu). Incerc sa spun insa ca drumul pe care ma aflu (cu poticnirile lui, urcusurile lui, asperitatile si furtunile lui) – este exact cel pe care l-as alege daca as avea libertate totala de alegere.

Imi inchei ziua cu cartea lui Yalom (incheind si cartea lui Yalom). Aici, personajul sau isi vrea inapoi libertatea si  constata – la capatul unei experiente admirabil de ingenioase – ghici ce? Constata ca, avand libertatea de a alege, isi alege, de fapt, exact destinul in care se credea prizonier si din care lupta cu inversunare sa scape.

De absolut fiecare data cand fac cateo calatorie, o iesire, ceva iesit din rutina vietii de zi cu zi imi spun: “uite! vezi cat e de usor? aminteste-ti mereu cat e de usor!”

De fiecare data cand se intampla din nou am senzatia ca mi-am petrecut timpul dormind – de la ultima iesire incoace.

De fapt, nu stiu daca e asa. Nu stiu cat de rar e prea rar. Nu stiu care e doza de rutina – “acceptabila”.

Da, daca ar fi sa am acum o singura dorinta, aceea ar fi sa-mi amintesc. Sa-mi amintesc cum ma simt cand ajung in cate un loc in care nu credeam sa ajung, cand fac cate ceva ce parea greu. Fiindca par sa uit tot timpul secunda ce desparte experienta care era numai in gand – de cea pe care brusc o traiesc – prin toate simturile.

Nu ma pot opri sa ma intreb cu ce sunt acum mai buna. Cu ce sunt mai bogata. Cu ce sunt acum mai… altfel decat eram in dimineata in care am plecat, sau in seara in care stateam in Calafat si admiram apusul si inima imi batea numai la gandul a ce va urma sa se intample – de a doua zi incolo. Nu sunt sigura ca am un raspuns. Nu sunt sigura ca am, intr-adevar acces la niveluri diferite de constiinta. Nu sunt sigura ca alte experiente aici, acasa, n-ar fi facut pentru mine acelasi lucru. Nu stiu.

Dar cumva, ceea ce inteleg (si cred) acum este ca au devenit la fel de… “posibile” alte experiente care pareau din alta lume. Ideea ca as putea ajunge – in Peru, in Canada, in Egipt, in Africa – cumva incape deodata in mintea mea – dincolo de nivelul teoretic – mai aproape de nivelul teoretic – la un nivel al unei experiente POSIBILE. Si devine doar o problema de alegere – asa cum sa merg “acasa” – la parintii mei e o problema de alegere: nu-mi pun nicio clipa problema ca NU AS PUTEA face asta daca si cand as vrea sa o fac.

Si daca – dincolo de pozele frumoase, de bomboanele in forma de inima si de coktailul din sampanie si visinata – imi ramane asta, eu zic ca tot e ceva.

“Daca ai sti

tot ce isi doresc oamenii,

nu ti-ar veni sa crezi.

De pilda,

nu mai departe de ieri, cineva mi-a cerut o lama.

Nu am nimic cu lamele. Am eu insumi cateva.

Problema este ca persoana respectiva

isi doreste ca lama sa il ajute in afacerea lui:

sa care marfa dincolo de munti.

Lamele sunt foarte bune pentru astfel de lucruri.

Ceea ce nu reusesc sa inteleg

este de ce nu mi-a cerut un camion?!

Crede-ma, cu un camion

s-ar fi descurcat mult mai bine.

De aceea, acum ma duc pana la bazar…

Daca vrei ceva, te rog doar

sa ma anunti ce iti doresti cu adevarat.

Prietenul tau,

Universul.

“Am spalat castronul ca sa-mi pui floricele in el!” (proud face)

“Ai spalat castronul CU PASTA DE DINTI??” (Tati, siderat)

“NU!” (truth face, expertii in “Lie to me” confirma)

“Bogdan, esti sigur ca nu ai spalat castronul cu pasta de dinti? Pentru ca… stii… MIROASE a pasta de dinti…”

“NU! L-am spalat cu apa. (si APOI am pus pasta de dinti…)”  (the “I told you so” face) !

“Take me to the clouds above” mood – day.

The road hero.

The High Alpine Road.

The Grossglockner, Austria.

P.S.: Ah, and… The End.