January reads: the summary

Se pare că oamenii renunță la rezoluțiile de anul nou până la mijlocul lui februrarie. (Nu noi, evident, alți oameni…).

Well, una dintre rezoluțiile mele a fost să scriu mai “la timp” despre ce citesc. Așa că înainte să se întâmple asta (adică ce ziceam mai sus), pun repejor aici lista cărților citite în ianuarie și jur pe roșu să iau câte una zilele viitoare și să vă zic câte două vorbe despre ea. Cam așa ceva.

1. Doamna Pylinska și secretul lui Chopin, de Eric-Emmanuel Schmitt.

2. Evoluția culturală, de Ronald F. Inglehart.

3. Teoria apropierii, de Bogdan Răileanu.

4. Behave. Biologia ființelor umane în ipostazele lor cele mai bune și cele mai rele, de Robert M. Sapolsky.

5. Papillon, (cu link la vol. II aici) de Henri Charriere.

6. Și se auzeau greierii, de Corina Sabău/

7. Legămintele, de Delphine de Vigan.

8. Talking to strangers, de Malcolm Gladwell.

9. Cum să-i ajutăm pe copii să facă față traumelor, de Peter A. Levine și Maggie Kline.

10. Deodată în adâncul pădurii, de Amos Oz.

11. Povești despre nebunia obișnuită, de Charles Bukowski.

12. Cartea albă, de Han Kang.

13. Tatuatorul de la Auschwitz, de Heather Morris.

14. Fototeca, temă cu variațiuni, de Adriana Bittel.

15. Să explorăm diabetul cu bufnițe, de David Sedaris.

Tags: , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

#Best of 2019: Beautiful fiction

Nu mai port de mult ochelarii (deși ar trebui), dar am exact același feeling uitându-mă prin Goodreads, timeline-ul de la Facebook și blog și încercând să aleg un număr rezonabil de cărți citite în 2019 despre care să vă povestesc.

Mi-am propus în ianuarie 2019 să citesc 180 de cărți până la final de an. Era un număr rezonabil (am zis eu, uitându-mă pe statisticile ultimilor 3-4 ani). Dar n-am luat în calcul ritmul diferit după care a curs viața mea anul trecut, după ce am început aventura pe cont propriu. (Haideți, că nu mai fac iar gluma aia cu 16 ore de muncă pe zi, dar țineți cont că am gândit-o, mbine?).

Așa se face că am ajuns la final de an cu 135 de cărți citite. Cu 45 mai puține decât credeam că vor fi. Eh, asta e. Nicio tragedie, mi-am zis.

Beleaua a fost când am început să pun pe listă ce mi-a plăcut foarte mult și aș vrea să vă recomand să citiți și voi (if haven’t done it already). Pentru că oricâtă selecție aș face, tot rămân multe. Ceea ce probabil înseamnă că am învățat într-un final apoteotic să le aleg (?). Cine știe…

Aanyway.

Top ten beletristică frumoasă astăzi, ca să încep dintr-un colțișor.

Locul 10: Uite-așa o pierzi a lui Junot Diaz. Care este, ca și Sufocare, o colecție de short stories conectate între ele. Toate sunt, într-un fel sau altul, despre iubire. Sunt scrise în stilul lui Diaz care aduce a proză poetică și îți atinge corzi emoționale pe care nu știai că le ai – acesta fiind motivul pentru care n-am putut-o tăia de pe listă oricât m-am străduit. (Piua puțin. Constat că și Sufocare made it to the top of 2018. Ocazie cu care zic să vă las din nou linkul la articolul heartbreaking al lui Diaz despre povestea copilăriei lui dificile – articol pe care l-am primit “cadou” de la Cosmin – aș zice tot într-un ianuarie).

Locul 9: Every note played, a Lisei Genova (tradusă ca Partitura suferinței). Povestea lui Richard – pianist de talie internațională care se îmbolnăvește de SLA (scleroză laterală amiotrofică) – boală care într-un final îl va ucide. Și a Karinei – fosta soție, care ajunge fără tragere de inimă “infirmiera” lui. Lisa Genova nu se joacă cu temele despre care scrie (Still Alice – despre ravagiile Alzheimerului – a fost, de asemenea, dureroasă și emoționantă). Dar am senzația cumva că dacă reușim să nu ne ferim privirea, and just sit with the story, treaba asta ne poate îmbogăți cumva. Sufletește, desigur.

Locul 8: Când te-am găsit, de Catherine Ryan Hyde, este tot o poveste de dragoste: o poveste despre ce poate face dragostea oferită din plin, chiar și mai târziu decât ar fi fost ideal, chiar și de către altcineva decât ar fi fost responsabil de asta. O poveste despre un copil găsit în pădure și bărbatul care l-a găsit și care devine părintele pe care copilul l-ar fi meritat, dar nu l-a avut.

Locul 7: Aici trișăm și o așezăm pe Sally Rooney cu ambele cărți traduse în română. Conversații cu prietenii și Normal people. Observația fiind că faptul că se află în acest top are legătură mai mult cu genul de scriitură that I find enjoyable și nu musai cu valoarea literară intrinsecă a lor. Ce vreau să spun este că they might not be everyone’s cup of tea, și asta este absolut în regulă. Am luat Conversații cu prietenii la insistențele Andreei (la genul acesta de scriitură ne suprapunem cu preferințele). Nu este o carte life-changing, dar este scrisă într-un stil ușor addictive, care te face să întorci pagină după pagină. Este despre relații de toate felurile – convenționale, neconvenționale, asumate, ilicite, despre minciuni și despre sincerități, dar cel mai mult despre conversațiile cu prietenii.  Normal people este povestea relației dintre doi oameni broken – din liceu (când el este mr. popularity, iar ea este un fel de paria) până după facultate (când rolurile se inversează). Există între ei și o diferență de clasă socială (el este fiul menajerei din conacul familiei ei). Dar ceea ce îți dă un pic de speranță (după ce te lasă când și când fără aer) este felul în care își găsesc din nou și din nou drumul unul către celălalt și felul în care au grijă unul de altul, nu atât ca parteneri romantici, cât ca ființe umane.

Locul 6: Orașul fetelor, de Elizabeth Gilbert – singura carte “de vacanță” citită de mine în vacanță – vacanța de vară, cea de o lună și ceva, de care sper să-mi aduc aminte să nu-mi mai iau. În fine. O carte spumoasă ca o șampanie (și la fel de amețitoare) (sau o fi fost doar efectul apei turcoaz de Thassos pe care am avut-o pe fundal în timp ce citeam). O poveste din lumea teatrului newyorkez din anii 40 conținând în doze interesante un pic de extravaganță, un pic de frivolitate, un pic de libertate în gândire și curaj de a fi altfel și un pic de sensibilitate.

via.

Locul 5: Înainte să fim ai voștri a Lisei Wingate (Goodreads Choice Awards în 2017) – ocazie cu care constat două lucruri. Cât de multe cărți frumoase am citit în ianuarie anul trecut. Și cât de lene mi-a fost să povestesc despre toate. So, ficțiune istorică, bazată pe o serie de fapte reale, cartea spune povestea unei familii care se destramă și apoi se reîntregește (mulți ani mai târziu), nu înainte de a avea o experiență dureroasă la un orfelinat al groazei (de care sunt aproape convinsă că au fost și pe la noi).

Locul 4: Aici trișăm din nou și punem Dacă strada Beale ar putea vorbi, de James Baldwin, dar și Camera lui Giovanni (care e tot a lui), precum și O căsnicie americană care nu e a lui (ci a lui Tayari Jones), dar care seamănă cumva cu Strada Beale – prin subiect. Strada Beale a fost cartea de club de lectură aleasă prin vară de Laura. Am cumpărat-o imediat dupa ce am citit Camera lui Giovanni, dar nu apucasem să o citesc, deci ce prilej mai bun? Este scrisă frumos, într-un limbaj care îți (îmi) face inima să bată. O poveste despre doi oameni care se iubesc de când erau copii și despre dragostea familiei lor care îi înconjoară ca un cocon, dar nu-i poate feri totuși de nedreptate socială. Desi încearcă din toate puterile.

Locul 3: Băiatul care voia să-și construiască lumea, de Keith Stuart – scriitor și jurnalist care scrie despre jocurile video și are el însuși un fiu cu autism. Poate de aceea povestea din A boy made of blocks este atât de sensibilă – totuși nu smiorcăită, bine dozată și credibilă. Un bărbat care are un fiu cu autism devine copleșit de responsabilitățile pe care le presupune creșterea lui, așa că pleacă de acasă. Cartea este povestea reapropierii lui (cu ajutorul Minecraft – iată trei cuvinte pe care nu credeam că le voi scrie) de fiul pe care îl descoperă a fi înduioșător de creativ, atent, inventiv și curajos.

Locul 2: Zuleiha deschide ochii, de Guzel Yakhina. O carte highly praised (într-o vreme nu puteam întoarce ochii nicăieri fără să dau peste cineva care o citea sau o citise). Am luat-o și eu, nu m-am putut abține, dar m-am îndoit multă vreme că o să-mi placă. Well, I was wrong. Mi-a plăcut foarte mult! Mi-a și venit s-o bat pe Zuleiha, de multe ori, în special pe la început. Dar apoi am dezvoltat pentru ea o simpatie și o căldură pe care nu le credeam posibile. O poveste de exil, asemănătoare cu multe altele pe care le-am citit (Printre tonuri cenușii, de exemplu). Dar întrețesută frumos, cu oameni despre viețile cărora vrei să afli mai multe.

Locul 1: aici am din nou mai mult de una.

Call me by your name, de Andre Aciman. Sensibilă și tandră, este o poveste de dragoste între un tânăr gifted (cântă la pian, traduce, citește, etc.) și studentul – ucenic al tatălui său, profesor universitar.

Cele 40 de legi ale iubirii, de Elif Shafak. La aproape un an de când am citit Fiicele Evei (care mi-a plăcut mult), am dat jos de pe raft legile iubirii dintr-o întâmplare, dar m-a prins imediat. Sunt două povești într-o poveste; două povești care se oglindesc una pe alta. Este o poveste din trecut – a unei prietenii cât se poate de neobișnuite, criticate și neînțelese (între poetul Rumi și mentorul său sufit Shams din Tabriz). Și mai este povestea din prezent a unei iubiri neobișnuite (între o proaspătă angajată a unei edituri – Ella Rubenstein și autorul cărții pe care o recenzează – Aziz Zahara).

Inima omului, de Jon Kalman Stefansson. A treia și ultima parte din trilogia nordului. Am cumpărat-o în seara în care el a fost invitat la FILIT (singura seară în care am ajuns la FILIT anul trecut). Am început-o când eram în Suedia (cât de departe în nord am reușit să ajung). Dar nu m-am îndurat să o termin decât în iunie. Inima omului încheie frumos poveștile împletite în Tristețea îngerilor și Între cer și pământ. Băiatul – eroul fără nume al acestor povești are parte în sfârșit de puțină vară și poate (spoiler alert) și de puțină dragoste. Dar poezia – poezia nu este în întâmplări, ci în limbaj. Loved it.

Ca să pot spune povestea asta imposibil de lungă, am făcut o călătorie. Prin lumile în care am trăit anul trecut câte puțin, cu fiecare carte citită. M-a întrebat cineva dacă am timp să fac asta. Și adevărul este că nu-mi imaginez cum ar fi să NU îmi acord timpul ăsta. Răspunde nevoii mele de creativitate și joc. Celei de libertate de exprimare. Și celei de autonomie și competență. Să nu mai zic cu câte dintre valorile mele sunt concordante – cititul și apoi scrisul despre ceea ce citesc frumos. Așa că asta-i tot ce pot să zic. Faceți cumva să vă faceți timp pentru ce contează pentru voi. De restul, un 2020 cu amazing books in it!

Tags: , , , , , , , , , , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

Uniquely portable magic

Cât pe ce să uit de la ce m-am luat în treaba asta cu cititul. Dar ajunge o carte bună. Ajung două. Ajunge o discuție despre cărți și ce înseamnă ele pentru tine – ca să-ți aduci aminte. Ca să-MI.

We read to know we are not alone – e numai unul dintre motive. Citim ca să simțim că cineva s-a uitat de-a dreptul în sufletul nostru și a înțeles mecanismele care-l fac să tresară, să se entuziasmeze, să vibreze.

Citim ca să privim prin ferestre către sufletul celuilalt. Chiar și când celălalt e diferit de noi, când are alte experiențe, când povestea lui nu seamănă cu a noastră (și până și atunci – și aici e magia – ce vedem prin fereastră sunt aceleași frici, aceleași speranțe, bucurii, aceeași nevoie de a fi văzut, auzit, înțeles, acceptat, de a fi iubit).

Aceasta este povestea cărților de noiembrie, aș zice ultima postare despre cărți de anul ăsta, dar știm cu toții că e decembrie, deci sezonul topurilor, deci.

Cât pe ce să fac fifty / fifty ficțiunea cu nonfictionu’ în noiembrie. (Rămășițe din octombrie, când am început vreo 6 nonfiction odată, don’t ask). Cât pe ce, dar nu chiar.

Împotriva empatiei (a lui Bloom, o mai veche simpatie – the smart kind; bine, în scris, că dacă îl auzi vorbind, adormi la jumătatea frazei); Atomic habits (a lui Clear) și Evitant (a lui Kinnson) sunt toate interesante. Prima încearcă să privească un concept foarte popular (empatia) cu un ochi critic și să evalueze în ce măsură acțiunile inspirate de acesta fac mai mult bine sau mai mult rău (nu vă spun la ce concluzie ajunge, you’ll have to see for yourselves). A doua este despre cum putem face dacă vrem să ne fomăm obiceiuri bune (și cine nu vrea?). Iar a treia este o descriere (însoțită de exemple) a partenerilor cu stil de atașament evitant (o descriere un pic superficială, bazată pe “manualul” lui Levine și nu la fel de bine scrisă).

De Care Santos mai citisem doar Poftă de ciocolată (și îmi plăcuse la vremea respectivă). N-aș ști să spun de ce am început Tot binele și tot răul imediat ce am ajuns acasă cu ea. Poate din cauza titlului. Poate din cauza poveștii. Întreaga carte este povestea unei singure zile petrecută de Reina – o specialistă în psihologie care ajută multinaționalele în recrutare – pe aeroportul din București, blocată de o furtună de zăpadă, în timp ce încearcă să ajungă la familia ei: fostul și actualul soț și fiul ei care a avut o tentativă de suicid. Am găsit undeva opinia că e cam telenovelistică și parcă prea are de toate în ea cartea asta. Și poate că așa-i. Dar e a nice read. Interesantă. O poveste construită din piese de puzzle care se așează ușor la locul lor.

Când am luat Eating animals de la standul Publica din fața ușii dincolo de care se întâmpla The Power of Storytelling – în octombrie, anul trecut, Angela mi-a spus zâmbind “ohoo, n-o să vrei să mai mănânci carne după cartea asta”. Am râs în sinea mea, pe stilul “have you MET me?” – nu pentru că mi s-ar fi părut absurd să nu mai mănânci carne, mai fusesem vegetariană vreme de un an în trecut, ci pentru că mi se părea extrem extrem de puțin probabil să revin la decizia asta în urma unei cărți. Oh, well… (Dar să ne înțelegem: v-o recomand cu căldură, poate e singura carte din lista asta pe care mi-ar plăcea mult, mult să o citiți. Este scrisă ca o poveste, în stilui lui Foer, deși parcă MAI frumos, mai cald, mai curgător, cumva decât celelalte cărți ale lui. Și ipostaza asta de părinte îl prinde, îmi place felul în care îi provoacă stilul de viață și de gândire și mi-aș dori poate să se întâmple cu mai mulți dintre noi la fel.

Soldatul iernii (a lui Daniel Mason) a fost o păcăleală. Îmi doream o carte pe care să n-o pot lăsa din mână – și într-un fel a fost asta. Dar… este atââât de tristă. Too much even for me. Este scrisă într-un stil aproape blând. Povestea se construiește curgător. Încât până te prinzi ce se întâmplă, este deja prea târziu, ești captiv în poveste. Lucius studiază să devină medic (la Viena) când izbucnește primul război mondial. Are 22 de ani (și pe parcursul poveștii va trebui să uit permanent cât este de tânăr ca să pot cuprinde cu mintea ce trăiește, cum crește și unde îl duce viața). Și unde îl duce viața este undeva în spatele frontului, la un pseudo-spital militar, unde e forțat să se maturizeze brusc.

Cam așa.

Am lucrat ieri cu un grup de oameni faini analiza anului care se încheie îndată și planificarea celui care vine. Mi-a fost drag (mereu mi-e drag să fac asta), dar mi-a și făcut poftă. Să stau cu propria mea agendă în față. One of these days…

Mai jos, lista cu toate zece:

121. Povestea asta este despre Sarah, de Pauline Delabroy-Allard.

122. Împotriva empatiei, de Paul Bloom.

123. Tot binele și tot răul, de Care Santos.

124. Atomic habits, de James Clear.

125. De ce mâncăm animale, de Jonathan Safran Foer.

126. Sonia ridică mâna, de Lavinia Braniște.

127. Evitant. Cum să iubești sau să părăsești un partener distant, de Jeb Kinnson.

128. Fata pe care el o știa, de Tracey Garvis Graves.

129. Cimitirul, de Adrian Teleșpan.

130. Soldatul iernii, de Daniel Mason.

Tags: , , , , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

Be unafraid (unlike me)

Am primit de ziua mea patru semne de carte minunate, that’s what I call good personal branding. Deci să pornim de aici povestea de octombrie. Lună în care am citit totuși așa de puține cărți, încât cred că o să vă spun despre toate.

Am luat Pălăria Irinei pe drumul de întoarcere din vacanța de vară. Este o colecție de povestiri din literatura chineză. Povestiri bine scrise, dichisite, minuțioase. Gândul mi-a fost să le citesc în octombrie. Cam asta e partea din plan care mi-a ieșit. V-o recomand, spuneam. Dacă ați mai citit literatură chineză și v-a plăcut. Dar și dacă n-ați mai citit și sunteți curioși cu ce se mănâncă.

Metoda Bullet Journal a fost cadoul de la Angela de la Publica, primită odată cu The better angels of our nature. Am citit Bullet Journal (că doar nu era să mă avânt în cele 888 de pagini ale cărții lui Pinker, cât timp mai am vreo 300 de pagini din Behave a lui Sapolsky – necitite…). Dacă sunteți agenda freaks, ca mine sau dacă sunteți în căutarea unui sistem care să vă ajute să vă organizați un pic, cartea asta e cam ce vă trebuie. Am descoperit cu bucurie (și un pic de măgulire) că o parte dintre principii făceau deja parte din rutina mea – mai ales de când (and I keep coming back to this joke) – antreprenor fiind, pot decide singură care 16 ore pe zi le muncesc 😀 .

Trei femei a Lisei Taddeo nu era “în plan”, ca să zic așa. Dar le-am întâlnit la The Power of Storytelling pe amândouă (și cartea și pe Lisa), așa că am devenit curioasă. Tot nu știu ce să cred despre ea (ca și în marțea când am postat-o pe Facebook). Rămân la părerea că este bine scrisă și emoționantă. Dar TOT nu aș zice că e o carte despre dorință (cum a tot fost advertised). Ar putea fi despre traumă. Despre neîncredere și frică. Despre how sometimes we feel safe in unsafe situations. Despre nevoia de a fi mai atenți unii la alții, slower to judge and quicker to ease each others burden. Dar nu-mi spuneți că este despre dorință – dorința feminină, în speță, căci hei – “trei femei”. Iubesc autograful însă.

Mindsight a lui Daniel J. Siegel. Cartea asta este în teancul de citit de la finalul anului trecut. Am început-o într-o duminică, împreună cu altele 3-4, aproape enervată că mă tot uit la ele de câteva luni și tot amân să le încep. Am cărat-o apoi cu mine peste tot, deși nu este cea mai simplă lectură și nici cea mai ușor de înghesuit între un flat white și o întâlnire cu o prietenă. Cel mai clar lucru pe care îl pot spune despre ea este că e – într-un fel – cartea despre cum să dezvoltăm partea noastră de Healthy Adult (și a clienților noștri – dacă întâmplător suntem terapeuți). Domeniul lui Dan Siegel se numește neurobiologie interpersonală și descoperirile acestei științe (tinere) au – sau ar trebui să aibă – aplicații într-o mulțime de alte domenii: terapie, educație, parenting, leadership, comunicare organizațională, în fine oriunde trăiesc, învață și interacționează oamenii.

Și – în final, cartea Ralucăi Poenaru: Pericol la petrecere a fost momentul meu de destindere seara, cu băieții (Codrin fiind și el captivat aproape împotriva voinței lui de peripețiile lui Pericol și ale prietenilor lui, dar și de modul absolut delicios și amuzant de a povesti al Ralucăi).

Am mai primit – de ziua mea – și o mulțime de flamingo – de toate formele și dimensiunile, pe agende, pe căni, pe sacoșe sau pixuri – dovadă că am reușit să transmit către toată lumea obsesia mea. Dar ce mă întreb eu acum cât se poate de serios este: voi știți că puii de flamingo sunt gri și se cheamă (în engleză) flaminglet? 😀

Mai jos, lista de #Octoberreads:

116. Pălăria Irinei, selecție de Li Jingze și Shi Zhanjun.

117. Metoda Bullet Journal, de Ryder Carroll.

118. Trei femei, de Lisa Taddeo.

119. Mindsight – noua știință a transformării personale, de Daniel J. Siegel

120. Pericol la petrecere, de Raluca Poenaru.

Tags: , , , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

Septembrie, dumincă (nu luni).

Așa-i când îți faci la începutul lunii listuță cu cărți de citit: reușești cumva să ai un platouaș cu de toate. Și un pic de YA (young adult) – dar și un pic de AI (artificial intelligence); și un pic de beletristică bună; un pic de psihoterapie; ceva autobiografic;  ceva “de sezon”, un autor român (ba chiar doi).

A fost ceva mai scurtă luna asta… nah, who the hell am I kidding: a fost mai plină. De alte lucruri, mă rog, experiențe – în afară de cărți. Nu că m-aș plânge. Sunt recunoscătoare, de fapt. Dar așa se face că am citit doar jumătate cât în august.

Cărțile, acum:

Life list, tradusă ca “Mâine e o nouă zi”, de Lori Nelson Spielman este o carte pentru duminicile tihnite (și însorite) pe care le mai are acest an. Nu e complicată. Nu-ți rearanjează neuronii în modele nemaiîntâlnite. Dar s-ar putea să te pună puțin pe gânduri (about life goals and all). Pe scurt, Lista vieții este o listă de dorințe din adolescență a eroinei principale, listă pe care mama ei o recuperează din coșul de gunoi și o transformă într-un fel de treasure hunt lăsat sub formă de testament fiicei în cauză. Drept condiție pentru… a-și primi moștenirea.

Pe Bogdan Răileanu (cu a sa Dinții ascuțiți ai binelui) l-am descoperit datorită Anei – and I am trully grateful, este una dintre surprizele plăcute ale acestui an literar al meu. O doză (foarte fină) de ralism magic, o doză (și mai fină) de satiră socială și o poveste cu mai multe fire care se unesc într-un final, undeva într-o mănăstire în creierii munților. Dar felul în care este scrisă este adevăratul deliciu, pe care – dacă Ana nu l-a ținut doar pentru ea, nu-l voi ține nici eu doar pentru mine.

Life 3.0 a lui Max Tegmark este pe wishlistul meu făcut în decembrie, nu era tradusă încă în limba română. Am pus-o pe wishlist după ce Homo deus a lui Harari mi-a deschis apetitul să citesc despre inteligența artificială. Am început-o prin primăvară, dar a durat o mulțime s-o termin, because it is not an easy piece of cake. Pe alocuri (cam pe unde explică prin ce metode s-ar putea produce mai multă energie pentru extinderea civilizației) era să-mi pocnească creierul (nu s-a întâmplat însă, fiți liniștiți). Dar mi-a fost și de mult ajutor ca să înțeleg un pic mai bine câteva dintre scenariile posibile legate de viitor.

Normal people – a doua carte tradusă în limba română a lui Sally Rooney (după Conversații cu prietenii, pe care am citit-o în aprilie) este povestea relației dintre doi oameni broken – din liceu (când el este mr. popularity, iar ea este un fel de paria) până după facultate (când rolurile se inversează). Există între ei și o diferență de clasă socială (el este fiul menajerei din conacul familiei ei). Dar ceea ce îți dă un pic de speranță (după ce te lasă când și când fără aer) este felul în care își găsesc din nou și din nou drumul unul către celălalt și felul în care au grijă unul de altul, nu atât ca parteneri romantici, cât ca ființe umane.

Sunt frumoase și celelalte: Regele șerpilor este un YA de bună calitate, tot despre capacitatea oamenilor de a se salva unul pe altul; Love and ruin – tradusă ca Hemingway și cu mine, cartea despre Martha Gellhorn, a treia soție a lui Hemingway; Simbioză și autonomie – Franz Ruppert-ul de septembrie și chiar Tu, copilul tău și școala a lui Sir Ken Robinson (că tot a reînceput școala, ce moment mai bun să ne gândim la ce însemnă o educație bună pentru copiii noștri?).

Trag aer în piept, parcă s-a făcut prea repede octombrie. Iubesc cel mai mult acest anotimp și mă tot bat pe umăr să-l savurez clipă de clipă. Ceea ce, cum știți, vă doresc și vouă.

Mai jos, lista cu toate zece:

106. Amintirile unei nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei, de Antoaneta Ralian.

107. Mâine e o nouă zi, de Lori Nelson Spielman.

108. Simbioză și autonomie. Traumă și iubire dincolo de complicațiile simbiotice, de Franz Ruppert.

109. Dinții ascuțiți ai binelui, de Bogdan Răileanu.

110. Regele șerpilor, de Jeff Zentner.

111. Tu, copilul tău și școala. Cum să ajungi la cea mai bună educație, de Sir Ken Robinson și Lou Aronica.

112. La cinci pași de tine, de Rachael Lippincott și Mikki Daughtry.

113. Hemingway și cu mine, de Paula McLain.

114. Viața 3.0, de Max Tegmark.

115. Oameni normali, de Sally Rooney.

Tags: , , , , , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

Summer reads, the final.

I mean – care summer, right? Fiindcă, here I go again, precisă ca un ceas elvețian, cu darea de seamă lunară despre cărți 14 zile după ce s-a închiat luna (și vara, că tot ziceam).

Doar că de data asta trageți aer în piept, am 20 de cărți în tolba lunii august (cu drumul, vacanța la mare and all).

Să începem așadar dintr-un colțișor: Băiatul care voia să-și construiască lumea. Cred că – în ordine – aceasta ar fi prima carte care mi-a plăcut foarte mult – din listă. Keith Stuart – scriitor și jurnalist care scrie despre jocurile video – are el însuși un fiu cu autism. Poate de aceea povestea din A boy made of blocks este atât de sensibilă – totuși nu smiorcăită, bine dozată și credibilă. Un bărbat care are un fiu cu autism devine copleșit de responsabilitățile pe care le presupune creșterea lui, așa că pleacă de acasă. Cartea este povestea reapropierii lui (cu ajutorul Minecraft – iată trei cuvinte pe care nu credeam că le voi scrie) de fiul pe care îl descoperă a fi înduioșător de creativ, atent, inventiv și curajos.

Am luat 21 de lecții pentru secolul 21 a lui Harari – în bagajul pentru plajă – în mod ironic, așa cum am făcut anul trecut cu Homo Deus (pentru că este orice, numai nu beach read). Dar tot ca în cazul lui Homo Deus vara trecută – am reușit să o termin la mare. Dintre cele 3 cărți ale lui mi-a plăcut cea mai puțin și mi s-a părut un pic forțată – ca și cum era musai să scrie și despre prezent o carte. Cu toate astea mă bucur că am citit-o și am găsit în ea câteva idei care să mă pună pe gânduri. (Da, o să mă mai laud o dată cu poza de pe contul de Insta al World Economic Forum Bookclub – care mi-a preluat poza în săptămâna respectivă).

Despre Medicina lentă nu știam mai nimic când am luat-o. Îmi plăcuse This is going to hurt a lui Adam Key din aceeași colecție și cred că inconștient mă așteptam la același gen de experiență. Dar nu e. Cartea lui Adam Key este ironică, a Victoriei Sweet este caldă și emoționantă. Una dintre cele mai frumoase cărți citite vara asta, aș zice. Despre cum medicina riscă să devină mai mult o industrie de furnizare de servicii medicale și mai puțin o știință (și artă) a vindecării și despre cum poate fi totuși oprin procesul ăsta.

Ca să revenim la beletristică (mă tem că altfel o să dați cu roșii după mine), haideți să vă zic despre Pachinko. Este o poveste de familie. Dar și o poveste despre istorie. O poveste despre imigranți și despre război, despre datoriile față de familie și despre diferite filosofii de viață. Despre importanța educației și despre dragoste. Despre Coreea și Japonia și despre ce înseamnă o muncă onorabilă. Înțelegeți voi, citiți-o!

Și – în final – aș mai pune pe listă Xanax, a lui Liviu Iancu – o surpriză fresh, funny, directă – despre viața în presă, despre România și despre alte câteva lucruri cât se poate de omenești.

Mai am pe listă câteva cărți de psihologie foarte bune: Stilurile de atașament a lui Levine, Parenting a lui Gottman, Împreună la bine și la greu a lui Harville Hendrix cu Helen Hunt și chiar Revolta corpului a lui Alice Miller. O carte de vacanță spumoasă ca o șampanie – cam SINGURA carte de vacanță din lista asta: Orașul fetelor a lui Elizabeth Gilbert. Și încă două cărți care mi-au plăcut (deși știu că nu e musai o impresie populară): Păcăleală a lui Starnone și O căsnicie americană a lui Jones.

Ce mai trebuie să știți este că începând de luna asta am o casă virtuală nouă: site-ul Becoming Center – terenul meu de “joacă” profesional, unde o să povestesc ce mai fac în zona de terapie, training și dezvoltare personală; că am intrat oficial în anotimpul meu preferat, ceea ce face să am disponibilă o lingură în plus de fairy dust pe care o suflu înspre voi as.we.speak. Puff!

Mai jos, lista cu toate 20:

86. Revolta corpului. Forța vindecătoare a propriului adevăr, de Alice Miller.

87. Păcăleala, de Domenico Starnone.

88. Băiatul care voia să-și construiască lumea, de Keith Stuart.

89. Între ei. Amintiri despre părinții mei, de Richard Ford. (#FILIT2019)

90. Coșarul. Povestea unei fete și a monstrului ei, de Jonathan Auxier.

91. Împreună la bine și la greu. Zece adevăruri salvatoare pentru relația de cuplu, de Harville Hendrix, Helen LaKelly Hunt.

92. Miniobiceiuri. Obiceiuri mai mici, rezultate mai mari, de Stephen Guise.

93. Orașul fetelor, de Elizabeth Gilbert.

94. Gânduri de pe o planetă nervoasă, de Matt Haig.

95. 21 de lecții pentru secolul 21, de Youbal Noah Harari.

96. O căsnicie americană, deTayari Jones.

97. Vieți foarte reușite, de J. K. Rowling.

98. Medicina lentă, de Victoria Sweet.

99. Averea bunei educații, de Teodor Baconschi.

100. Rugă pentru pacea lumii, de Jane Goodall.

101. ParentingCum să creștem copii inteligenți amoțional, de John Gottman.

102. Pachinko, de Min Jin Lee.

103. Ceea ce datorăm, de Golnaz Hashemzadeh Bonde.

104. Stilurile de atașament, de Amir Levine și Rachel S. F. Heller.

105. Xanax, de Liviu Iancu.

Tags: , , , , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

Summer reads, take 2

Povestea despre carti in august anul trecut am scris-o tot in Veliko. Tot pe drumul de intoarcere din Thassos. Era dimineata, nu miezul noptii (cu luna plina), dar tot liniste.

Imi amintesc iulie ca pe o luna plina (ha ha), in care am muncit mai mult decat in altele si din care am impresia ca a fost nevoie “sa-mi revin”. Am citit o multime de carti bune totusi. Numai doua usurele si “de umplutura”; restul – frumoase, utile, sau de-a dreptul “grele”.

Spre tarmul ocrotit a lui Stegner si Less a lui Greer sunt surprizele placute ale perioadei.

Prima este o carte despre prietenie si (zicea cineva undeva) despre imbatranire. Nu musai. Despre familie, intr-un fel si despre cum pot arata relatiile dintre oameni de-a lungul unei vieti intregi, nu doar intr-o frantura minuscula de timp. Citind-o am avut o senzatie de bine, de calm, de viata “normala” (pun in ghilimele normal, e un cuvant care nu prea mi-e clar ce inseamna, poate e doar o setare de la masina de spalat). Dar ce vreau sa zic cu asta e – fara drame majore, fara incidente traumatice. O carte despre niste vieti traite cu rabdare.

Less pe de alta parte – e o carte in care alergi un pic dupa personajul principal – pe jumatate de glob, doar sa nu-si infrunte fricile si sa se ascunda (dar nu poate! cine poate vreodata?) de ceea ce simte. Less este una dintre cartile acelea putine pe care Mada a insistat sa le citesc pentru ca “o sa-ti placa, sunt sigura” so how could I not? Intamplator, de altfel, am fost cu ea sa iau coletul de la – ma rog din locul ala unde lumea ma stie pe nume. Si apoi, dupa ce ne-am asezat la terasa si am comandat cafele cu arome si prajituri mi-a zis “Pot sa ma uit sa vad ce ti-ai luat?”. “Uita-te”, zic. Dar zambeam deja, pentru ca Less era chiar deasupra si stiam ca o sa fie prima pe care-o s-o vada. Si c-o sa se bucure. Which she did.

I-am facut o “super” recenzie. Dar voi retineti de aici asa: ca e o carte frumoasa. Despre dragoste. Si ca, daca aveti un prieten care sa va recomande carti bune, care sa stie ce fel de carti vi se potrivesc, sunteti norocosi.

O alta carte foarte frumoasa a lunii iulie a fost Daca strada Beale ar putea vorbi, a lui Baldwin. Cartea de club de lectura aleasa de Laura. Am cumparat-o imediat dupa ce am citit Camera lui Giovanni, dar nu apucasem sa o citesc, deci ce prilej mai bun? Este scrisa frumos, intr-un limbaj care iti (imi) face inima sa bata. O poveste despre doi oameni care se iubesc de cand erau copii si despre dragostea familiei lor care ii inconjoara ca un cocon, dar nu-i poate feri totusi de nedreptate sociala. Desi incearca din toate puterile.

Foame a lui Roxane Gay este cartea greu de inghitit, so to speak. Despre mancare, despre relatia cu propriul corp, despre trauma si abuz. Despre imaginea de sine si ce se intampla cu ea cand treci prin iad. Despre emotii.

Manualul de schema therapy pentru clinicieni si Disconfort residence au fost cartile utile ale perioadei, desi, evident, din motive diferite. Iar Privind la stele a fost, de asemenea, mai interesanta decat ma asteptam, o carte care poate servi usor drept mental health awareness.

Sunt plecata de acasa de mai multe zile si abia incep sa-mi aud gandurile, ceea ce ma face sa realizez ca in ultima perioada am tinut carma cam stramb. Ceea ce, daca as fi mama voastra (si nu sunt) v-as zice voi sa nu faceti. Dar stiu ca o veti face oricum, caci cum invatam noi cel mai bine daca nu pe propria piele si din propriile busituri?

Pe de alta parte – sunetul de greieri (sau de valuri) pe fundal, luna plina pe cer si limonada rece sunt unele dintre cele mai bune lucruri pe care anotimpul asta enervant le are de oferit. Asa ca – stiti voi – bucurati-va de ele.

Mai jos, lista cu toate zece:

76. Privind la stele, de Gae Polisner.

77. Spre tarmul ocrotit, de Wallace Stegner.

78. Less, de Andrew Sean Greer.

79. Inca o sageata razleata a lui Cupidon, de Becky Albertalli

80. Descopera-ti amintirile ascunse si adevaratul eu, de Menis Yousry.

81. Daca strada Beale ar putea vorbi, de James Baldwin.

82. Terapia centrata pe scheme cognitive. Manualul practicianului, de Jeffrey E. Young, Janet S. Klosko.

83. Foame. Memoriile corpului (meu), de Roxane Gay.

84. Trandafirii din Mexic, de Pam Munoz Ryan.

85. Disconfort residence. Cum sa identifici capcanele din schita apartamentului pe care vrei sa-l cumperi, de Radu Negoita.

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

Summer reads – take 1

Suntem oficial la jumătatea verii, așa că ce moment mai bun să vă povestesc ce am citit în iunie. Mai ales că – să vedeți minune – am citit ceva mai mult decât în mai. Și decât în aprilie. Și decât… well, you get the picture.

Also, I have this thing now – posibil să mai fi povestit. This thing prin care încerc să pun un pic de structură în felul haotic în care îmi aleg lecturile. La început de lună îmi fac o listă cu ce îmi propun să citesc în luna respectivă. Includ în ea ficțiune și nonficțiune, terapie și dezvoltare personală (de obicei și science), cel puțin un YA, cel puțin o carte deja începută și ceva ce mi-am pus în minte să citesc de mult.

EVIDENT că – being myself and all, ajung să citesc cărți not on this list: noutăți a căror apariție nu am anticipat-o sau recomandări pe care nu am cum să le ignor (cum a fost cu Less și Mădălina, dar o iau înaintea poveștii). În ciuda acestui fapt, totuși, lista asta îmi e ca un fel de hartă pe care o folosesc ca să mă orientez printre – well – munții de cărți pe care îi am în casă, pe aproape fiecare suprafață liberă.

Bonus, ajung să citesc parcă mai puține cărți proaste. Să luăm, de exemplu, lista de iunie. Nu cred că este ceva ce v-aș recomanda să ocoliți cu tot dinadinsul. Și sunt câteva care sunt chiar minunate.

Să luăm, de exemplu, a treia și ultima parte din trilogia nordului a lui Stefansson: Inima omului. Am cumpărat-o în seara în care el a fost invitat la FILIT (singura seară în care am ajuns la FILIT anul trecut). Am început-o când eram în Suedia (cât de departe în nord am reușit să ajung). Dar nu m-am îndurat să o termin. Decât în iunie. Inima omului încheie frumos poveștile împletite în Tristețea îngerilor și Între cer și pământ. Băiatul – eroul fără nume al acestor povești are parte în sfârșit de puțină vară și poate (spoiler alert) și de puțină dragoste. Dar poezia – poezia nu este în întâmplări, ci în limbaj. Loved it.

Call me by your name este una dintre acele noutăți despre care vă spuneam că n-am plănuit să intre în listă. Sensibilă și tandră, este o poveste de dragoste între un tânăr gifted (cântă la pian, traduce, citește, etc.) și studentul – ucenic al tatălui său, profesor universitar. Este și film.

Când te-am găsit este tot o poveste de dragoste: o poveste despre ce poate face dragostea oferită din plin, chiar și mai târziu decât ar fi fost ideal, chiar și de către altcineva decât ar fi fost responsabil de asta. O poveste despre un copil găsit în pădure și bărbatul care l-a găsit și care devine părintele pe care copilul l-ar fi meritat, dar nu l-a avut.

Prima întâlnire cu ideea de comunicare nonviolentă am avut-o acum mulți ani, la un training al Monicăi Reu. Dar anul ăsta am dat jos de pe raft cartea lui Marshall Rosenberg (Comunicarea nonviolentă – un limbaj al vieții) și am șters-o de praf (un fel de a spune, exemplarul vechi nu a supraviețuit mutării bibliotecii, așa că am luat altul) – pentru că am inclus idei din ea în Support for teachers – programul pentru profesori de care sunt responsabilă în proiectul Victoria se educă al Asociației Orientat. Excelentă resursă, I must say.

Trebuie, trebuie, TREBUIE să mă opresc aici. Dar vreau să știți că și Machines like me a lui McEwan este interesantă, cel puțin pentru problemele de etică pe care le ridică la fileu odată cu the rise of the IA. Probleme de etică cu care pun pariu că ne vom confrunta mai curând decât ne imaginăm. Că Mindshift a Barbarei Oakley este practic o pledoarie pentru învățare de care avem atât de multă nevoie, zilele astea mai mult decât oricând. Că Trecutul e tot ce mi-ai lăsat este o YA surprinzător de bine scrisă, iar Fericire a Aminattei Forna este o poveste tihnită (și improbabilă) de dragoste și de prețuire pentru lumea vie. Iar Pelerinul vrăjit a lui Nikolai Leskov este o poveste de vacanță care nu vă va întoarce lumea cu susul în jos, nu vă va sfâșia măruntaiele, nu vă va împrăștia inima în cele patru zări. Dar va fi ca și cum stați lângă foc, cu pătura în jurul umerilor și ascultați o istorie de viață despre care știți că e trei sferturi inventată, însă e plăcută și încet deveniți, cel puțin cât timp durează, parte din ea.

Ceea ce este – practic – cam tot ce ați putea cere oricărei povești.

Mai jos, lista cu toate cincisprezece:

61. Comunicarea nonviolentă, un limbaj al vieții, de Marshall Rosenberg.

62. Când te-am găsit, de Catherine Ryan Hyde.

63. Machines like me, de Ian McEwan.

64. Puterea de a te face ascultată. Arta Discursului genial, de Viv Groskop.

65. Când ți se pune pata, de Wendelin van Draanen.

66. Mindshift. Învață să înveți altfel, de Barbara Oakley.

67. Prinde-i înainte de a cădea. Noi abordări în tratamentul prăbușirii psihice, de Christopher Bollas.

68. Fericire, de Aminatta Forna.

69. Trecutul e tot ce mi-ai lăsat, de Adam Silvera.

70. Război cu bunicul, de Robert Kimmel Smith.

71. Call me by your name, de Andre Aciman.

72. Inima omului, de Jon Kalman Stefansson.

73. Mira și dragonul alb, de Margit Ruile.

74. Oameni buni, de Anthony Tijan.

75. Pelerinul vrăjit, de Nikolai Leskov.

Tags: , , , , , , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

Mai ușor și mai greu (6 luni de freelancing)

Se face jumătate de an de când sunt – mai mult sau mai puțin – pe cont propriu. De când am plecat din locul “sigur” pe care îl consideram un fel de capăt de drum pentru mine (profesional vorbind) și în care mi-am petrecut ultimii 12 ani.

Haideți să vă spun ce am învățat, făcând asta. Ce am descoperit despre lume (lumea mea). Ce găsesc surprinzător, ce găsesc mai ușor decât mă așteptam și ce găsesc mai greu.

  • Mai ușor decât mă așteptam – mai bun, mai plăcut și mai amețitor, mai important decât credeam că o să fie, este sentimentul de libertate. Ca și cum în sfârșit am putut începe să respir, ca și cum mi s-ar fi luat o greutate de pe stern – una pe care nici măcar nu mi-am dat seama că o țineam acolo.

Mai grea este seriozitatea cu care trebuie să planific tot, să echilibrez tot și să fac să încapă tot ce vreau să încapă – în program.

  • E mai ușor însă să planific în jurul valorilor. Să spun “nu lucrez lunea dimineața, este intervalul meu de socializare” sau “nu mâine la prânz, merg să mănânc cu copiii”.
  • Mai ușor este să mă concentrez pe lucrurile pe care vreau să le fac (pentru că aproape că nu mai am lucruri pe care trebuie să le fac). Este mai ușor să le păstrez în vizor, la îndemână.

Mai greu este, când am deja câteva lucruri care funcționează cumva “de la sine”, să pun deoparte timp ca să creez lucruri noi (proiecte, traininguri, povești, conținut pentru site).

  • Mai ușor mi se pare să fac lucruri care sunt meaningful pentru mine. Parcă sunt mai multe, mai dese, mi-s pline zilele de ele, îmi aduc aminte tot timpul de ce am vrut să le fac in the first place.

Mai greu este că nu mă mai pot fofila, că nu mai am pe cine da vina când ceva nu funcționează cum trebuie, că mi-e mai aproape oglinda în care mă uit și mai dese momentele în care I hold myself responsible.

  • Este mai ușor (și plăcut, I must say) că pot, în sfârșit, lucra de oriunde. În cafenele, pe terase, în parc.
  • Mai ușor că pot da o fugă acasă, să dorm o oră în mijlocul zilei. Că lucrez cu oameni de pe alte fusuri orare și că lucrez parțial online și așa îmi pot compartimenta ziua diferit – flexibil, variat.

Mai greu când pierd pacienți, când se întâmplă ceva în viețile lor și încheiem mai repede decât anticipasem procesul. Resimt asta mai mult decât înainte și oarecum mai intens.

  • Dar este mai intens și succesul – când ei fac progrese, când înțeleg lucruri, când oamenii vin cu mașina personală din satele de pe lângă Iași – ca să ajungă la training, când vin profesori aflați în vacanță la cursuri de la care nu primesc diplome, când un participant la training se înscrie la un modul și apoi la următorul și apoi la următorul, când oameni cu care am lucrat online, vin în cabinet și îi pot vedea în carne și oase – totul, totul este mai intens, mai viu, mai colorat.

Este mai greu să planifici cu grijă socializarea legată de muncă – fie cu oameni care lucrează singuri, ca și tine, fie cu cei cu care te vezi când faci rapoarte.

  • Dar, cumva, e mai ușor să treci peste marginile lor colțuroase (și ei peste ale tale, hopefully), pentru că știi că timpul pe care îl aveți împreună este planificat cu grijă și nu se știe – la propriu – când urmează să vă vedeți din nou.

Nu am ajuns să pictez mai mult (așa cum speram), nici să mă plictisesc (așa cum mă temeam). Nici să citesc mai mult decât altădată. Dar, în mare, ceea ce este pe wishlist este și în program și asta zic eu că nu-i puțin lucru.

Sunt multe lucruri mai grele decât mi-am imaginat la drumul acesta nou pe care merg. Dar și multe mai ușoare. Și, cumva, toate lucrurile grele am sentimentul clar că merită făcute, câtă vreme ceea ce primesc în schimb este într-o măsură mai mare decât aș fi crezut – ce aveam nevoie.

Tags: , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS

Cireșele și cărțile de mai

Vorbeam ieri la aripioare cu cineva care mi-a spus că mai vine pe-aici în vizită după recomandări de cărți (smile & wave, Vlad, smile & wave 😀 ) și înainte să savurez complimentul cum se cuvine, mi-am adus aminte (unde-am lăsat bicicleta, era să zic) – mi-am adus aminte că n-am povestit încă despre cărțile (și cireșele) de mai.

Cu cireșele termin repede, că până m-am dezmeticit, deja nu se mai găseau nicăieri – nu am apucat să mănânc din cele galbene și tari și nici cireșe amare (sper numai să facă vreo bunică ceva dulceață).

Cu cărțile e altă poveste.

Mă uit peste lista de mai și văd niște cărți cam sumbre, parcă mai mult ca altădată, cărți cu cimitire, cu oameni care își știu data morții, cu oameni care se omoară unii pe alții, cu copii în tabere de refugiați. Dar what’s done it’s done și nu are probabil rost să mă mai plâng, mai bine vă zic ce mi-a plăcut din listă (numai nu dați cu roșii, am recunoscut că nu-s chiar a bundle of joy, mbine?).

Lincoln între vieți este cartea care a luat Man Booker Prize în 2017 și pentru care m-ați cârcotit deja când v-am zis despre ea de-ai zice că am fluierat în biserică. De fapt chiar despre o biserică e vorba – sau, în fine, despre o criptă în care Lincoln își petrece o noapte, cea în care acolo e adus Willie, fiul lui de 11 ani. Se cam joacă cu mintea ta cartea asta, e scrisă pe multe voci, o parte dintre ele sunt ale fantomelor care populează amintitul cimitir, o parte sunt ale ziariștilor vremii care surprind cum pot spiritul întâmplărilor tragice prin care trece familia Lincoln. Nu vă place, am înțeles, cei care ați încercat s-o citiți. Mie mi-a plăcut, e altceva și nu în sensul rău al cuvântului.

Misterul Henri Pick este o carte despre cărți și despre biblioteci, despre efectele scrisului și cărților asupra vieților oamenilor. Am luat-o pentru că le-a plăcut Andreei și Laurei (și cu una dintre ele te mai poți pune, dar nu cu amândouă!). Nu o să vă dea viața peste cap, dar e o carte care-ți aduce aminte să nu iei prea multe lucruri în serios – nici măcar pe tine, și să tratezi, dacă poți, totul cu umor.

Am cumpărat Dare to lead a lui Brene în engleză, acum aproape jumătate de an – și tot atunci am început-o. Dar am terminat-o în câteva zile după ce mi-am luat de la Brand Minds ediția tradusă de Curtea veche. Este una dintre cele mai bune cărți ale perioadei (aproape îmi vine să zic – anului, so far) și e plină de insight-uri – pentru munca în organizații, dar și în viață.

Am primit Semn că te am de la Ioana, prin curier și am început s-o citesc în același week-end. Aș fi citit – altfel – o carte cu un cuțit pe copertă? Nu știu, zic eu (sigur că da, ar zice oamenii cărora le-am mai recomandat cărți de-a lungul timpului!). Am descoperit o poveste emoționantă a unui cuplu – pe care își pun amprenta mesajele transgeneraționale. Cred că cel mai mult mi-a plăcut cât de mult seamănă povestea din carte cu viața și cu poveștile pe care le aud în cabinet, și, de asemenea, că (spoiler alert) nu are un final sugarcoated. Mulțumesc, Ioana!

Am avut Animalul povestitor cu mine în Scoția (dar am terminat-o abia după ce m-am întors). Este o carte despre puterea pe care o au poveștile asupra noastră – to make us and break us. O carte despre cum povestea poveștilor este atât de mult amestecată cu cine suntem noi, încât nu mai știm unde începem noi și unde se termină poveștile (sau invers). E foarte frumoasă, dați-i o șansă!

Imortaliștii și Sonata Gustav sunt also inspired stories care vă pot da ceva la care să visați.

Anul ăsta n-am ajuns la Bookfest, dar am scanat obsesiv rubricile Bookfest de pe librăriile online (cu ce rezultate – vă arătam deunăzi).N-am ajuns nici să-l văd pe Papă (deși o să citesc în curând biografia lui apărută la Publica). Dar am ajuns să-mi văd bunica și să-i duc tortul cu lumânări pentru cei nouăzeci și trei de ani ai ei. Ceea ce – optimistă fiind – vă doresc și vouă!

Mai jos, lista cu toate zece.

51. Lincoln in the bardo, de George Saunders.

52. Imortaliștii, de Chloe Benjamin.

53. Narcissistic patients and new therapists, de Steven K. Huprich.

54. Iubirea nebună, de Andre Breton.

55. Misterul Henri Pick, de David Foenkinos.

56. Dare to lead, de Brene Brown.

57. Sonata Gustav, de Rose Tremain.

58. Semn că te am, de Ioana Chicet-Macoveiciuc.

59. The storytelling animal, de Jonathan Gottschall.

60. Copilul E, de Steve Tasane.

Tags: , , ,

  • Digg
  • Del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Reddit
  • Twitter
  • RSS